III LA BORDUL LUI SIMON-BOLIVAR

„Orinoco răsare din paradisul terestru”, scrie în însemnările sale Cristofor Columb.

Când Jean a dat glas pentru prima oară opiniei marelui navigator genovez de faţă cu sergentul Martial, acesta s-a mărginit să spună:

— Vom vedea!

Şi poate că avea dreptate să se îndoiască de spusele ilustrului descoperitor al Americii.

După cum s-ar cuveni poate să trecem în rândul legendelor şi coborârea marelui fluviu din Eldorado4, părere pe care se pare că ar fi avut-o primii exploratori ca Hojeda, Pinzon, Cabral, Magalhaez, Valdivia, Sarmiento şi atâţia alţii care s-au aventurat să străbată regiunile Americii de Sud.

În orice caz Orinoco formează un imens semicerc pe suprafaţa pământului între paralela a treia şi a opta la nord de Ecuator, iar curba lui se întinde spre vest dincolo de 70° longitudine după meridianul de la Paris. Venezuelenii sunt mândri de fluviul lor, dar e limpede că, sub acest aspect, domnii Miguel, Felipe şi Varinas deţin întâietatea printre compatrioţii lor.

Poate că le-a trecut chiar prin gând să protesteze public împotriva aserţiunii lui Elisee Redus care, în volumul al optsprezecelea al lucrării sale „Noua geografie universală”, i-a atribuit lui Orinoco al nouălea loc în rândul fluviilor de pe pământ, după Amazon, Congo, Parana-Uruguay, Niger, Yang-tze, Brahmaputra, Mississippi şi Sfântul Laurenţiu. Nu puteau să arate că, după spusele lui Diego Ordaz – un explorator din secolul al XVI-lea – indienii îl numeau Paragua, adică: Apă-Mare?… Totuşi, în ciuda unui argument atât de puternic n-au protestat public, şi poate că bine au făcut, întrucât opera geografului francez e întemeiată pe informaţii serioase.

La ora şase dimineaţa, în ziua de l2 august, Simon-Bolivar era gata de plecare. Mijlocul acesta de comunicaţie, cu vaporul, între oraş şi târguşoarele de pe Orinoco nu exista decât de câţiva ani şi nu se întindea decât până la vărsarea râului Apure. Dar, urcând pe acest afluent, pasagerii şi mărfurile puteau fi transportaţi până la San-Fernando5 şi chiar mai departe, până la portul Nutrias, datorită Companiei venezuelene care instituise două curse pe lună.

Cei doi călători urmau să părăsească Simon-Bolivar la gurile râului Apure sau mai degrabă cu câteva mile mai în aval, în târguşorul Caicara, pentru a-şi continua drumul pe Orinoco, încredinţându-şi viaţa rudimentarelor ambarcaţii indiene.

Acest steamboat era construit pentru navigarea pe fluvii al căror etiaj varia în proporţii considerabile din sezonul secetos până în sezonul ploios. Avea un gabarit asemănător cu acela al pacheboturilor de pe râul Magdalena din Columbia, şi un pescaj foarte mic din pricina fundului plat. Ca unic propulsor avea o roată enormă, fără tambur, instalată în spate, care se învârtea sub acţiunea unei maşini destul de puternice cu dublu efect. Închipuiţi-vă un fel de plută, cu o suprastructură de-a lungul căreia se înalţă întâi cele două coşuri ale cazanelor. Această suprastructură, terminată cu un spardeck6, cuprindea saloanele şi cabinele rezervate pasagerilor, mărfurile fiind stivuite pe puntea inferioară – şi în ansamblu amintea de steamboaturile americane cu balansierele şi bielele lor enorme. Totul era vopsit în culori stridente, până şi postul pilotului ca şi al căpitanului, instalat la ultimul etaj, sub faldurile pavilionului republicii. Maşinile cu vapori devorau pădurile de pe mal; se şi vedeau imense defrişări de o parte şi de alta a fluviului, datorate securii tăietorilor de lemne.

Ciudad-Bolivar fiind situat la patru sute douăzeci de kilometri de gurile lui Orinoco, fluxul se mai face simţit, dar nu schimbă curentul normal. Aşadar, nu le e de folos ambarcaţiunilor care navighează în amonte. Totuşi se produc creşteri mari de apă care, chiar în capitală, ajung uneori până la doisprezece, cincisprezece metri. În general însă apele fluviului Orinoco cresc regulat până pe la mijlocul lui august şi îşi menţin nivelul până la sfârşitul lui septembrie. De atunci încep să scadă, cu mici recrudescenţe, până în noiembrie şi nu se opresc până în aprilie.

