IV PRIMUL CONTACT.

Las Bonitas e rezidenţa oficială a guvernatorului militar de care ţine Caura, adică ţinutul străbătut de acest afluent important. Târguşorul se află pe malul drept al fluviului, aproape pe acelaşi loc pe care îl stăpânise altădată misiunea spaniolă Altagracia. Misionarii fuseseră adevăraţii cuceritori ai provinciilor hispano-americane şi îi priveau cu pizmă pe englezii, germanii, francezii care căutau să-i convertească pe indienii din interiorul acelor ţinuturi. De aceea mai exista încă teama că ar putea izbucni conflicte.

Guvernatorul militar se afla în ziua aceea la Las Bonitas. Îl cunoştea personal pe domnul Miguel. Cum aflase de plecarea acestuia spre cursul superior al Orinocoului, se grăbi, de îndată ce acostă vaporul, să vină la bord.

Domnul Miguel îi prezentă guvernatorului pe cei doi prieteni ai săi. Avu loc un plăcut schimb de amabilităţi. Geografii acceptară invitaţia la dejun, pentru a doua zi, la rezidenţă – îşi puteau permite, întrucât Simon-Bolivar făcea escală până la ora unu după-amiază.

În fond, era de ajuns ca steamboat-ul să plece la ora aceea pentru a ajunge seara la Caicara, unde aveau să debarce pasagerii care nu mergeau la San-Fernando sau în alte târguşoare din provincia Apure.

A doua zi deci – în l5 august – cei trei colegi de la Societatea de Geografie se duseră la locuinţa guvernatorului. Înaintea lor însă, sergentul Martial, care-i poruncise nepotului său – la propunerea acestuia – să debarce, se şi plimba cu Jean prin Las Bonitas.

Un târguşor, în aceasta parte a Venezuelei, abia dacă seamănă cu un sat – câteva colibe răspândite prin frunziş, înecate în vegetaţia deasă a zonei tropicale. Ici, colo se vedeau grupuri de arbori magnifici, dovadă a forţei vegetative a solului – chapparos cu trunchiul contorsionat ca acela al măslinilor, încărcaţi cu frunze aspre cu miros pătrunzător, palmieri copernicias, cu ramurile înflorite ca nişte jerbe, ai căror peţioli se desfăşurau ca evantaiele, palmieri moriches care formează ceea ce se numeşte mondial, adică mlaştină, fiindcă aceşti arbori au proprietatea de a pompa apa din pământ atât cât să-l facă noroios la baza tulpinii.

Apoi mai erau copayferas, saurans, mimoze gigantice, foarte rămuroase, cu frunzişul ca o împletitură fină şi de o culoare delicată, trandafirie.

Jean şi sergentul Martial înaintară în mijlocul acestui loc plin de palmieri care sunt grupaţi în mod natural tot câte cinci, străbătând un subarboret lipsit de orice mărăcini, unde creşteau, cu miriadele, mănunchiuri din acele mimoze sensitive numite dormideras, adică somnoroase – de o culoare fermecătoare.

Printre aceşti arbori treceau, ţopăiau, săreau ca nişte acrobaţi cete de maimuţe. Aceste progenituri mişună pe teritoriul venezuelean, unde există nu mai puţin de şaisprezece specii pe cât de inofensive pe atât de gălăgioase – printre altele, acele aluates sau araguatos, care urlă şi al căror glas e înspăimântător pentru cei neobişnuiţi cu pădurile tropicale. De pe o cracă pe alta săreau o sumedenie de păsări, trupialii, prim-tenorii corului aerian, al căror cuib atârnă la capătul câte unei liane lungi, cocoşei de lagune, păsări încântătoare, graţioase şi alintătoare; apoi, ascunşi prin scorburi, aşteptând noaptea ca să iasă afară, nenumăraţi guarharos frugivori, numiţi de obicei „drăcuşori”, care fac impresia că sunt brusc împinşi de un resort când se avântă în vârful arborilor.

