XIV LA REVEDERE!

În 25 decembrie, dimineaţa, pirogile erau gata pregătite pentru coborârea pe fluviu în jos.

În această perioadă a anului nivelul apei e tot scăzut. A trebuit aşadar ca Galinetta şi Moriche să fie târâte cinci kilometri în aval, până la gura unui rio mic de pe malul drept, unde fluviul avea o adâncime suficientă. Mai departe nu riscau decât să eşueze pe nisip, ceea ce ducea la o întârziere de câteva ore, nu la staţionare până la venirea sezonului ploios.

Părintele Esperante ţinu să-i însoţească pe tineri până la noua tabără. Sergentul Martial, complet restabilit, i se alătură ca dealtfel şi micul indian, care devenise copilul adoptiv al misiunii Santa-Juana.

Vreo cincizeci de guaharibos mergeau în urma lor şi toţi ajunseră cu bine la gura râului.

Când veni vremea de plecare, Valdez trecu la postul său, pe Gallinetta, în care avea să se îmbarce Jacques Helloch şi soţia lui. Parchal îşi reluă şi el postul pe Moriche, al cărei ruf adăpostea preţioasa colecţie a lui Germain Paterne şi nu mai puţin preţioasa sa persoană.

Cum pirogile aveau să navigheze în convoi şi cel mai ades una lângă cealaltă, Germain Paterne nu trebuia să-şi ţină singur de urât. De câte ori voia, putea să-şi petreacă vremea cu tânăra pereche. În plus – se înţelege de la sine – mesele le luau împreună la bordul pirogii Gallinetta, exceptând cazul în care Jacques şi Jeanne Helloch acceptau invitaţia lui Germain Paterne la bordul pirogii Moriche.

Timpul era favorabil, adică bătea de la est o briză puternică. Razele soarelui, cernute printr-un văl subţire de nori, făceau temperatura suportabilă.

Colonelul de Kermor şi sergentul Martial coborâră malul pentru a-şi îmbrăţişa copiii dragi. Nici unii, nici ceilalţi nu căutară să-şi ascundă emoţia foarte firească. Jeanne, care era altfel foarte stăpână pe sine, plângea liniştit în braţele tatălui său…

— Am să te aduc înapoi la el, dragă Jeanne!… zise Jacques Helloch. Peste câteva luni ne întoarcem amândoi la Santa-Juana.

— Toţi trei… interveni Germain Paterne, fiindcă am uitat desigur să recoltez câteva plante rare… care nu cresc decât pe pământurile misiunii… şi am să-i dovedesc ministrului Instrucţiunii publice…

— Rămâi cu bine… bunul meu Martial… rămâi cu bine, spuse tânăra femeie îmbrăţisându-l pe bătrânul soldat.

— Da… Jeanne… şi gândeşte-te la moşneagul de unchiu-tău… care n-o să te uite niciodată!… Apoi veni rândul lui Gomo, care avu şi el partea lui de îmbrăţişări.

— Rămâi cu bine… tată… zise Jacques Helloch strângându-i mâna misionarului, şi la revedere… la revedere!

Jacques Helloch, soţia sa şi Germain Paterne se îmbarcară pe Gallinetta.

Pânzele fură ridicate, se dezlegară parâmele şi cele două pirogi porniră pe firul apei în clipa în care părintele Esperante întinse braţul să le dea o ultimă binecuvântare.

Apoi sergentul Martial, tânărul indian şi el, urmaţi de guaharibos, porniră către Santa-Juana.

Nu e cazul să povestim etapă de etapă cum au navigat pirogile în josul fluviului Orinoco. Datorită curentului, călătoria cerea de trei, patru ori mai puţin timp, de zece ori mai puţine eforturi şi prezenta de zece ori mai puţine primejdii decât la urcarea fluviului către izvoare. Espilla nu era niciodată folosită pentru remorcarea de pe mal a pirogilor, iar când înceta briza sau bătea din sens contrar, se recurgea doar la palancas.

Călătorii revăzură ca într-un tablou viu locurile pe unde mai trecuseră – aceleaşi sate, aceleaşi ranchos, aceleaşi raudals, aceleaşi torente. Creşterea apelor se făcea simţită, nu mai era necesar să se descarce pirogile, navigau fără dificultăţi, fără eforturi.

