XII LA DRUM!

Fără îndoială că, după răspunsurile limpezi date de tânărul indian, trebuia să se vină degrabă în ajutorul francezilor căzuţi în mâna bandei de quivas.

Misionarul ar fi plecat chiar în seara aceea, ar fi luat-o peste savană, dacă ar fi ştiut încotro să se îndrepte.

Într-adevăr, unde se afla în momentul acela Alfaniz?… Lângă vadul Frascaes?… Nu! Gomo spunea că plecase de acolo a doua zi după atac. Dealtfel, avea tot interesul să se îndepărteze de Santa-Juana, de a se pierde prin pădurile de lângă sierra, şi poate chiar de a ajunge din nou pe Orinoco, la gura râului Torrida, pentru a pune mâna pe pirogi şi pe echipaje.

Părintele Esperante îşi dădea seama că, înainte de a porni la drum, trebuia să trimită pe cineva în cercetare.

La ora şase doi indieni încălecară şi o luară spre vadul Frascaes.

După trei ore se întoarseră. Nu-i dăduseră de urmă bandei de quivas.

Alfaniz şi oamenii lui trecuseră apa şi se afundaseră în pădurile din vest, sau coborâseră spre sierra Parima de-a lungul malului stâng, ca să ajungă la tabăra de la piscul Maunoir…?

Nu se ştia, dar trebuiau să afle, chiar dacă trecea noaptea până să plece. Alţi doi indieni părăsiră Santa-Juana, primind ordin să cerceteze savana dinspre izvoarele fluviului, fiindcă s-ar fi putut ca Alfaniz să fi coborât direct spre Orinoco.

În zori, cei doi indieni se întoarseră, după ce făcuseră o incursiune de douăzeci şi cinci de kilometri. Nu întâlniseră banda de quivas, dar aflaseră de la câţiva indieni bravos din savană că se îndrepta spre sierra Parima. Alfaniz căuta deci să ajungă la izvoarele fluviului pentru a se năpusti apoi asupra taberei de la piscul Maunoir.

Aşadar, trebuia să-i prindă la sierra Parima şi să cureţe regiunea de adunătura aceea de bandiţi şi ocnaşi.

Părintele Esperante plecă la răsăritul soarelui.

Avea o trupă de o sută de guaharibos, anume instruiţi să mânuiască armele moderne. Oamenii aceia cumsecade ştiau că au pornit împotriva bandei de quivas, vechiul lor duşman, nu numai să o împrăştie, ci s-o nimicească. Vreo douăzeci de indieni călare escortau câteva căruţe cu provizii pe câteva zile.

Târguşorul rămăsese sub conducerea fratelui Angelos care, prin ştafete, avea să ţină pe cât posibil legătura cu cei plecaţi.

Părintele Esperante, pe cal, mergea în fruntea trupei. Îşi pusese haine mai comode. Pe cap purta o cască de pânză. Cizmele îi erau bine înfipte în scări, de şa atârna o carabină cu două focuri, la brâu purta un revolver.

Înainta, tăcut şi gânditor, neînchipuit de zdruncinat sufleteşte, deşi nu lăsa să se vadă. Cele dezvăluite de tânărul indian i se învălmăşeau în minte. Era ca un orb căruia i s-a redat vederea şi s-a dezobişnuit să vadă.

Plecând de la Santa-Juana, trupa o luase peste savană, de-a curmezişul, spre sud-est – o câmpie cu vegetaţie arborescentă, cu mimoze spinoase, cu chapparos piperniciţi, cu palmieri pitici, ale căror frunze ca evantaiul se clătinau în vânt. Indienii, obişnuiţi cu mersul pe jos, înaintau repede, nu rămâneau în urma celor călare.

Terenul, uşor înclinat, nu se înălţa decât în apropierea muntelui. Părţile mlăştinoase – esteros, care nu aveau să se umple cu apă decât în sezonul ploios – se întăriseră de căldură, suprafaţa lor era tare, aşa că se putea trece peste ele, nu mai trebuiau să fie ocolite.

