XI MISIUNEA SANTA-JUANA.

Cu treisprezece ani înainte de cele povestite la început, în regiunea străbătută de râul Torrida nu exista nici un sat, nici un rancho, nici un sitio. Rar când treceau pe acolo indieni nevoiţi să-şi ducă vitele la păscut în altă parte. Pe toată întinderea ei nu erau decât vaste llanos, fertile dar necultivate, păduri de nepătruns, esteros mlăştinoase, inundate iarna de revărsarea apelor învecinate. Numai jivinele, ofidienii28, maimuţele şi păsările – fără să mai vorbim de insecte, în special de ţânţari – trăiau în ţinutul acela aproape necunoscut pe atunci. Era, de fapt, o pustietate unde nu se aventurau nici negustorii, nici proprietarii de exploatări din republica Venezuela.

La câteva sute de kilometri mai sus, spre nord şi nord-est, se întindea o regiune extraordinară al cărei relief făcea probabil legătura cu Anzii înainte ca marile lacuri să se fi scurs printr-o reţea încâlcită de artere fluviale în adâncurile Oceanului Atlantic. Ţinut frământat, unde coamele munţilor se încalecă, unde reliefurile par în dezacord cu logica legilor naturii, chiar în ceea ce priveşte capriciile lui hidrografice şi orografice, o arie imensă, generatoare nesecată a fluviului Orinoco, pe care-l trimite spre nord, şi a lui rio Blanco care curge spre sud, dominat de impunătorul masiv Roraima, pe a cărui culme neatinsă încă aveau să ajungă peste câţiva ani Im Thurn şi Perkin.

Aşa era regiunea aceea îndepărtată din Venezuela când un străin îşi propuse să o transforme.

Acolo se hotărî părintele Esperante să ridice un sat care, cu vremea, avea să devină târguşor. Socotea că nu-şi poate folosi mai bine averea ce-i rămăsese decât făcând o faptă generoasă, construind temeinic ceva care va rămâne şi după moartea lui.

Ca singur ajutor, când venise în pustietatea aceea, părintele Esperante avea un tânăr numit Angelos. Era un novice din misiunile străine, pe atunci în vârstă de douăzeci de ani, plin de înflăcărare ca şi el. Amândoi – cu preţul câtor greutăţi şi primejdii! – fără să se lase învinşi de oboseală, fără să dea înapoi, au creat, au dezvoltat şi au organizat misiunea Santa-Juana, ajutând material şi spiritual un trib întreg, o populaţie care în prezent era de o mie de locuitori, dacă ţinem seama şi de cei din vecinătate, din llanos.

Misionarul alesese locul viitorului târguşor la vreo cincizeci de kilometri nord-est de izvoarele fluviului şi de gura râului Torrida. Fericită alegere – pe pământul acela uimitor de fertil creşteau cele mai folositoare specii de arbori şi arbuşti, printre care marimas, a cărui scoarţă e ca o pâslă naturală, bananieri, platani, arbori de cafea sau plantaţii de cafea care cresc la umbra arborilor înalţi şi dau flori stacojii, bucares, arbori de cauciuc, arbori de cacao, apoi câmpuri de trestie de zahăr şi de salce, plantaţii de tutun din care se fabrică „cura nigra” pentru consumul local şi „cura seca”, amestecat cu salpetru, pentru export, tonkas, ale căror fructe sunt foarte căutate, sarrapias, ale căror păstăi se folosesc ca mirodenie. Puţină muncă şi pământul acesta, odată desţelenit, lucrat, însămânţat, avea să producă din plin rădăcini de manioc, trestie de zahăr şi inepuizabilul porumb care dă patru recolte pe an cu aproape patru sute de boabe de fiecare bob semănat.

Solul din regiunea aceea se dovedea miraculos de fertil şi, prin metode bune de cultivare, avea să ajungă şi mai fertil fiindcă era încă virgin. Nimic nu-i secase forţa vegetativă. Pe toată întinderea lui curgeau nenumărate pârâiaşe, chiar şi vara, care se vărsau în rio Torrida, iar acesta, la rândul lui, mărea considerabil, iarna, debitul de apă al fluviului Orinoco.