Câtă deosebire între drumul acesta şi cel făcut cu câteva săptămâni în urmă! Jeanne şi soţul ei îşi aminteau zbuciumul, îngrijorarea şi primejdiile de atunci.

Când dădură cu ochii de sitio a cărui căpetenie era indianul bare, Jeanne îşi zise că acolo ar fi fost răpusă de friguri dacă Jacques Helloch n-ar fi găsit nepreţuitul coloradito care împiedicase producerea accesului de febră mortal.

Apoi recunoscură, nu prea departe de cerro Guaraco, locul unde cireada de boi fusese atacată de îngrozitorii ţipari electrici.

După aceea, la Danaco, Jacques Helloch o prezentă pe soţia sa lui Manuel Assomption ai cărui oaspeţi au acceptat să fie timp de o zi, împreună cu Germain Paterne. Cât de uimiţi au fost oamenii din rancho când au descoperit că tânăra şi frumoasa femeie era nepotul Jean care locuise cu unchiul său Martial într-una din colibele satului de mariquitares…!

În sfârşit, în 4 ianuarie, Gallinetta şi Moriche părăsiră cursul fluviului Orinoco, intrară în apele râului Atabapo şi acostară la cheiul târguşorului.

În urmă cu trei luni Jacques Helloch şi tovarăşii lui de drum îi lăsaseră la San-Fernando pe domnii Miguel, Felipe şi Varinas. Oare cei trei colegi se mai aflau acolo?… Trebuie să recunoaştem că nu-i probabil. După ce au analizat temeinic problema fluviului Orinoco, s-au întors desigur la Ciudad-Bolivar.

Acum Germain Paterne era destul de curios să afle pe care dintre cele trei fluvii a navigat. Dar cum, pentru reaprovizionarea pirogilor, înainte de a porni în jos spre Caicara trebuiau să facă o escală de câteva zile, avea tot timpul să-şi satisfacă curiozitatea.

Jacques Helloch, soţia sa şi Germain Paterne debarcară aşadar şi se instalară în coliba unde locuise înainte sergentul Martial.

În aceeaşi zi îi făcură o vizită guvernatorului care se bucură când auzi de evenimentele petrecute la Santa-Juana – pe de o parte distrugerea aproape completă a bandei lui Alfaniz – pe de altă parte consecinţele fericite ale călătoriei.

Cât despre domnii Miguel, Felipe şi Varinas – nu-i nici o mirare! – se mai aflau încă toţi trei în târguşor, mai puţin de acord în problema hidrografică a celor trei fluvii decât fuseseră la plecarea lor din Ciudad-Bolivar.

Dealtfel, în aceeaşi seară călătorii de pe Gallinetta şi de pe Moriche avură prilejul să le strângă mâna celor trei călători de pe Maripare.

Ce bine i-au primit domnul Miguel şi colegii săi pe foştii lor tovarăşi de drum! E lesne de închipuit cât au fost de uimiţi când l-au văzut pe Jean… dragul lor Jean… la braţul lui Jacques Helloch, şi încă în haine femeieşti.

— Spuneţi-ne şi nouă, de ce e travestit?… întrebă domnul Varinas.

— Fiindcă ne-am căsătorit… răspunse Jacques Helloch.

— V-aţi căsătorit cu Jean de Kermor?… sări domnul Felipe ai cărui ochi se făcuseră peste măsură de mari.

— Nu… cu domnişoara Jeanne de Kermor.

— Cum aşa!… exclamă domnul Miguel, domnişoara de Kermor…?

— Sora lui Jean! zise Germain Paterne râzând. Ce ziceţi? Cum seamănă…!

După ce se lămuri totul, li se făcură soţilor cele mai sincere urări, iar doamna Jacques Helloch fu cât mai călduros felicitată că îşi găsise tatăl, pe colonelul de Kermor, în persoana misionarului de la Santa-Juana.

— Dar Orinoco?… întrebă Germain Paterne… E tot la locul lui?

— Tot! afirmă domnul Miguel.

— Aşadar… pe apele lui au navigat pirogile noastre până la sierra Parima, la izvoare…?

La această întrebare, domnii Varinas şi Felipe se întunecară la faţă. În ochi le scăpărau fulgere prevestitoare de furtună, în timp ce domnul Miguel dădea din cap.

Şi discuţia reîncepu între adeptul lui Atabapo şi adeptul lui Guaviare cu o energie pe care timpul nu o domolise. Nu!… Nu erau de acord, nu aveau să fie niciodată, şi, decât să cedeze unul în favoarea celuilalt, mai bine îi dădeau dreptate domnului Miguel şi optau pentru Orinoco!