Călătoria întreprinsă de domnul Miguel şi de colegii săi avea să se desfăşoare aşadar în perioada favorabilă cercetărilor efectuate şi de partizanii râului Atabapo şi de cei ai lui Guaviare şi Orinoco.

Pe cheiul de îmbarcare din Ciudad-Bolivar, ei se întreceau care mai de care să-i salute pe cei trei geografi. Şi asta la plecare. Ce avea să fie la sosire! Îndemnuri puternice, înflăcărate le erau adresate fie de susţinătorii celebrului fluviu, fie de cei ai pretinşilor afluenţi. Printre strigătele de „carambas” şi de „carais”, de care nu erau scutiţi nici hamalii, nici marinarii grăbiţi să termine pregătirile de plecare, în ciuda şuieratului asurzitor al cazanelor cu vapori, care-ţi spărgea urechile, şi a fornăitului cu care ţâşnea aburul printre supape, se auzeau strigăte:

— Viva el Guaviare!

— Viva el Atabapo!

— Viva el Orinoco!

Apoi, între partizanii diverselor opinii izbucniră discuţii care ar fi putut să se sfârşească rău, deşi domnul Miguel încerca să-i domolească pe cei mai exaltaţi.

De sus, de pe spardeck, sergentul Martial şi nepotul său asistau la aceste scene tumultuoase, dar nu reuşeau să înţeleagă nimic.

Aveau să se lămurească însă curând despre ce era vorba fiindcă, nu încape nici o îndoială, în cursul călătoriei discuţia avea să continue cu înflăcărare între domnul Miguel şi cei doi colegi ai săi.

În sfârşit, căpitanul dădu ultimele ordine – întâi mecanicului, să-şi regleze maşina, apoi marinarilor din faţă şi celor din spate să dezlege parâmele. Toată lumea care nu lua parte la călătorie, împrăştiată pe toate etajele suprastructurii, trebui să coboare pe chei. În cele din urmă, după câteva busculade, nu rămaseră la bord decât pasagerii şi echipajul.

De cum se puse în mişcare Simon-Bolivar, se înteţiră strigătele şi zarva de despărţire, izbucniră urale în cinstea lui Orinoco şi a afluenţilor săi. După ce vaporul se depărta de ţărm, roata puternică bătu apa cu violenţă şi timonierul luă direcţia spre mijlocul fluviului.

După un sfert de oră oraşul dispăru după o cotitură a malului stâng şi în curând nu se mai zăriră nici ultimele case din Soledad, de pe malul opus.

Llanos-urile se întind în Venezuela pe o suprafaţă de cel puţin cinci sute de mii de kilometri pătraţi. Sunt nişte câmpii aproape plate. Arar, solul prezintă pe alocuri unele proeminenţe, ca nişte umflături, numite de localnici „bancos”, sau unele moviliţe cu pante repezi, cu terase regulate, numite „mesas”. Llanos nu se găsesc decât către poalele munţilor, a căror vecinătate se şi face dealtfel simţită. Bajos, în schimb, sunt limitrofe cursurilor de ape. Peste aceste imense suprafeţe, când înverzite, în sezonul ploilor, când galbene şi aproape decolorate în lunile de secetă, se desfăşoară în semicerc cursul fluviului Orinoco.

În rest, pasagerii de pe Simon-Bolivar, dornici de a cunoaşte fluviul sub două aspecte, şi sub aspect hidrografic, şi sub aspect geografic, n-aveau decât să-i întrebe pe domnii Miguel, Felipe şi Varinas pentru a primi răspunsuri exacte. Oare aceşti savanţi nu erau ei gata în orice clipă să furnizeze cele mai detaliate informaţii despre târguri, sate, afluenţi, populaţii stabile sau nomade? Cărui cicerone mai conştiincios s-ar fi putut oare adresa, şi cine s-ar fi pus la dispoziţia lor cu mai multă bunăvoinţă şi zel?