Pe malul stâng al râului Torrida, care izvora din coasta muntelui Roraima se ridicară primele locuinţe ale misiunii. Erau nişte colibe frumoase, pe măsura celor mai bune ridicate de banivas sau de mariquitares. Urbana, Caicara, San-Fernando de Atabapo ar fi putut să-şi dorească astfel de locuinţe, solide şi confortabile.

Satul se afla la poalele unui cerro despărţit de sierra Parima, a cărui înclinaţie era foarte potrivită pentru o aşezare sănătoasă şi plăcută.

Pentru a preîntâmpina atacurile bandelor care rătăceau în ţinutul cuprins în interiorul curbei făcute de Orinoco sau coborau din cordilierii litorali, s-au luat măsuri urgente şi decizii dintre cele mai bune. Misionarul se dovedi om de acţiune, iar curajul lui cu nimic mai prejos decât aptitudinile lui de organizator.

Toţi guaharibos în puterea vârstei au fost înregimentaţi, disciplinaţi, instruiţi să mânuiască arma. În momentul acela o companie de o sută de oameni, echipată cu arme moderne, aprovizionată cu muniţii, trăgători pricepuţi – fiindcă aveau privirea ageră, ca toţi indienii – asigura securitatea aşezării şi nici un atac nu o putea lua prin surprindere, nu putea să izbutească.

Oare nu s-a dovedit acest lucru cu un an înainte când Alfaniz, complicii lui, ocnaşii, şi adunătura de quivas tăbărâseră asupra târguşorului? Deşi erau egali ca număr, când li se împotrivi părintele Esperante, care se afla în fruntea luptătorilor lui, suferiră mari pierderi, câtă vreme indienii guaharibos abia de pierduseră puţin sânge.

Tocmai această neizbândă îi făcuse pe quivas să dorească a părăsi ţinutul şi a se întoarce în părţile de la vest de Orinoco.

Mai mult, misiunea Santa-Juana era organizată atât pentru defensivă cât şi pentru ofensivă. Nu fiindcă părintele Esperante s-ar fi gândit la cuceriri, fiindcă pământul pe care-l avea era destul de întins pentru a-i asigura cele necesare; dar nu voia să vină oricine să-l insulte, nici ca bandele de răufăcători să poată asedia târguşorul.

A fost vorba mai sus de culturile cărora li se datora în mare parte prosperitatea misiunii Santa-Juana. Dar nu erau singura sursă de bogăţie. Câmpurile de cereale se învecinau cu şesuri întinse unde păşteau cirezi de boi şi de vaci, care se hrăneau cu ierburile din savană şi cu llanera-palma din desişuri. Creşterea vitelor asigura o importantă ramură de comerţ, ca dealtfel în toate provinciile republicii Venezuela. Apoi guaharibos aveau un oarecare număr de cai, animale care înainte se aflau cu miile pe lângă ranchos, şi unii dintre ei erau folosiţi la transport şi la deplasările indienilor guaharibos, care deveniseră admirabili călăreţi. De aceea puteau să facă deseori recunoaşteri în împrejurimile târguşorului.

Părintele Esperante era într-adevăr aşa cum îl descriseseră domnul Mirabal, tânărul Gomo şi falsul Jorres. Fizionomia, atitudinea, mişcările lui trădau omul de acţiune, o voinţă gata să se manifeste, un conducător obişnuit să comande. Forţa lui care se făcea simţită în orice clipă izvora dintr-o mare înţelegere. Privirea lui, hotărâtă şi calmă, exprima numai bunătate, ca şi nelipsitul surâs de pe buzele lui, înconjurate de barba albită de bătrâneţe. Era în aceeaşi măsură curajos şi generos – două calităţi care de cele mai multe ori nu se despart. Deşi trecuse de şaizeci de ani, statura sa înaltă, umerii laţi, pieptul puternic, membrele vânjoase dovedeau că are o mare rezistenţă fizică, deopotrivă cu forţa lui intelectuală şi morală.