Sergentul Martial, înaintând în adâncul pădurii de palmieri, spuse:

— Ar fi trebuit să-mi iau puşca…

— Doar n-ai vrea să împuşti maimuţe?… întrebă Jean.

— Maimuţe, nu… Dar… dacă sunt pe aici lighioane stânjenitoare…

— Fii fără grijă, unchiule! Trebuie să te îndepărtezi foarte mult de ţinuturile locuite pentru a întâlni fiare periculoase, dar s-ar putea ca mai târziu să fim puşi şi în situaţia de a ne apăra…

— Oricum!… Un soldat nu trebuie să iasă niciodată fără armă. Aş merita să fiu consemnat…!

Sergentul Martial nu era deloc îndreptăţit să se simtă vinovat că încălcase disciplina. Adevărul e că felinele, mai mari sau mai mici, jaguarii, tigrii, leii, ozeloţii

[8] preferă pădurile dese din partea superioară a fluviului. Poate exista riscul de a se întâlni cu urşi, dar aceste plantigrade, hrănindu-se cu peşti şi cu miere, sunt blajine, cât despre leneşi9, – bradypus trydactylus – nici nu merită să le dai importanţă, atât sunt de amărâţi.

În decursul acestei plimbări, sergentul Martial nu văzu decât nişte rozătoare sfioase, printre care hidrochoerus, şi câteva perechi de chiriqui, dibaci la sărituri, dar nepricepuţi la fugă.

În ceea ce-i privea, locuitorii districtului erau în general metişi amestecaţi cu familii de indieni, mai dornici să se ascundă în adâncul colibelor lor de paie decât să se arate pe afară – mai ales femeile şi copiii.

Abia în susul fluviului, unchiul şi nepotul vor intra desigur în legătură cu indigenii sălbatici din Orinoco şi atunci, fără îndoială, sergentul Martial va trebui să nu-şi uite niciodată carabina.

După o excursie destul de obositoare, de trei ore, prin împrejurimile târguşorului Las Bonitas, se întoarseră amândoi la bord pentru a prânzi pe Simon-Bolivar.

La aceeaşi oră, domnii Miguel, Felipe şi Varinas, reuniţi în coliba prezidenţială, se aşezau la masa guvernatorului.

Deşi meniul fu foarte simplu – şi, sincer vorbind, nu te poţi aştepta de la un guvernator de provincie la ceea ce te-ai putea aştepta de la preşedintele republicii venezuelene – oaspeţii se bucurară de o primire foarte cordială. Se vorbi, fireşte, de misiunea pe care şi-o impuseseră cei trei geografi şi guvernatorul, prudent, se feri să se declare pentru Orinoco, Guaviare sau Atabapo. Principalul era ca respectiva conversaţie să nu degenereze în dispută, şi nu de puţine ori fură necesare eforturi mari pentru a o îndrepta spre alt subiect.

La un moment dat, când vocile domnilor Felipe şi Varinas deveniră de o intensitate provocatoare, reuşi să schimbe vorba, zicând:

— Nu ştiţi, domnilor, dacă printre pasagerii de pe Simon-Bolivar sunt unii care vor urca pe cursul superior al fluviului Orinoco…?

— Nu ştim, răspunse domnul Miguel. Totuşi se pare că majoritatea au de gând fie să se oprească la Caicara, fie să-şi continue călătoria pe Apure până la târguşoarele din Columbia…

— Doar dacă cei doi francezi nu se îndreaptă cumva spre Orinoco superior, remarcă domnul Varinas.

— Doi francezi?… întrebă guvernatorul.

— Da, răspunse domnul Felipe, un bătrân şi un tânăr care s-au îmbarcat la Bolivar.

— Unde se duc…?