E drept că majoritatea pasagerilor de pe Simon-Bolivar nu mai avea nimic de aflat despre Orinoco, fiindcă navigaseră de douăzeci de ori pe el şi în amonte şi în aval, unii până la gurile lui Apure, alţii până la târguşorul San-Fernando de Atabapo. Cei mai mulţi erau negustori traficanţi care transportau marfa către interiorul ţării sau o duceau către porturile răsăritene. Cele mai obişnuite obiecte de trafic erau cacao, piele, piei argăsite de boi şi de cerbi, minereu de cupru, fosfaţi, lemn pentru cherestea, pentru mobilă, marchetărie, vopsea, bob de tonka, cauciuc, salce şi, în sfârşit, vite, deoarece creşterea animalelor e principala ocupaţie a celor ce trăiesc pe întinsele llanos.

Venezuela face parte din zona ecuatorială. Temperatura ei este deci cuprinsă între douăzeci şi cinci, treizeci de grade centigrade. Dar se poate vorbi de temperatură variabilă numai în măsura în care aceasta se produce în ţinuturile muntoase. Între Anzii litoralului şi aceia din vest căldura atinge cel mai mare grad, adică pe teritoriul unde îşi întinde albia curbă Orinoco, acolo unde nu pătrunde niciodată briza marină. Nici chiar vânturile în general, vânturile alizee din nord şi cele din est, nu pot atenua duritatea climatului, fiind oprite de ecranul orografic al crestelor.

În ziua aceea, cu cer acoperit şi unele semne de ploaie, pasagerii nu prea sufereau de căldură. Briza, bătând din vest, împotriva mersului vaporului, îi făcea să se simtă cât se poate de bine.

Sergentul Martial şi Jean stăteau pe spardeck şi priveau malurile fluviului. Tovarăşii lor de drum nu prea dădeau atenţie priveliştii. Numai trio-ul de geografi studia detaliile şi discuta cu oarecare animaţie.

Fără îndoială, dacă li s-ar fi adresat lor, Jean ar fi putut să obţină informaţii exacte. Dar, pe de o parte, sergentul Martial, foarte invidios, foarte sever, nu i-ar fi îngăduit nici unui străin să intre în vorbă cu nepotul său iar, pe de altă parte, Jean nu avea nevoie de nimeni pentru a recunoaşte unul după altul satele, insulele, cotiturile fluviului. Deţinea un ghid sigur, şi anume relatarea celor două călătorii făcute de domnul Chaffanjon din ordinul ministrului Instrucţiunii publice al Franţei. Prima, din l884, se referă la cursul inferior al fluviului Orinoco, între Ciudad-Bolivar şi gura râului Caura, ca şi la explorarea acestui afluent important. A doua, efectuată între l886 şi l887 se referă la întreg cursul fluviului, de la Ciudad-Bolivar până la izvoare. Relatările exploratorului francez sunt extrem de precise şi Jean spera să-i fie de mare folos.

Se înţelege de la sine că sergentul Martial, înarmat cu o sumă îndestulătoare, convertită în piaştri, avea să se îngrijească de toate cheltuielile călătoriei. Din prevedere, nu neglijase să ia cu el şi o anumită cantitate de articole de schimb, stofe, cuţite, oglinzi, brăţări, mărgele de sticlă, ustensile de fier şi bibelouri ieftine care urmau să le înlesnească relaţiile cu indienii din llanos. Toate aceste fleacuri, încărcate în două lăzi, erau aşezate împreună cu celelalte bagaje în fundul cabinei unchiului, care se învecina cu aceea a nepotului.

Aşadar, cu cartea la îndemână, Jean urmărea cu conştiinciozitate cele două maluri care rămâneau în urma lui Simon-Bolivar. Ce-i drept, în timpul expediţiei, compatriotul său, mai puţin ajutat de împrejurări, trebuise să străbată pe o ambarcaţiune cu pânze şi cu rame drumul pe care-l făcea acum vaporul până la gura râului Apure. Dar, de acolo, sergentul Martial şi tânărul aveau să recurgă şi ei la acest mijloc primitiv de transport, forţaţi de multiplele obstacole ale fluviului, ceea ce nu-i scutea deloc de necazuri.

În cursul dimineţii, Simon-Bolivar trecu prin dreptul insulei Orocopiche ale cărei culturi agricole aprovizionau din belşug capitala provinciei. În punctul acela albia fluviului Orinoco se reduce la nouă sute de metri, dar în amonte revine la o lărgime de cel puţin trei ori mai mare. De pe platformă, Jean văzu limpede şesul din jur cu câteva cerros izolate.

Către prânz, pasagerii – vreo douăzeci în total – începură să se îndrepte spre sala de mese. Domnul Miguel şi colegii săi intrară primii şi îşi ocupară locurile. Sergentul Martial nu se lăsă cu mult depăşit, şi-şi chemă nepotul, vorbindu-i cu oarecare asprime care nu-i scăpă domnului Miguel.