Drumul forma aproape un unghi ascuţit cu cel urmat de Gomo când îi călăuzise pe Jacques Helloch şi pe tovarăşii lui. Era calea cea mai scurtă între Santa-Juana şi sierra Parima. După câteva urme recente se vedea că trecuseră pe acolo, numai cu câteva zile înainte, o mulţime de oameni.

Guaharibos o luară aşadar de-a lungul râului Torrida, care curgea către sud-est. În drum întâlniră mai mulţi afluenţi mici de pe malul stâng. Cum secaseră însă, nu constituiau un obstacol. Trebuiau să ocolească doar câteva bălţi cu apă stătută.

După un popas de o jumătate de oră, pe la prânz, părintele Esperante continuă marşul şi merseră atât de repede încât la ora cinci guaharibos şi staţionau la picioarele masivului Parima, în apropiere de locul unde se înalţă un cerro căruia domnul Chaffanjon i-a dat numele de Ferdinand de Lesseps.

Acolo dădură de urmele unei tabere ridicate de curând. Cenuşă rece, resturi de mâncare, aşternuturi de iarbă dovedeau că se poposise în locul acela cu o noapte înainte. Aşadar, nu încăpea nici o îndoială că banda de quivas a lui Alfaniz – şi cei prinşi – se îndreptaseră spre fluviu.

În timpul popasului, care ţinu o oră, cât să poată caii să pască, părintele Esperante se plimbă departe de ceilalţi.

Nu-i ieşeau din minte cele două nume rostite de tânărul indian.

„Sergentul Martial… îşi zicea mereu, sergentul… aici… în drum spre Santa-Juana…”

Apoi îi fugea gândul la Jean de Kermor… la copilul care-şi caută tatăl!… Cine era tânărul acela?… Colonelul nu avea un fiu!… Nu!… Gomo se înşelase!… În orice caz, cei prinşi erau francezi… trebuia să elibereze din mâinile bandei de quivas nişte compatrioţi…!

Porniră din nou la drum şi, pe la ora şase, ajunseră pe malul drept al fluviului Orinoco.

Acolo curgeau primele ape din sierra Parima, prin cheile în adâncul cărora un explorator îndrăzneţ arborase steagul Franţei în l8 decembrie l886.

Partea aceea a muntelui era acoperită cu arbori bătrâni pe care avea să-i doboare timpul, pentru că niciodată, desigur, topor de pădurar n-avea să ajungă într-o regiune atât de îndepărtată.

Locul părea cu totul pustiu. Nici o pirogă, nici un curiare n-ar fi putut să urce fluviul până acolo în sezonul cald. Cele două pirogi se opriseră la cincizeci de kilometri în aval.

Aceşti cincizeci de kilometri, dacă guaharibos erau însufleţiţi de acelaşi zel ca îndrumătorul lor, puteau fi străbătuţi în cursul nopţii, iar dimineaţa, de cu zori, trupa ajungea la tabăra de la piscul Maunoir. De rătăcit n-aveau cum se rătăci, fiindcă era destul să meargă de-a lungul malului drept al fluviului, unde, afluenţii fiind secaţi, nu întâmpinau nici o piedică.

Părintele Esperante nici nu trebui să-i întrebe pe indieni dacă vor să facă acest efort. Se ridică şi porni înainte. Şi călăreţii, şi cei care mergeau pe jos îl urmară.

Orinoco, la izvoare, avea o lăţime de câţiva metri doar, iar malurile lui, foarte povârnite, erau mai mult stânci amestecate cu argilă. În această parte a fluviului, în timpul marilor ploi, o pirogă avea de înfruntat câteva raudals şi nu le putea trece decât cu eforturi serioase.