— Nimeni nu ştie, răspunse domnul Miguel, fiindcă nu sunt prea comunicativi. Când încerci să intri în vorbă cu tânărul, bătrânul, care are întru totul înfăţişarea unui fost soldat, intervine furios, iar dacă insişti, îşi trimite brutal nepotul – fiindcă se pare că îi e nepot – în cabină… E un unchi cu apucături de tutore…

— Îl plâng pe bietul băiat pe care îl are sub tutelă, zise domnul Varinas, fiindcă suferă din pricina brutalităţilor lui; de mai multe ori mi s-a părut că-i văd ochii în lacrimi…

Într-adevăr, admirabilul domn Varinas văzuse bine!… Dar, oricum, dacă ochii lui Jean pluteau câteodată în lacrimi, era fiindcă se gândea la viitor, la ţelul pe care îl urmărea, la decepţiile care-l aşteptau, poate, şi nu fiindcă sergentul Martial se purta brutal cu el. La urma urmelor, străinii puteau să se şi înşele.

— În orice caz, chiar în seara aceasta ne vom lămuri dacă cei doi francezi au intenţia să urce în sus pe Orinoco. Nu m-ar mira, fiindcă tânărul consultă neîncetat lucrarea compatriotului său care a izbutit să ajungă, acum câţiva ani, până la izvoarele fluviului…

— Dacă sunt acolo, în masivul Sierra Parima… izbucni domnul Felipe, cel mai în drept să aibă rezerve, dat fiind că era adept al lui Atabapo.

— Şi nu sunt în Anzi! exclamă domnul Varinas, chiar acolo unde se naşte afluentul numit impropriu Guaviare…

Guvernatorul îşi dădu seama că discuţia avea să se încingă din nou.

— Domnilor, se adresă el oaspeţilor, unchiul şi nepotul de care vorbiţi îmi stârnesc curiozitatea. Dacă nu se opresc la Caicara, dacă nu au ca punct de destinaţie San-Fernando de Apure sau Nutrias, pe scurt, dacă au intenţia să-şi continue călătoria pe Orinoco în sus, mă întreb ce urmăresc. Francezii sunt oameni temerari, de acord, sunt exploratori curajoşi, dar pământurilor acestora din America de Sud le-au căzut atâtea victime… doctorul Crevaux a fost doborât de indieni pe câmpiile Boliviei, tovarăşul său Francois Burban, căruia nu i se găseşte nici măcar mormântul în cimitirul din Moitaco… E drept că domnul Chaffanjon a reuşit să ajungă până la izvoarele fluviului Orinoco…

— Dacă e Orinoco!… interveni domnul Varinas, care n-ar fi putut niciodată să audă că se emite o astfel de afirmaţie monstruoasă fără să protesteze energic.

— Într-adevăr, dacă e Orinoco, răspunse guvernatorul, dar vom fi definitiv lămuriţi asupra acestei probleme geografice după călătoria dumneavoastră, domnilor. Spuneam aşadar că, dacă domnul Chaffanjon s-a întors teafăr, sănătos, aceasta nu înseamnă că nu l-a pândit de nenumărate ori primejdia de a fi masacrat cum au fost predecesorii săi. S-ar părea că, de fapt, superbul nostru fluviu venezuelean îi atrage pe francezi şi, fără a mai vorbi de cei care sunt printre pasagerii de pe Simon-Bolivar…

— Să ştiţi că e adevărat, zise domnul Miguel. Acum două săptămâni, doi din aceşti viteji au pornit în explorare, prin llanos, la est de fluviu…

— Întocmai, domnule Miguel, răspunse guvernatorul. I-am primit chiar aici; nişte oameni tineri încă, de vreo douăzeci şi cinci, treizeci de ani, unul Jacques Helloch, un explorator, celălalt, pe nume Germain Paterne, un naturalist din aceia care şi-ar pune viaţa în primejdie pentru a descoperi un nou firicel de iarbă…

— Şi, de atunci, nu mai aveţi nici o ştire despre ei?… întrebă domnul Felipe.

— Nici una, domnilor. Ştiu doar că s-au îmbarcat pe o pirogă la Caicara, că s-a semnalat trecerea lor pe la Buena Vista şi pe la Urbana, de unde au plecat ca să urce în susul unui afluent de pe malul drept. Dar, după ultima escală, nu s-a mai auzit de ei, iar temerile pe care le provoacă sunt cât se poate de justificate!