— E un om cam aspru francezul acesta, îi spuse domnului Varinas, de lângă el.

— Zi soldat, şi pace! răspunse adeptul râului Guaviare. După cum se vede, costumul fostului subofiţer avea o croială destul de militară, care nu permitea nici o îndoială.

Înainte de masă, sergentul Martial şi-a deschis pofta de mâncare bând un anisado, rachiu de trestie de zahăr amestecat cu anason. Jean, însă, care nu părea să aprecieze lichiorurile tari, nu simţi nevoia să recurgă la acest aperitiv pentru a face faţă dejunului. Şedea în fundul sălii, alături de unchiul său, şi înfăţişarea ursuză a acestuia era atât de respingătoare încât nimeni nu se simţi îndemnat să se aşeze alături de el.

Geografii şedeau în schimb la mijlocul mesei şi erau în centrul discuţiilor. Cum se ştia în ce scop întreprindeau călătoria, ceilalţi pasageri erau foarte dornici să afle ce spun şi se întrebau de ce sergentului Martial nu-i era pe plac că nepotul său îi asculta cu interes.

Meniul era variat, dar nu de calitate; dealtfel, nici nu puteai să ai pretenţii prea mari pe un vas de pe Orinoco. La drept vorbind, în timpul navigaţiei pe cursul superior al fluviului ai fi putut fi prea mulţumit dacă ţi s-ar fi servit răculeţi, măcar că păreau să fie culeşi dintr-un arbore de cauciuc, o tocană în care totul plutea într-un sos galben ca şofranul, ouă ajunse în stadiul de a fi puse la frigare, ciozvârte de pasăre pe care doar o îndelungată fierbere le-ar fi putut face mai moi. Ca fructe, banane din belşug, fie în stare naturală, fie cu un adaos de sirop de melasă care le transforma într-un fel de dulceaţă. Pâinea?… da, destul de bună – pâine de mălai, fireşte. Vin?… da, destul de prost şi scump. Aşa era acest almuerzo, acest dejun, care, în plus, a fost servit şi la repezeală.

După-amiază Simon-Bolivar trecu de insula Bernavelle. Cursul fluviului Orinoco, încărcat de insule şi insuliţe, se restrângea şi roata trebuia să bată apa de două ori mai repede pentru a învinge forţa curentului. Dar căpitanul se pricepea să facă manevre destul de abile pentru a nu exista teama că vasul ar putea eşua pe nisip.

Pe malul stâng fluviul făcea o mulţime de golfuri mici în malul râpos, foarte împădurit, mai ales dincolo de Almacen, un sătuc cu vreo treizeci de locuitori care rămăsese întocmai aşa cum îl văzuse domnul Chaffanjon cu opt ani mai înainte. De ici, de colo coborau mici afluenţi, Bari, Lima. La gura lor se înălţau roată grupuri compacte de arbori copay al căror ulei, extras prin incizie, se vinde la preţ bun, şi nenumăraţi palmieri moriches. Apoi, pretutindeni, cete de maimuţe a căror carne comestibilă nu-i mai prejos desigur decât ciozvârtele tari ca talpa de la prânz care aveau să reapară la cină.

Dar nu numai insulele fac uneori dificilă navigaţia pe Orinoco. Se întâlnesc şi bancuri de nisip periculoase care apar pe neaşteptate în mijlocul şenalului navigabil. Simon-Bolivar reuşi totuşi să nu se lovească de nimic şi, seara, după ce străbătuse douăzeci şi cinci, treizeci de leghe, legă parâmele la malul satului Moitaco.

Acolo aveau să facă escală până a doua zi, fiindcă n-ar fi fost prudent să se aventureze mai departe, noaptea, pe o întunecime destul de mare, din pricina norilor groşi care acopereau luna.

Pe la ora nouă sergentul Martial îşi zise că sosise vremea să se odihnească, iar Jean nu vru să nu se supună poruncilor unchiului său.

Se duseră aşadar în cabinele lor, care se aflau la etajul al doilea al suprastructurii, către spate. În fiecare dintre ele se afla un simplu cadru de lemn cu o cuvertură subţire şi o rogojină numită prin părţile locului esteras – un aşternut suficient pentru regiunile zonei tropicale.