Ce viaţă avusese misionarul înainte, nu ştia nimeni. Dar, după tristeţea care-i învăluia câteodată faţa energică, se vedea că purta în suflet durerea unui trecut de neuitat.

Trebuie să spunem că părintele Esperante fusese sprijinit cu ardoare de ajutorul lui, fratele Angelos, care-i era întru totul devotat şi căruia i se datora o mare parte din cele înfăptuite.

Alături de ei, câţiva indieni, dintre cei mai buni, se îngrijeau de administrarea târguşorului. Ce-i drept, se putea spune că părintele Esperante, în acelaşi timp primar şi preot, botezând copiii, celebrând şi binecuvântând căsătoriile, stând la căpătâiul celor care-şi trăiau ultimele clipe, răspundea la toate cerinţele misiunii.

De la atacul dat de quivas, nimic nu-i mai tulburase pe locuitorii din Santa-Juana şi nici nu se părea că îi aşteaptă vreo primejdie.

Dar, pe la ora cinci seara, la l noiembrie, a doua zi după ce Jacques Helloch şi tovarăşii lui căzuseră în mâna lui Alfaniz, târguşorul începu să dea unele semne de teamă, poate chiar de panică.

Un tânăr indian fusese văzut străbătând în goană savana dinspre sud-vest, de parcă ar fi fost urmărit.

Câţiva guaharibos ieşiră din colibe şi tânărul indian, de cum îi zări, strigă:

— Părintele Esperante… părintele Esperante!

Peste o clipă fratele Angelos îl duse la misionar.

Acesta îl recunoscu de îndată pe copil, care urmase cu regularitate cursurile şcolii din Santa-Juana, când locuise acolo cu tatăl său.

— Tu eşti… Gomo?… zise. Băiatul abia putea să vorbească.

— De unde vii…?

— Am fugit… încă de azi-dimineaţă… alerg… ca să ajung aici. Tânărul indian răsufla greu.

— Odihneşte-te, băiete, spuse misionarul. Eşti mort de oboseală… Vrei să mănânci ceva…?

— Întâi să vă spun pentru ce am venit… E nevoie de ajutor…

— Ajutor…?

— Quivas sunt acolo… la trei ore de aici… în sierra… la cotul fluviului…

— Quivas! exclamă fratele Angelos.

— Şi căpetenia lor… adăugă Gomo…

— Căpetenia lor… repetă părintele Esperante, ocnaşul acela evadat… Alfaniz…

— A venit iar la ei, acum câteva zile… şi… alaltăieri seara… au atacat un grup de călători pe care îi călăuzeam spre Santa-Juana…

— Călători care veneau la misiune…?

— Da… părinte… călători francezi…

— Francezi!

Misionarul păli deodată şi i se închiseră pleoapele o clipă. Apoi îl luă pe tânărul indian de mână, îl trase către el şi îl privi în ochi.

— Spune tot ce ştii! rosti cu vocea tremurând de o emoţie pe care n-o putea stăpâni.

Gomo o luă de la capăt:

— Acum patru zile, în coliba în care locuiam cu tatăl meu, aproape de Orinoco, a intrat un om… Ne-a întrebat unde se află quivas şi ne-a cerut să-i arătăm drumul… Era vorba de cei care au nimicit satul nostru… care mi-au omorât mama!… Tatăl meu n-a vrut… şi… cu o împuşcătură de revolver… a fost omorât şi el…

— Omorât!… murmură fratele Angelos.

— Da… de omul acela… de Alfaniz…

— Alfaniz!… De unde venea, ticălosul?… întrebă părintele Esperante.

— De la San-Fernando.

— Şi cum a urcat pe Orinoco…?

— Ca luntraş, sub numele de… Jorres… pe una din cele două pirogi cu care veneau călătorii…

— Şi, zici că sunt francezi, călătorii…?