— Să sperăm că cei doi exploratori, zise domnul Miguel, n-au căzut în mâna acelor jefuitori şi asasini din neamul quivas, pe care i-a respins Columbia în Venezuela şi care au ca şef, în momentul de faţă, după cum se spune, pe un anume Alfaniz, un ocnaş evadat din temniţa de la Cayenne…

— Oare e adevărat?… întrebă domnul Felipe.

— Se pare că da, şi nu v-aş dori deloc, domnilor, să întâlniţi bandele acestea de quivas, zise guvernatorul. La urma urmei s-ar putea ca aceşti francezi să nu fi fost atraşi în cursă, s-ar putea să-şi continue călătoria cu un noroc demn de curajul lor, s-ar putea, în sfârşit, ca mâine-poimâine să se întoarcă prin unul din satele de pe malul drept.

S-ar putea să reuşească aşa cum a reuşit şi compatriotul lor! Dar se mai vorbeşte şi de un misionar care a răzbătut şi mai departe, străbătând ţinuturile din est: un spaniol, părintele Esperante. După un scurt popas la San-Fernando, misionarul acesta n-a ezitat să treacă de izvoarele fluviului Orinoco…

— Ale falsului Orinoco! exclamară deodată domnii Felipe şi Varinas.

Şi îi aruncară o privire provocatoare colegului lor care înclină uşor capul şi spuse:

— Oricât de fals v-ar plăcea să fie, dragi colegi!

Apoi domnul Miguel continuă, adresându-se guvernatorului:

— Parcă am auzit că acest misionar a reuşit să fondeze o misiune…

— Aşa e… misiunea Santa-Juana, în regiunile învecinate cu Roraima, şi se pare că e pe cale să prospere.

— Grea sarcină… zise domnul Miguel.

— Mai ales când e vorba, răspunse guvernatorul, să civilizezi, să converteşti la catolicism, să dai o altă viaţă celor mai sălbatici indieni care rătăcesc în ţinuturile din sud-est, pe acei guaharibos, biete fiinţe surghiunite pe ultima treaptă a scării umane! E greu de închipuit cât curaj, câtă abnegaţie şi răbdare. Într-un cuvânt, câtă virtute apostolică se cere pentru a îndeplini o astfel de faptă umanitară. Câţiva ani, la început, nu s-au aflat nici un fel de ştiri despre părintele Esperante, iar în l888 călătorul francez nici nu auzise de el, deşi misiunea Santa-Juana nu era prea departe de izvoare…

Guvernatorul se feri să adauge ale cui izvoare, ştiind că pronunţând cuvântul Orinoco ar fi pus din nou paie pe foc.

— Dar, continuă el, de doi ani au parvenit la San-Fernando iar veşti despre părintele Esperante. Ele adeveresc că a făcut acolo, printre guaharibos, o miraculoasă operă de civilizaţie.

Până la sfârşitul dejunului conversaseră numai despre chestiuni referitoare la regiunea străbătută de cursul mijlociu al fluviului Orinoco – curs care nu ridica probleme – despre starea actuală a indienilor, a celor supuşi ca şi a celor care respingeau orice fel de dominaţie, orice formă de civilizaţie. Guvernatorul din Caura dădu unele amănunte în legătură cu respectivii indigeni, – amănunte din care domnul Miguel, oricât de savant era în materie de geografie, putea să înveţe ceva şi chiar învăţă. Pe scurt, conversaţia nu mai degenera în dispută, fiindcă nu-i mai asmuţi pe domnii Felipe şi Varinas.

Către amiază, oaspeţii rezidenţei se ridicară de la masă şi porniră către Simon-Bolivar, a cărui plecare urma să aibă loc la ora unu.

Unchiul şi nepotul, după ce se întorseseră să ia parte la almuerzo, nu mai părăsiră vasul. De pe puntea superioară, la extremitatea din spate, unde sergentul Martial îşi fuma pipa, îi zăriră de departe pe domnul Miguel şi pe colegii săi care se întorceau la bord.

