XIII DOUĂ LUNI LA SANTA-JUANA.

De la dispariţia colonelului de Kermor, de la plecarea lui în Lumea Nouă trecuseră paisprezece ani, şi istoria acestor paisprezece ani poate fi cuprinsă în câteva rânduri.

În l872 a aflat de naufragiul vasului Norton şi de pieirea soţiei şi copilului său în această catastrofă maritimă. Împrejurările în care se petrecuse dezastrul nu-i îngăduiau să creadă că una dintre cele două fiinţe dragi lui, fiica sa Jeanne, foarte mică pe atunci, fusese salvată. El nici nu o cunoştea măcar, fiindcă fusese nevoit să plece din Martinica cu câteva luni înainte de a se naşte fetiţa.

Timp de un an, colonelul de Kermor a mai rămas la comanda regimentului său. Apoi, după ce şi-a dat demisia, nemailegându-l de lume nici o rudă apropiată, s-a hotărât să devină, pentru tot restul vieţii, misionar.

În l875, fără să împărtăşească nimănui planurile sale – nici chiar sergentului Martial – a părăsit în taină Franţa şi s-a dus în Venezuela.

De îndată ce şi-a terminat studiile necesare, a intrat în Compania Misiunilor străine sub numele de părintele Esperante, nume sub care noua sa existenţă avea să rămână incognito.

Demisia din armată şi-a dat-o în l873, iar făcut preot a fost în l878, când avea patruzeci şi nouă de ani.

La Caracas a luat hotărârea de a-şi duce viaţa în regiunile aproape necunoscute din sudul Venezuelei, unde rar se ivea vreun misionar.

După ce a urcat pe cursul mijlociu al fluviului Orinoco, părintele Esperante, care vorbea spaniola tot atât de bine ca limba sa maternă, a ajuns la San-Fernando unde a rămas câteva luni. Din acest târguşor a trimis o scrisoare unuia din prietenii săi, notar în Nantes. Această scrisoare – ultima semnată cu numele său adevărat şi necesară pentru reglementarea unei chestiuni de familie – nu trebuia, după cum îl rugase pe destinatar, să fie dată în vileag.

E bine să amintim că respectiva scrisoare, găsită printre hârtiile notarului, n-a fost transmisă sergentului Martial decât în l89l, la şase ani după ce venise Jeanne de Kermor să locuiască împreună cu el.

La San-Fernando părintele Esperante şi-a procurat cu banii lui materialul necesar înfiinţării unui aşezământ dincolo de izvoarele fluviului. În acelaşi târguşor s-a asociat cu fratele Angelos, care cunoştea obiceiurile indienilor şi avea să contribuie pe cât de util pe atât de devotat la înfăptuirea operei sale.

Părintele Esperante şi fratele Angelos plecară din San-Fernando cu două pirogi încărcate din plin cu cele necesare instalării lor. Restul materialului urma să le fie trimis pe măsură ce o cereau nevoile micii colonii. Pirogile urcară fluviul, făcură popas în principalele târguleţe şi ranchos de pe maluri şi ajunseră la rio Torrida, în ţinuturile locuite de guaharibos.

După multe încercări zadarnice, după nenumărate decepţii şi destule primejdii, indienii fură atraşi de făgăduielile părintelui Esperante, de bunătatea şi generozitatea sa. Pe hartă apăru un nou sat pe care misionarul îl numi Santa-Juana – Juana, numele pe care-l purtase fiica lui.

Au trecut paisprezece ani. Misiunea prosperase, se ştie în ce condiţii. Se părea deci că nimic nu-l mai lega pe părintele Esperante de trecutul său dureros, când se produseră evenimentele pe care se întemeiază această povestire.

După cuvintele rostite de sergentul Martial, colonelul a strâns-o în braţe pe Jeanne şi lacrimile au căzut ca o binecuvântare pe fruntea copilului său. Tânăra fată îi povesti în câteva cuvinte viaţa ei, cum a fost salvată şi urcată la bordul vasului Vigo, cum a trăit la familia Eredia din Havana, cum s-a dus în Franţa unde a locuit câţiva ani în casa din Chantenay, ce hotărâre au luat sergentul Martial şi ea de îndată ce au aflat de scrisoarea expediată din San-Fernando, cum a pornit spre Venezuela sub numele de Jean, în veşminte de băiat, călătoria lor pe Orinoco, atacul dat de ocnaşul Alfaniz şi de quivas la vadul Frascaes şi, în sfârşit, eliberarea miraculoasă…

Amândoi se duseră apoi la şaretă, lângă bătrânul soldat. Sergentul Martial simţea că îi revin puterile. Radia… şi plângea, repetând mereu:

— Domnule colonel… domnule colonel!… Acum, când Jeanne a noastră şi-a regăsit tatăl… pot să mor…

— Îţi interzic, bătrâne tovarăş de arme!