— Răspunde la această întrebare, izbucni domnul Varinas, şi neagă dacă îndrăzneşti. Nu-i adevărat că Guaviare a fost denumit de nenumărate ori Orinoco occidental de geografi într-adevăr competenţi…?

— La fel de incompetenţi ca dumneata, domnule! replică domnul Felipe.

După cum se vede, de la primele cuvinte discuţia atingea maximum de intensitate. Nu-i de mirare, dealtfel, fiindcă în fiecare zi, din zori până seara, cei doi adversari polemizau cu înfocare. Iar dacă argumentele lor nu se uzaseră, e foarte probabil că erau inuzabile. Domnul Varinas continuă:

— A izvorî din sierra Suma-Paz, la est de cursul superior al fluviului Magdalena, pe teritoriul Columbiei, e mult mai onorabil decât să ţâşneşti de nu se ştie unde…

— De nu se ştie unde, domnule?… ripostă violent domnul Felipe. Ai îndrăzneala să foloseşti astfel de cuvinte când e vorba de Atabapo, care vine din acele llanos udate de rio Negro, când acest fluviu face legătura cu bazinul Amazonului?!

— Dar apele lui Atabapo al dumitale sunt negre şi nu reuşesc nici măcar sa se amestece cu cele ale fluviului Orinoco.

— Iar apele lui Guaviare al dumitale sunt de culoare alb-gălbuie şi nici n-ai putea să le recunoşti în aval de San-Fernando!

— Dar Guaviare, domnule Varinas, este un fluviu cu caimani, are mii de caimani, ca şi Orinoco, pe când în Atabapo nu se găsesc decât peşti mărunţi, fără importanţă, piperniciţi şi negri ca el!

— Atunci dă drumul la nave pe Atabapo al dumitale, domnule Felipe, şi vei vedea că nu ajung departe, cel puţin dacă nu sunt trase pe uscat. Pe Guaviare însă pot urca o mie de kilometri în amonte, până la confluenţa cu Ari-Ari… chiar mai sus!

— Trase pe uscat sau nu, domnule Varinas, nu-i mai puţin adevărat că al meu face legătura hidrografică între regiunea Amazonului şi republica Venezuela!

— Iar al meu între Venezuela şi Columbia!

— Să fim serioşi!… Nu există Apure ca să facă această legătură pentru navigaţie…?

— Dar dumneata… n-ai auzit de Cassiquiare…?

— Guaviare al dumitale n-are decât broaşte ţestoase…

— Iar Atabapo al dumitale n-are decât ţânţari…

— Oricum, Guaviare se varsă în Atabapo… chiar aici… după opinia tuturor…

— Nu… Atabapo se varsă în Guaviare, după cum recunosc toţi oamenii de bună credinţă, iar aportul de apă al lui Guaviare nu-i mai mic de trei mii două sute de metri cubi…

— Şi, ca Dunărea, zise atunci Germain Paterne, citându-l pe poetul29 care a scris Orientalele:… „curge din occident spre orient”

Era un argument de care domnul Varinas nu se folosise încă, dar pe care avea să-l introducă cu grijă în dosarul Guaviare.

În decursul acestui schimb de replici în favoarea celor doi afluenţi, domnul Miguel zâmbise întruna, lăsând Orinoco să curgă liniştit pe parcursul lui de două mii cinci sute de kilometri, între sierra Parima şi estuarul cu cinci braţe care se întind pe litoralul oceanului Atlantic.

Între timp pregătirile de plecare progresau. Pirogile cercetate, reparate, aduse în stare perfectă, aprovizionate, aveau să fie gata de drum în 9 ianuarie.

Jacques şi Jeanne Helloch îi scriseră tatălui lor – dar nu uitară să-i amintească nici pe sergentul Martial, nici pe tânărul indian. Scrisoarea avea să ajungă la Santa-Juana prin negustori care urcă de obicei în cursul fluviului la începutul sezonului ploios. Cuprinsul ei era tot ceea ce puteau spune două suflete fericite şi recunoscătoare.

În ajunul plecării, călătorii fură invitaţi pentru ultima oară la guvernatorul din San-Fernando. În seara aceea au încetat ostilităţile, nu s-a mai încins disputa hidrografică. Nu fiindcă nu mai existau argumente, dar adversarii dispuneau de luni şi ani de zile pentru a o relua.