Ajuns în cabină, tânărul se dezbrăcă şi se culcă, iar sergentul Martial veni apoi şi acoperi cadrul cu toldo, un fel de muselină, ca să-l apere de tânţari – prevedere absolut necesară, ţinând seama de înverşunatele insecte din Orinoco. Voia ca nici un ţânţar afurisit să nu se atingă de pielea nepotului său. În ceea ce-l privea pe el, mai mergea, fiindcă avea pielea destul de groasă şi de tăbăcită pentru a suporta pişcăturile şi apoi, fiţi siguri, ştia să se apere.

După ce fură luate aceste măsuri, Jean dormi buştean până dimineaţa, în ciuda miriadelor de gângănii care fremătau în jurul acelui toldo protector. A doua zi, dis-de-dimineaţă, Simon-Bolivar, care rămăsese cu focul aprins sub cazane, porni la drum, după ce echipajul ambarcase şi stivuise pe prima punte lemnele din pădurile de lângă mal, tăiate dinainte.

Steamboat-ul făcuse escală peste noapte într-unul din cele două golfuri mici aflate la stânga şi la dreapta satului Moitaco. De cum ieşi din acest golf mic, grupul plăcut de căsuţe, odinioară centru important al misiunilor spaniole, dispăru după un cot al malului. În acest sat căutase zadarnic domnul Chaffanjon mormântul unuia dintre însoţitorii doctorului Crevaux, Francois Burban – mormânt rămas nedescoperit în micul cimitir din Moitaco.

În ziua aceea lăsară în urmă cătunul Santa-Cruz, o îngrămădire de vreo douăzeci de colibe pe malul stâng, apoi insula Guanares, înainte reşedinţă a misionarilor, aşezată aproape de locul unde curbura fluviului se îndreaptă spre sud pentru a o lua după aceea către est, apoi insula del Muerto.

Au trebuit să treacă peste mai multe raudals – aşa se numesc torentele care se produc datorită îngustării albiei. Dar ceea ce cerea mare trudă din partea luntraşilor, de pe ambarcaţiile cu vâsle sau cu vele, nu cerea decât un surplus de combustibil pentru maşinile cu aburi ale lui Simon-Bolivar. Supapele şuierară, fără a fi necesar să fie încărcate. Roata mare bătu mai aprig apele cu paletele ei late. În condiţiile acestea, trei sau patru raudals au fost urcate fără prea mari dificultăţi, chiar şi cel de la Gura Iadului, pe care Jean îl semnală în amonte de insula Matapalo.

— Aşadar, îl întrebă sergentul Martial, hârţoaga francezului acesta corespunde cu tot ce vedem că se perindă pe dinaintea lui Simon-Bolivar?

— Întru totul, unchiule. Numai că noi parcurgem în douăzeci şi patru de ore cât i-a trebuit compatriotului nostru să parcurgă în trei, patru zile. Când vom părăsi însă steamboat-ul şi ne vom urca pe o ambarcaţie de pe Orinoco mijlociu, vom înainta tot atât de încet ca şi el. Dar ce importanţă are! Important e să ajungem la San-Fernando… unde sper să găsesc informaţii mai precise.

— Fireşte, nu e cu putinţă ca domnul colonel să fi trecut pe acolo fără să fi lăsat ceva urme!… Vom afla până la sfârşit în ce loc şi-a înălţat cortul… Ah!… Când vom da faţă cu el… când te vei arunca în braţele lui… când va afla…

— Că sunt nepotul tău… nepotul tău! răspunse tânărul care se temea mereu ca o replică indiscretă să nu-i scape aşa-zisului unchi.

Seara, Simon-Bolivar acostă la poalele unei barranca7 pe care era cocoţat încântătorul târguşor Mapire.

Domnii Miguel, Felipe şi Varinas, având înainte încă o oră de amurg, vrură să profite de ea pentru a vizita târguşorul acela destul de important de pe malul stâng. Jean ar fi dorit să-i însoţească; dar sergentul Martial declară că nu era oportun să părăsească bordul şi, ascultător, Jean nu-l părăsi. Cei trei colegi de la Societatea de Geografie nu regretară însă deloc că făcuseră această excursie. De pe înălţimile Mapirului, privirea se întindea până departe pe fluviu, în amonte şi în aval, iar spre nord cuprindea acele llanos unde indienii cresc catâri, cai, măgari, câmpii imense înconjurate de păduri verzi.

La ora nouă toţi pasagerii dormeau în cabinele lor, după ce luaseră precauţiile obişnuite împotriva invaziei miriadelor de ţânţari.