— Ei, dacă îmi interziceţi…

— Te vom îngriji… te vom vindeca…

— Dacă mă îngrijiţi… n-am să mor… fireşte…!

— Dar trebuie să te linişteşti…

— Sunt liniştit, domnule colonel!… Vedeţi… iată mă cuprinde somnul… şi e un somn bun de data aceasta…

— Dormi, vechiul meu prieten, dormi!… Ne vom întoarce la Santa-Juana… Drumul n-o să te obosească deloc, în câteva zile vei fi pe picioare…

Colonelul de Kermor s-a aplecat, şi-a lipit buzele de fruntea sergentului Martial şi „vechiul său prieten” a adormit surâzând.

— Tată, exclamă Jeanne, îl vom salva…!

— Da… Jeanne dragă… vom face tot ce se poate! răspunse misionarul.

Dealtfel, Germain Paterne şi el cercetaseră rănile sergentului Martial şi nu li se părea că ar fi mortale.

Aflară apoi că vinovatul era Alfaniz care trăsese în bătrânul soldat când acesta, cuprins de furie, se repezise la el.

Apoi părintele Esperante spuse:

— Astăzi socotesc că vitejii mei indieni trebuie să se odihnească; dealtfel şi însoţitorii dumneavoastră, domnule Helloch, au nevoie de odihnă… Mâine dimineaţă ne întoarcem la Santa-Juana. Ne va conduce Gomo pe drumul cel mai scurt.

— Copilului acestuia curajos îi datorăm salvarea noastră… zise Jeanne.

— Ştiu, răspunse părintele Esperante. Apoi îl chemă pe tânărul indian. Vino, Gomo, spuse, vino!… Te îmbrăţişez pentru toţi cei pe care i-ai salvat.

Din braţele părintelui Esperante, Gomo trecu în braţele întinse de Jeanne căreia, de tulburat ce era, continua să-i spună „prietenul meu Jean…!”.

Cum fata nu-şi schimbase îmbrăcămintea bărbătească pe care o purta de la începutul călătoriei, tatăl său se întreba dacă însoţitorii ei ştiau că „domnul Jean” era domnişoara de Kermor.

Dar aveau să afle în curând.

De cum le strânse mâna lui Jacques Helloch şi Germain Paterne, lui Valdez şi Parchal, celor doi căpitani de pirogă, oameni cinstiţi, al căror devotament a fost neclintit în tot cursul navigării atât de lungi şi de grele, Jeanne spuse:

— Tată, trebuie să-ţi spun cât le sunt de îndatorată celor doi compatrioţi, cărora n-am să pot niciodată să le mulţumesc îndeajuns…

— Domnişoară… protestă Jacques Helloch cu glasul tremurând, vă rog… eu n-am făcut nimic…

— Îngăduiţi-mi să vorbesc, domnule Helloch…

— Atunci vorbiţi de Jacques, nu de mine, domnişoară de Kermor, exclamă Germain Paterne râzând, fiindcă eu n-am nici un merit…

— Vă sunt îndatorată şi unuia şi altuia, dragii mei tovarăşi de drum, continuă Jeanne, da… la amândoi, tată!… Dacă domnul Helloch mi-a salvat viaţa…

— Aţi salvat viaţa fiicei mele?… întrebă colonelul de Kermor. Şi Jacques Helloch trebui să o asculte pe Jeanne povestind cum au naufragiat pirogile înainte de San-Fernando, cum, datorită devotamentului său, a scăpat cu viaţă.