Guvernatorul ţinuse să-i însoţească. Vrând să le strângă pentru ultima oară mâna şi să-şi ia pentru ultima oară rămas bun în clipa când vasul îşi dezlega parâmele, se sui pe vas şi urcă pe spardeck.

Sergentul Martial îi spuse atunci lui Jean:

— E cel puţin general, guvernatorul ăsta, măcar că poartă veston în loc de tunică, pălărie de pai în loc de bicorn şi îi lipsesc decoraţiile de pe piept…

— Probabil, unchiule.

— Un general din aceia fără soldaţi, cum sunt atâţia în aceste republici americane!

— Face impresia unui om foarte inteligent, remarcă tânărul.

— Se poate, dar mai presus de toate face impresia unui om curios, răspunse sergentul Martial, fiindcă ne priveşte într-un fel care nu-mi prea place… la drept vorbind, nu-mi place deloc!

Într-adevăr guvernatorul nu-şi mai lua privirile de la cei doi francezi despre care se vorbise la dejun.

Prezenţa lor pe vasul Simon-Bolivar, motivul pentru care făceau această călătorie, dorinţa de a şti dacă se vor opri la Caicara sau vor porni mai departe, fie pe Apure, fie pe Orinoco, toate acestea îi stârneau curiozitatea. Exploratorii fluviului sunt de obicei oameni în puterea vârstei – ca acei care trecuseră prin Las Bonitas cu câteva săptămâni în urmă şi despre care nu se mai ştia nimic de când părăsiseră Urbana. Dar băieţandrul de şaisprezece, şaptesprezece ani şi soldatul acela de şaizeci de ani cu greu ai fi putut admite că erau pe cale să întreprindă o expediţie ştiinţifică…

La urma urmelor, un guvernator, chiar în Venezuela, are dreptul să cerceteze motivele care-i mână pe nişte străini pe teritoriul lui, de a le pune întrebări în această privinţă, de a-i chestiona în mod oficios.

Guvernatorul făcu deci câţiva paşi către partea din spate a spardeck-ului, conversând cu domnul Miguel, pe care tovarăşii lui, ocupaţi în cabinele lor, îl lăsaseră să-i ţină singur companie.

Sergentul Martial înţelese manevra.

— Atenţie! zise el. Generalul caută să ia legătura şi, mai mult ca sigur, ne va întreba cine suntem… de ce am venit… unde ne ducem…

— Ei şi, dragă Martial, doar nu avem nimic de ascuns, răspunse Jean.

— Nu-mi place să se amestece cineva în treburile mele, aşa că am să-l trimit la plimbare…

— Vrei să ne provocăm singuri dificultăţi, unchiule?… zise tânărul reţinându-l de mână.

— Nu vreau să vorbească cu tine… să ţi se dea târcoale…

— Iar eu nu vreau ca tu să ne compromiţi călătoria prin nesăbuinţe sau stângăcii! răspunse Jean pe un ton ferm. Dacă guvernatorul provinciei Caura îmi va pune întrebări, îi voi răspunde şi e chiar de dorit să obţin de la el unele informaţii.

Sergentul Martial bombăni, pufăi furios din pipă şi se apropie de nepotul său, căruia guvernatorul îi spuse în spaniolă, limbă pe care Jean o vorbea curgător:

— Sunteţi francez…?

— Da, domnule guvernator, răspunse Jean, scoţându-şi casca în faţa Excelenţei Sale.

— Şi tovarăşul dumitale…?

— Unchiul meu… e francez, ca şi mine, un fost sergent, acum la pensie.

Sergentul Martial, deşi nu prea familiarizat cu limba spaniolă, înţelesese că vorbeau despre el. Aşadar îşi îndreptă spinarea, arătându-se în toată înălţimea lui, convins că un sergent de linie din… 72 făcea cât un general venezuelean, chiar dacă era guvernatorul unei provincii.

— Sper să nu fiu indiscret, tinere, zise guvernatorul, punându-ţi întrebarea dacă vă veţi continua călătoria mai departe de Caicara…

— Da… o vom continua, domnule guvernator, răspunse Jean.