Ziua următoare fu inundată – nu poţi spune altfel – de averse. Nimeni nu putea să stea pe spardeck. Sergentul Martial şi nepotul său îşi petrecură timpul acela insuportabil în salonul de la pupa, unde domnii Miguel, Varinas şi Felipe îşi aleseseră sălaşul. Ar fi fost greu să nu fii la curent cu problema Atabapo-Guaviare-Orinoco, întrucât apărătorii fiecăruia nu discutau decât despre ea şi încă cu voce tare. Mai mulţi pasageri interveniră în discuţie aprobând sau dezaprobând. Dar nu încape îndoială că n-ar fi mers atât de departe încât să se deplaseze personal până la San-Fernando cu scopul de a elucida această problemă geografică.

— Şi ce importanţă are?… îl întrebă sergentul Martial pe nepotul lui când acesta îl puse la curent cu problema. Un fluviu, fie că se numeşte într-un fel, fie că se numeşte altfel, e tot o apă care curge urmându-şi drumul firesc…

— Ce spui, unchiule?! răspunse Jean. Dacă n-ar exista astfel de probleme, la ce ar mai fi buni geografii, iar dacă n-ar fi geografi…

— Nu am putea să învăţăm geografia, replică sergentul Martial. În orice caz, un lucru e sigur, că vom fi în tovărăşia acestor certăreţi până la San-Fernando.

Într-adevăr, de la Caicara călătoria trebuia să se facă în comun într-o ambarcaţie a cărei construcţie permitea trecerea numeroaselor raudals de pe Orinoco mijlociu.

Datorită intemperiilor acelei zile detestabile, nu se văzu nimic din insula Tigritta. În schimb, la prânz ca şi la cină, convivii s-au delectat cu peşti excelenţi, cu acei morocotes care mişună prin părţile locului şi care sunt expediaţi în cantităţi enorme, conservaţi în sărătură, la Ciudad-Bolivar ca şi la Caracas.

Către sfârşitul dimineţii steamboat-ul trecu la vest de gura râului Caura. Acest curs de apă este unul dintre cei mai mari afluenţi de pe malul drept, care vine din sud-est străbătând ţinuturile Panares, Inaos, Arebatos, Taparitos şi irigând una dintre cele mai pitoreşti văi ale Venezuelei. Satele din apropierea malurilor fluviului Orinoco sunt locuite de metişi civilizaţi de origine spaniolă. În cele mai îndepărtate sălăşluiesc numai indieni, păzitori de vite, numiţi gomeros fiindcă se ocupă şi cu recoltarea gumei farmaceutice.

Jean îşi petrecuse o parte din timp citind expunerea compatriotului său care, în l885, în prima sa expediţie, părăsise fluviul Orinoco şi se aventurase străbătând întinsele llanos din preajma afluentului Caura până în mijlocul triburilor ariguas şi quiriquiripas. Pericolele pe care le-a întâmpinat aveau să se ivească, fără îndoială, şi pentru Jean, chiar şi mai mari, dacă se impunea să urce cursul superior al fluviului. Dar, tot admirând energia şi curajul cutezătorului francez, spera să nu fie mai puţin curajos, nici mai puţin energic.

E drept, acela era un om în toată puterea, iar el doar un tânăr, aproape un copil!… Ei, dacă-l ajută dumnezeu şi-i dă destulă putere să îndure toate încercările unei astfel de călătorii, o va scoate la capăt!

În amonte de gura râului Caura, Orinoco are încă o lăţime foarte mare – aproape trei mii de metri. De trei luni, sezonul ploilor şi numeroşii afluenţi de pe cele două maluri făcuseră ca apele lui să crească simţitor.

Totuşi căpitanul lui Simon-Bolivar trebui să manevreze vasul cu atenţie ca să nu eşueze pe vreun prag de nisip în amonte de insula Tucuragua, aflată la aceeaşi înălţime cu râul denumit tot Tucuragua. Poate că steamboat-ul se alesese chiar cu unele zgârieturi care produseră oarecare îngrijorare la bord. Ce-i drept, coca, fiind plată ca aceea a unui şlep, n-avea cum să fie avariată, dar pricini de îngrijorare tot existau, în privinţa aparatului propulsor, de pildă, sau a paletelor roţii, care s-ar fi putut rupe, sau a maşinii cu aburi, care s-ar fi putut strica.

În sfârşit, de data aceasta au scăpat cu bine, iar spre seară Simon-Bolivar aruncă ancora într-un golf mic, pe malul drept, într-o localitate numită Las Bonitas.