La sfârşit, tânăra adăugă:

— După cum ţi-am spus, tată, domnul Helloch mi-a salvat viaţa, dar nu numai atât, ne-a şi însoţit, pe Martial şi pe mine, şi a luat parte la investigaţiile noastre… împreună cu domnul Germain Paterne…

— Da' de unde! protestă botanistul. Credeţi-mă… domnişoară… aveam intenţia să urcăm până la izvoarele fluviului Orinoco… Era misiunea noastră… ministrul Instrucţiunii publice…

— Nu, domnule Germain, nu, răspunse Jeanne zâmbind. Trebuia să vă opriţi la San-Fernando, şi dacă aţi venit până la Santa-Juana…

— E pentru că aceasta ne era datoria! declară simplu Jacques Helloch.

Se înţelege că mai târziu colonelul de Kermor avea să fie mai amănunţit informat şi că avea să cunoască diferitele incidente survenite în cursul primejdioasei călătorii. Dar până atunci, în ciuda atitudinii voit rezervate a lui Jacques Helloch, văzând-o pe Jeanne atât de recunoscătoare, tatăl său nu înţelegea oare ce sentimente se revărsau din inima fiicei lui…?

În timp ce Jeanne de Kermor, Jacques Helloch, Germain Paterne şi el stăteau astfel de vorbă, Parchal şi Valdez făceau pregătiri în tabără pentru popasul din restul zilei şi de peste noapte. Marinarii căraseră în pădure corpurile celor morţi.

Indienii guaharibos răniţi în luptă aveau să fie pansaţi de Germain Paterne.

Apoi, după ce au fost scoase proviziile din şarete pentru a-şi lua fiecare partea, în timp ce se aprindeau focuri ici-colo, Jacques Helloch şi Germain Paterne, urmaţi de colonelul de Kermor şi de fiica lui, se îndreptară către cele două pirogi trase pe uscat. Oare nu fuseseră distruse de quivas?

Nu se atinseseră de ele, fiindcă Alfaniz avea de gând să le folosească pentru a se întoarce în ţinuturile din vest, urcând râul Ventuari. De îndată ce începeau să crească apele, cele două pirogi erau gata să pornească pe fluviu în jos.

— Le mulţumesc ticăloşilor că au binevoit să-mi respecte colecţiile!… exclamă Germain Paterne. Închipuiţi-vă că m-aş fi întors fără ele în Europa!… După ce am făcut atâtea fotografii pe drum, să nu-mi rămână nici un clişeu!… N-aş fi îndrăznit pentru nimic în lume să mă prezint în faţa ministrului Instrucţiunii publice!

Nu-i greu de imaginat bucuria botanistului şi mulţumirea celorlalţi călători de pe Gallinetta şi Moriche de a-şi găsi obiectele de călătorie, ca să nu mai vorbim de armele pe care le-au adunat din poiană.

Acum pirogile puteau rămâne fără grijă lângă gura râului Torrida, păzite de echipaje. Când avea să vină vremea de îmbarcare – cel puţin pe Moriche – Jacques Helloch şi Germain Paterne n-aveau decât să se urce la bord.

Dar nu se punea încă problema plecării. Părintele Esperante avea să-i ducă la Santa-Juana pe fiica sa Jeanne, pe sergentul Martial, pe tânărul Gomo şi mare parte din indieni. Iar cei doi francezi cum ar fi putut să nu accepte a petrece câteva zile, sau câteva săptămâni, chiar, la misiune, în casa unui compatriot…?

Acceptară.

— Trebuie! îi spuse Germain Paterne lui Jacques Helloch. Ne vezi pe noi întorcându-ne în Europa fără să fi vizitat Santa-Juana…?! În ruptul capului n-aş îndrăzni să mă prezint în faţa ministrului Instrucţiunii publice – şi nici tu, Jacques.

— Nici eu, Germain…

— Zău aşa!

În ziua aceea mâncară în comun din rezervele de pe pirogi şi din cele aduse din târguşor. Numai sergentul Martial lipsi, dar era atât de fericit, atât de fericit că îşi regăsise colonelul – chiar în haina părintelui Esperante!… Aerul bun de la Santa-Juana îl va reface în câteva zile!… N-avea nici o îndoială…

Se înţelege că Jacques Helloch şi Jeanne au trebuit să-i povestească amănunţit colonelului de Kermor cum s-a petrecut călătoria. El îi asculta, îi cerceta, ghicea uşor sentimentele de care era plină inima lui Jacques Helloch şi cădea pe gânduri… De fapt, ce noi îndatoriri atrăgea după sine această nouă situaţie…?