Când începu să se înnopteze, pe la ora şase, guaharibos trecură prin vad râul Crespo – denumit aşa pe harta călătorului francez în onoarea preşedintelui republicii Venezuela.

Scăpătând pe un cer foarte limpede, soarele dispăru dincolo de orizontul fără nori. Constelaţiile strălucitoare aveau să pălească înaintea lunii pline care răsărea.

Ajutaţi de lumina lunii, care ţinu toată noaptea, guaharibos străbătură repede o etapă lungă. Nu se împotmoliră nici în mlaştinile ierboase, pe care nu le-ar fi putut trece pe întuneric fără să rişte a se cufunda în ele până la brâu.

Sub mal, albia fluviului era plină de stânci care făceau probabil aproape imposibilă navigaţia chiar în sezonul ploios, când creşteau apele. În urmă cu trei luni, Gallinetta şi Moriche n-ar fi trecut uşor aceste „strâmtori” denumite pe hartă raudal Guereri, raudal Yuvilla, raudal Salvajuo. Ar fi trebuit ca pirogile să fie trase pe uscat. Dealtfel nu-i de crezut că această parte a cursului superior al fluviului Orinoco va putea deveni vreodată cale de comunicaţie. La înălţimea aceea cursul fluviului se reduce la câteva şuvoaie care trec printre stânci şi abia dacă udă argila albicioasă a malurilor. Dar de la cerro Ferdinand de Lesseps devine din ce în ce mai adânc, datorită aportului afluenţilor de pe dreapta şi de pe stânga.

Când se făcu ziuă, pe la ora cinci, părintele Esperante ajunse la un cot al fluviului, la vreo doisprezece kilometri de gura râului Torrida.

În mai puţin de trei ore avea să ia legătura cu căpitanul Parchal şi cu marinarii rămaşi de pază la pirogi.

La sud-vest, de cealaltă parte a fluviului Orinoco, se înălţa piscul Maunoir, al cărui vârf era luminat de primele raze ale dimineţii. Pe mal se afla un cerro rotund, cu o altitudine de şase, şapte sute de metri, care făcea parte din acelaşi sistem orografic.

De popas nu putea fi vorba – nici măcar pentru o oră. Banda de quivas, care coborâse de-a lungul fluviului ca să ajungă la tabără, se mai găsea oare acolo sau, după ce jefuise pirogile, se afundase în savană?… În cazul acesta, cine ştie dacă Alfaniz nu va fi ispitit să-şi pună în aplicare planul de a se întoarce în părţile de vest ale Venezuelei şi nu-i va târî după el şi pe cei prinşi…?

Mergeau de o oră şi părintele Esperante nu s-ar fi oprit desigur înainte de a ajunge la gura râului Torrida, dacă nu s-ar fi produs un incident pe la ora şase dimineaţa.

Tânărul indian mergea cu vreo cincizeci de paşi înaintea trupei, pe malul străbătut de atâtea ori împreună cu tatăl său. Se străduia să găsească urme ale trecerii bandei de quivas, când, deodată, se opri, se aplecă spre pământ şi scoase un strigăt…

În locul acela, lângă un arbore, zăcea un om cufundat în somn sau în moarte.

La strigătul lui Gomo, părintele Esperante porni în galop într-acolo.

— El e… el!… striga copilul.

— El?… zise părintele Esperante. Descăleca repede şi se apropie de om…

— Sergentul… sergentul Martial! exclamă el.

Bătrânul soldat era întins pe pământul pătat de sângele lui, cu o rană de glonţ în piept, poate mort…

— Martial… Martial! repetă părintele Esperante, în timp ce-i curgeau lacrimi mari din ochi.

Îl ridică, îşi apropie faţa de a lui, cercetă dacă mai răsuflă cât de cât… apoi spuse:

— Trăieşte… trăieşte!

Într-adevăr, sergentul Martial începu să respire cu greu. Braţul i se ridică, dar căzu fără vlagă. Apoi întredeschise ochii o clipă şi privirile i se îndreptară spre misionar.