— Da… francezi, care n-au putut ajunge cu pirogile decât până la rio Torrida… Şi le-au lăsat la gura râului, şi unul din ei, conducătorul, însoţit de căpitanul unei pirogi, m-a găsit în pădure, lângă corpul tatălui meu… Le-a fost milă… m-au luat cu ei… şi l-au îngropat pe tatăl meu… Apoi m-au întrebat dacă nu vreau să-i conduc la Santa-Juana… Am plecat… şi, alaltăieri, ajunsesem la vadul Frascaes, când quivas ne-au atacat şi ne-au luat prinşi…

— Şi de atunci?… întrebă părintele Esperante.

— De atunci?… Quivas au luat-o spre sierra… şi numai azi-dimineaţă am putut să fug…

Misionarul îl ascultase cu deosebită atenţie pe copil. Fulgerele din ochii lui dovedeau ce mânios era pe răufăcători.

— Şi zici, nu-i aşa, băiete, întrebă pentru a treia oară, că sunt francezi călătorii aceia…?

— Da, părinte.

— Câţi sunt?

— Patru.

— Şi împreună cu ei mai sunt…

— Căpitanul unei pirogi, un banivas, Valdez, şi doi luntraşi care duceau bagajele.

— De unde veneau?

— Din Bolivar, de unde au plecat acum două luni către San-Fernando, ca să urce apoi fluviul până la sierra Parima.

Părintele Esperante, cufundat în gânduri, tăcu câteva clipe, apoi întrebă:

— Vorbeai de un conducător, Gomo?… înseamnă că grupul are un conducător…

— Da, unul dintre călători.

— Cum îl cheamă?

— Jacques Helloch.

— Şi are un tovarăş…

— Care se numeşte Germain Paterne şi caută plante prin savană…

— Şi ceilalţi doi călători?

— Întâi un tânăr, care s-a arătat foarte prietenos cu mine… şi care mi-e tare drag…

Pe faţa lui Gomo se citea cât îi era de recunoscător.

— Tânărul, adăugă el, se numeşte Jean de Kermor.

Când auzi acest nume, misionarul se ridică în picioare şi din toată înfăţişarea lui se vedea că e peste măsură de mirat.

— Jean de Kermor?… repetă el… Aşa îl cheamă…?

— Da… Jean de Kermor.

— Şi zici că tânărul acesta a venit din Franţa cu domnii Helloch şi Paterne?

— Nu, părinte, cu aceştia – aşa mi-a povestit prietenul meu Jean – s-au întâlnit pe drum… pe Orinoco… în satul Urbana…

— Şi s-au dus la San-Fernando…?

— Da… şi… de acolo… au pornit împreună spre misiune.

— şi ce face tânărul acesta…?

— Îl caută pe tatăl său.

— Pe tatăl său?… Aşa ai zis…?

— Da, pe colonelul de Kermor.

— Colonelul de Kermor! exclamă misionarul.

Dacă l-ar fi observat cineva, ar fi văzut că mirarea lui de la început era însoţită în clipa aceea de o puternică emoţie. Oricât de tare, de stăpân pe sine se dovedea de obicei părintele Esperante, acum lăsă mâna tânărului indian şi, pradă unei tulburări pe care n-o putea stăpâni, începu să se plimbe prin cameră.

În sfârşit, după un mare efort de voinţă, îşi recapătă liniştea şi continuă să întrebe:

— De ce, Gomo… de ce vine Jean de Kermor la Santa-Juana…?

— În nădejdea că va găsi noi ştiri despre tatăl său şi că-l va putea găsi…

— Aşadar, nu ştie unde e…?

— Nu! Acum paisprezece ani colonelul de Kermor a plecat din Franţa în Venezuela şi fiul lui nu ştie unde se află…

— Fiul lui… fiul lui! murmură misionarul, netezindu-şi fruntea pentru a-şi reîmprospăta parcă amintirile…

În sfârşit, îl întrebă din nou pe Gomo.

— Şi a plecat, aşadar, singur… tânărul acela… singur într-o astfel de călătorie…?

Nu.

— Cine-l însoţeşte?

— Un soldat bătrân.

— Un soldat bătrân…?

— Da… sergentul Martial.

— Sergentul Martial! repetă părintele Esperante.

Şi de data aceasta, dacă nu l-ar fi susţinut fratele Angelo, ar fi căzut ca trăsnit pe podeaua camerei.