— Aşadar, domnule Miguel, întrebă Jeanne, Maripare nu va mai însoţi Gallinetta şi Moriche…?

— Se pare că nu, doamnă, răspunse domnul Miguel, dealtfel foarte împăcat cu gândul de a mai rămâne la confluenţa lui Atabapo cu Guaviare.

— Mai avem de stabilit încă unele date importante… spuse domnul Varinas.

— Şi de făcut încă unele cercetări… adăugă domnul Felipe.

— Atunci, la revedere, domnilor… zise Jacques Helloch.

— La revedere?… întrebă domnul Miguel.

— Da… răspunse Germain Paterne… la San-Fernando… când ne vom întoarce… peste şase luni… fiindcă, probabil, interminabila problemă a fluviului Orinoco…

A doua zi, în 9 ianuarie, după ce-i salutară de plecare guvernatorul, domnul Miguel şi colegii săi, călătorii se îmbarcară, pirogile fură luate de curentul repede al fluviului – oricum se numea el, Orinoco, Atabapo sau Guaviare – şi în curând târguşorul San-Fernando le dispăru din faţa ochilor.

După o oră tânăra femeie revăzu locul unde eşuaseră pirogile pe malul drept, locul unde Jacques Helloch o scăpase de la moarte în timpul groaznicului chubasco.

— Da… scumpa mea Jeanne… zise Jacques, aici…

— Aici, dragă Jacques, ţi-a trecut prin gând să nu-l părăseşti pe dragul tău Jean… să-l însoţeşti prin toate primejdiile până la capătul călătoriei…

— Şi cine n-a fost mulţumit?… zise Germain Paterne. Fireşte, sergentul Martial… O, deloc n-a fost mulţumit unchiul nepotului!

Zilele următoare, pirogile, favorizate de briză, au navigat foarte repede. Trecură fără mari dificultăţi, fiindcă le coborau numai, şi de raudal Maripare şi de raudal Ature, apoi depăşiră gura râului Meta şi satul Cariben. Insulele înşirate de-a lungul fluviului erau bogate în vânat, din care puteau să se înfrupte, iar pescuitul continua să fie mănos.

Ajunseră în dreptul proprietăţii domnului Mirabal, la rancho Tigra. Trebuiau să se ţină de făgăduială. Au fost douăzeci şi patru de ore oaspeţii omului aceluia minunat. Cu ce bucurie i-a felicitat pentru succesul acţiunii lor, privit din două puncte de vedere, al descoperirii colonelului de Kermor la Santa-Juana şi al „celor ce au urmat”!

La Urbana pirogile se aprovizionară pentru ultima parte a călătoriei.

— Dar broaştele ţestoase?… zise Germain Paterne. Jacques…îţi aduci aminte… miriade de broaşte ţestoase… Ei… să ajungi până aici pe broaşte ţestoase…

— În satul acesta ne-am întâlnit prima dată, domnule Germain, spuse Jeanne.

— Şi datorită acestor animale minunate… cărora trebuie să le fim oarecum recunoscători… zise Jacques Helloch.

— Le vom dovedi recunoştinţa mâncându-le, fiindcă sunt delicioase broaştele ţestoase din Orinoco! exclamă Germain Paterne, care privea întotdeauna lucrurile dintr-un punct de vedere special.

Pe scurt, în 25 februarie pirogile ajunseră la Caicara.

În târguşorul acela Jacques Helloch, Jeanne şi Germain Paterne se despărţiră de căpitanii pirogilor şi de echipaje, mulţumindu-le pentru curajul şi devotamentul lor şi răsplătindu-i din plin.

De la Caicara, cu pachebotul pe Apure, ajunseră în două zile la Ciudad-Bolivar de unde plecară cu trenul la Caracas.

Peste zece zile se aflau la Havana, la familia Eredia, iar peste alte douăzeci şi cinci de zile, în Europa, în Franţa, în Bretagne, la Saint-Nazaire, la Nantes.

Atunci Germain Paterne spuse:

— Ştii, Jacques… am făcut cinci mii de kilometri pe Orinoco!… Oare nu ţi s-a părut cam mult…?

— La reîntoarcere, nu!… răspunse Jacques Helloch privind-o pe Jeanne care zâmbea fericită.

SFÂRŞIT