— Dumneavoastră… domnule colonel!… Acolo… Alfaniz!… După ce rosti aceste cuvinte, întrerupte de mişcări convulsive, îşi pierdu cunoştinţa.

Părintele Esperante se ridică, nespus de tulburat şi năucit de atâtea gânduri vagi şi contradictorii. Sergentul Martial acolo… tânărul care-l însoţea, căutându-şi tatăl, şi care nu mai era cu el… amândoi în ţinuturile acelea îndepărtate ale Venezuelei… Cine oare îi va mai lămuri atâtea lucruri inexplicabile, dacă bietul om se va prăpădi înainte de a apuca să vorbească?… Nu!… nu va muri!… Misionarul avea să-l scape încă o dată… cum o mai făcuse pe câmpul de luptă… Avea să-l smulgă din ghearele morţii.

La ordinul lui se apropie o şaretă şi sergentul Martial fu aşezat în ea, pe un aşternut de iarbă. Nici ochii, nici gura nu i se deschiseră. Dar printre buzele livide tot trecea un suflu slab.

Porniră iar la drum. Părintele Esperante călărea alături de şareta în care zăcea vechiul lui tovarăş de arme, care-l recunoscuse după atâta vreme… sergentul pe care-l lăsase cu paisprezece ani în urmă în Bretagne, pe care colonelul de Kermor îl părăsise fără gând de întoarcere!… Şi-l regăsea acolo… în ţinutul acela îndepărtat… lovit de glonţ… Poate că ticălosul de Alfaniz trăsese…

„Aşadar… îşi zicea, Gomo nu se înşelase când vorbise de sergentul Martial… Dar ce o fi vrut să spună?… Copilul acela… fiul care-şi căuta tatăl… un fiu… un fiu…?”

Se întoarse către tânărul indian de lângă el şi-l întrebă:

— Ziceai că soldatul acesta n-a venit singur?… Era însoţit de un tânăr…

— Da… de prietenul meu Jean…

— Şi amândoi se îndreptau spre misiune…?

— Da… pentru a-l căuta pe colonelul de Kermor…

— Şi băiatul acela e fiul colonelului…?

— Da… fiul lui.

La auzul acestor răspunsuri categorice, părintelui Esperante îi bătu inima să se spargă. În sfârşit, nu avea altceva de făcut decât să aştepte. Poate că misterul avea să se dezlege până la sfârşitul zilei.

Să-i atace pe quivas, dacă îi întâlneau la piscul Maunoir – şi, după cele câteva cuvinte rostite de sergentul Martial, nu încăpea îndoială că Alfaniz se găsea acolo – să-i salveze pe cei prinşi, acesta era primul lucru de făcut.

Guaharibos porniră în pas alergător, iar şaretele rămaseră în urmă cu pază suficientă.

Într-adevăr, izbânda nu putea fi decât de partea fostului colonel, devenit misionarul din Santa-Juana, conducătorul indienilor acelora curajoşi care aveau să se arunce asupra bandei de ticăloşi…

Cu puţin înainte de ora opt, părintele Esperante se opri, iar guaharibos încetară marşul. Ajunseseră într-o poiană destul de mare, după care fluviul făcea un cot.

Pe malul celălalt, în faţa lor, se înălţa piscul Maunoir. De-a lungul malului drept, nimeni. Între maluri, nici o ambarcaţie.

La cotul fluviului se vedea ridicându-se un fum drept în sus, fiindcă nici nu adia vântul.

Aşadar acolo, la mai puţin de o sută cincizeci de metri, deci pe malul stâng al râului Torrida, era aşezată o tabără.

Nu putea să fie decât tabăra indienilor quivas, dar era mai bine să se cerceteze.

Câţiva guaharibos porniră târâş prin hăţiş şi după trei minute se întoarseră cu vestea că într-adevăr era banda lui Alfaniz.