Bineînţeles că tânăra îmbrăcă din chiar ziua aceea haine femeieşti – care fuseseră păstrate cu grijă într-o valiză ţinută sub ruful pirogii Gallinetta.

Germain Paterne îi spuse prietenului său:

— Încântătoare ca băiat… încântătoare ca fată!… Într-adevăr… eu nu mă pricep deloc…!

A doua zi, după ce se despărţiră de Parchal şi de Valdez, care preferau să rămână de pază la pirogi, părintele Esperante, oaspeţii săi şi guaharibos părăsiră tabăra de la piscul Maunoir. Cu cai şi cu şarete, drumul nu avea să fie obositor prin păduri şi savană.

Socotiră că nu era nevoie să o ia pe drumul parcurs înainte, pe la izvoarele fluviului Orinoco. Cea mai scurtă cale rămânea cea de-a lungul malului drept al râului, pe care mersese Jacques Helloch îndrumat de tânărul indian. Şi, înaintând repede, încă la amiază ajunseră la vadul Frascaes. Nici urmă de quivas. Fuseseră împrăştiaţi şi nu mai prezentau nici o primejdie.

Făcură acolo un mic popas şi, cum hurducăiala şaretei nu-l obosise prea tare pe sergentul Martial, porniră iar spre Santa-Juana.

Distanţa dintre vad şi târguşor se poate parcurge în câteva ore, aşa că, după-amiază, ajunseră la misiune.

După felul cum a fost primit părintele Esperante, Jacques Helloch şi însoţitorii lui îşi dădură seama cât este de iubit de indienii din aşezare.

Jeanne de Kermor şi sergentul Martial fură găzduiţi în două camere din casa parohială, Jacques Helloch şi Germain Paterne în alte două dintr-o colibă vecină în care îi primi fratele Angelos.

E inutil să povestim cu de-amănuntul ce s-a petrecut zi de zi la misiunea Santa-Juana. În primul rând trebuie să spunem că rănitul se însănătoşea văzând cu ochii. Încă de la sfârşitul săptămânii i se îngădui să stea într-un fotoliu bun, la umbra palmierilor.

Colonelul de Kermor şi fiica lui au stat îndelung de vorbă despre trecut. Jeanne află atunci cum tatăl ei, rămas fără soţie, fără copii, a ţinut să-şi închine viaţa operei sale de binefacere. Putea el, aşadar, să renunţe, să o lase neterminată?… Nu… desigur… Jeanne avea să rămână lângă el… să-i consacre întreaga ei viaţă…

Şi părintele Esperante şedea apoi de vorbă cu sergentul Martial.

Misionarul îi mulţumea bătrânului soldat pentru ce făcuse pentru fiica lui… Îi mulţumea că se învoise să pornească în călătorie… Apoi îi punea întrebări în legătură cu Jacques Helloch… Voia să ştie dacă nu luase seama la amândoi… la Jeanne şi la el…

— Ce vreţi, domnule colonel, răspundea sergentul Martial, am luat toate măsurile de prevedere… Era Jean… un băiat din Bretagne… un nepot pe care unchiul său îl punea să călătorească în ţinuturi neumblate… A fost dat ca Jacques Helloch şi fiica noastră dragă să se întâlnească pe drum… Am făcut totul ca să împiedic… n-am putut!… E mâna diavolului aici…

— Nu… a providenţei, bunul meu tovarăş de arme!… răspunse părintele Esperante.

Totuşi timpul trecea şi lucrurile rămâneau ca înainte. În definitiv, de ce ezita Jacques Helloch să vorbească?… Se înşela oare?… Nu… nici în privinţa sentimentelor sale, nici a celor pe care i le inspira tinerei fete. Dar, dintr-o discreţie care-i făcea onoare, prefera să tacă… Dacă ar fi vorbit, socotea el, ar fi fost de parcă ar fi cerut răsplată pentru ajutorul dat…

În cele din urmă Germain Paterne forţă lucrurile şi îi spuse prietenului său:

— Când plecăm…?

— Când vrei, Germain.

— Perfect!… Numai că atunci când voi vrea eu n-ai să vrei tu…

— De ce?

— Fiindcă domnişoara de Kermor va fi căsătorită atunci…

— Căsătorită…?!

— Da… fiindcă am să-i cer mâna…

— Ai să-i… izbucni Jacques.