Trupa părintelui Esperante se strânse în fundul poienii. Şaretele se apropiară şi ele. Cea în care era sergentul Martial se afla la mijloc.

După ce constată că starea rănitului nu s-a înrăutăţit, colonelul de Kermor dădu dispoziţii pentru încercuirea bandei lui Alfaniz. Dacă străbăteau pieziş poiana, călăreţii puteau să-i împresoare pe quivas şi să-i nimicească.

Peste câteva clipe izbucniră strigăte puternice însoţite de focuri de puşcă.

Guaharibos se năpustiseră asupra lui Alfaniz înainte ca acesta să poată lua măsuri de apărare. Deşi egali ca număr, guaharibos erau mai bine înarmaţi şi mai bine comandaţi decât quivas. Armele de care dispunea spaniolul proveneau din jefuirea pirogilor – câteva revolvere lăsate de Jacques Helloch – şi din confiscarea celor ce aparţineau călătorilor prinşi.

Lupta nu putea deci să dureze mult, şi nici nu dură. Din clipa când banda a fost luată prin surprindere, a şi fost învinsă. Cea mai mare parte din quivas, după ce au rezistat puţin, au şi luat-o la fugă. Unii s-au înfundat în pădure, alţii au trecut fluviul aproape lipsit de apă, ca să ajungă în savana de pe malul opus. Majoritatea erau răniţi de moarte.

În acelaşi timp Jacques Helloch, Germain Paterne, Valdez, Parchal şi marinarii de pe pirogi au tăbărât asupra bandiţilor care-i păzeau.

Gomo fugi primul spre ei strigând:

— Santa-Juana… Santa-Juana!

În curând lupta se concentra în mijlocul taberei.

Acolo, Alfaniz, evadaţii de la Cayenne şi câţiva quivas se apărau cu focuri de revolver. Până la urmă mai mulţi guaharibos se aleseră cu răni care din fericire nu aveau să aibă urmări grave.

Atunci părintele Esperante sări în mijlocul grupului care-l înconjura pe spaniol.

Jeanne de Kermor se simţea atrasă irezistibil spre misionar… Voi să se apropie de el, dar Jacques Helloch o opri…

Alfaniz, părăsit de quivas, ale căror strigăte se auzeau în depărtare, mai rezista încă; doi dintre ocnaşi fuseseră ucişi chiar lângă el.

Părintele Esperante se afla faţă-n faţă cu spaniolul. Cu o mişcare a mâinii îi opri pe guaharibos care-l şi înconjuraseră.

Alfaniz se retrase către malul râului, ameninţând cu un revolver încărcat cu mai multe gloanţe.

În liniştea care se lăsă, răsună vocea puternică a părintelui Esperante:

— Alfaniz… eu sunt!

— Misionarul din Santa-Juana! izbucni spaniolul.

Şi, ochind cu revolverul, era gata să tragă. Jacques Helloch îl prinse de mână şi glonţul se pierdu în depărtare.

— Da… Alfaniz… misionarul de la Santa-Juana… şi totodată colonelul de Kermor…!

Alfaniz, văzându-l la câţiva paşi pe Jean, pe care-l credea fiul colonelului, îndreptă revolverul spre el…

Înainte de a trage, răsună o împuşcătură şi ticălosul căzu doborât de părintele Esperante.

În clipa aceea ajunse la locul de luptă şareta în care se afla sergentul Martial.

Jeanne se aruncase în braţele colonelului de Kermor… îi spunea tată…

Acesta, care nu putea să recunoască în tânărul de lângă el pe propria sa fată, pe care o credea moartă… pe care nu o văzuse niciodată… repeta:

— Eu n-am nici un fiu…

Sergentul Marţial, care-şi venise în fire, întinse braţul spre Jeanne şi spuse:

— Nu… domnule colonel… dar aveţi o fiică… iat-o!