— Nu pentru mine… fireşte… ci pentru tine…!

Într-adevăr, aşa făcu – fără să ţină seama de obiecţiile pe care le socotea inacceptabile.

Jacques Helloch şi Jeanne de Kermor se înfăţişară părintelui Esperante în prezenţa lui Germain Paterne şi a sergentului Martial. Apoi, la îndemnul tatălui său, tânăra fată vorbi.

— Jacques, spuse cu emoţie adâncă, sunt gata să devin soţia dumitale… n-o să-mi ajungă toată viaţa pentru a-ţi dovedi recunoştinţa mea…

— Jeanne… draga mea Jeanne… zise Jacques Helloch, te iubesc… da!… te iubesc…

— Nu mai spune nimic, dragă prietene, exclamă Germain Paterne. N-ai să găseşti cuvinte mai potrivite!

Colonelul de Kermor îi îmbrăţişa pe cei doi copii ai săi care-şi uniră viaţa aproape de inima lui.

Hotărâră ca peste două săptămâni să celebreze căsătoria la Santa-Juana. După ce-i va căsători, părintele Esperante le va da tinerilor soţi binecuvântarea părintească. Jacques Helloch, care nu depindea de nimeni şi a cărui familie o cunoscuse mai demult colonelul de Kermor, n-avea cui cere consimţământul. Averea lui şi a lui Jeanne, încredinţate sergentului Martial, aveau să le asigure o viaţă destul de îmbelşugată. La câteva săptămâni după căsătorie plecau, treceau pe ta Havana, să facă o vizită familiei Eredia, apoi se întorceau în Europa, în Franţa, în Bretagne pentru a-şi rezolva problemele. În cele din urmă se vor întoarce la Santa-Juana unde-i vor găsi pe colonelul de Kermor şi pe bătrânul său soldat.

Aşa se înţeleseră, iar în 25 noiembrie, de faţă cu întreaga populaţie în plină sărbătoare, în prezenţa lui Germain Paterne şi a sergentului Martial, ca martori, părintele celebră unirea fiicei sale Jeanne de Kermor cu Jacques Helloch. Impresionantă ceremonie, nici nu-i de mirare că a produs o emoţie profundă, care la bunii guaharibos s-a manifestat printr-o veselie fără margini.

După aproape o lună lui Germain Paterne îi trecu prin minte că poate ar fi timpul să se dea seama de misiunea ştiinţifică pe care o primiseră el şi tovarăşul lui de la ministrul Instrucţiunii publice. După cum se vede, mereu apela la autoritatea ministrului.

— Aşa de repede?… zise Jacques Helloch.

E explicabil, fiindcă el nu număra zilele… Era prea fericit pentru a mai sta să socotească!

— Da… aşa de repede!… răspunse Germain Paterne. Excelenţa Sa trebuie să creadă că ne-a mâncat vreun jaguar din Venezuela… dacă nu cumva ne-am încheiat cariera ştiinţifică în stomacul caraibilor…!

În înţelegere cu părintele Esperante, se fixă data plecării la 22 decembrie.

Colonelului de Kermor i se strângea inima când vedea apropiindu-se momentul despărţirii de fiica lui, deşi avea să se întoarcă peste câteva luni. Ce-i drept, călătoria avea să se desfăşoare în condiţii bune, pe doamna Helloch nu o pândeau primejdiile, ca pe Jeanne de Kermor. Vor cobori repede pe fluviu până la Ciudad-Bolivar. Desigur, nu se vor mai bucura de prezenţa domnilor Miguel, Felipe şi Varinas, fiindcă ei trebuie să fi plecat din San-Fernando.

Dar, în cinci săptămâni, pirogile aveau să ajungă la Caicara. De acolo călătorii se îmbarcau pe pachebot ca să parcurgă cursul inferior al fluviului Orinoco. În ceea ce privea întoarcerea lor la Santa-Juana… Jacques Helloch era un om de nădejde. Vor naviga în amonte cât mai repede posibil şi în cât mai mare siguranţă.

— Şi apoi, domnule colonel, zise sergentul Martial, fiica noastră are un soţ bun care s-o apere, ceea ce face mai mult decât un biet soldat bătrân… un dobitoc bătrân… care n-a fost în stare să o ferească… nici de valurile fluviului Orinoco… nici de dragostea curajosului Jacques Helloch.