— Pe Orinoco, sau pe Apure?

— Pe Orinoco.

— Până la San-Fernando de Atabapo?

— Până în târguşorul acela, domnule guvernator, şi poate chiar mai departe, dacă o vor impune informaţiile pe care sperăm că le vom culege.

Guvernatorul, ca şi domnul Miguel, era foarte impresionat de atitudinea hotărâtă a tânărului, de claritatea răspunsurilor sale şi se vedea că le inspira amândurora o reală simpatie.

Dar tocmai de această simpatie prea evidentă ţinea sergentul Martial să-l apere. El nu accepta ca nepotul său să fie privit atât de aproape, nu voia ca altcineva, străin sau nu, să se arate impresionat de farmecul lui firesc şi încântător. Şi ceea ce îl înfuria mai mult era că domnul Miguel nu-şi ascundea deloc sentimentele pe care le nutrea pentru tânăr. Guvernatorul provinciei Caura n-avea decât, de vreme ce rămânea la Las Bonitas; dar domnul Miguel era mai mult decât un simplu pasager de pe Simon-Bolivar… el avea să urce în susul fluviului până la San-Fernando… şi, odată ce făcuse cunoştinţă cu Jean, avea să fie foarte greu să împiedice acele relaţii care sunt ca şi obligatorii între călători în timpul unui drum lung.

„Şi ce are a face…?” ar fi putut fi întrebat sergentul Martial.

Ce inconvenient ar fi constituit faptul că nişte persoane de vază, care ar fi putut chiar să le facă unele servicii în cursul navigaţiei pe Orinoco, deloc lipsită de primejdii, intraseră în relaţii ceva mai strânse cu unchiul şi nepotul?… Oare nu e în firea lucrurilor…?

Ba da, şi totuşi, dacă sergentul Martial ar fi fost rugat să spună de ce intenţiona să se împotrivească, s-ar fi mărginit să răspundă pe un ton tăios: „Fiindcă nu-mi convine!” şi ar fi trebuit să te mulţumeşti cu acest răspuns, întrucât, fără îndoială, n-ar mai fi dat altul.

Dealtfel, în momentul acela nu putea să-l trimită la plimbare pe Excelenţa Sa şi fu nevoit să-l lase pe tânăr să participe la conversaţie aşa cum se pricepea.

Guvernatorul se simţi atunci îndemnat să-l întrebe pe Jean care e scopul călătoriei sale.

— Vă duceţi la San-Fernando?… zise el.

— Da, domnule guvernator.

— În ce scop…?

— Pentru a obţine unele informaţii.

— Informaţii… despre cine…?

— Despre colonelul de Kermor.

— Colonelul de Kermor?… zise guvernatorul. E pentru prima oară când aud acest nume şi n-am ştire că un francez ar mai fi fost semnalat la San-Fernando după trecerea domnului Chaffanjon…

— Totuşi, acum câţiva ani se afla acolo, răspunse tânărul.

— Pe ce se bazează afirmaţia dumneavoastră?… întrebă guvernatorul.

— Dovadă e ultima scrisoare primită în Franţa de la colonel, o scrisoare adresată unuia dintre prietenii săi din Nantes. Purta semnătura lui…

— Şi zici, dragul meu, continuă guvernatorul, că colonelul de Kermor a poposit acum câţiva ani în San-Fernando…?

— Nu încape nici o îndoială, fiindcă scrisoarea era datată cu l2 aprilie l879.

— Sunt uimit…!

— De ce, domnule guvernator…?

— Fiindcă în epoca aceea mă aflam în târguşor, în calitate de guvernator al regiunii Atabapo, şi dacă un francez de talia colonelului de Kermor ar fi apărut pe acolo, aş fi fost cu siguranţă informat… Dar nu-mi amintesc nimic… absolut nimic…

Această afirmaţie atât de precisă a guvernatorului păru să-l fi impresionat profund pe tânăr. Chipul lui, care se animase în cursul convorbirii, păli. Era galben la faţă, ochii i se umeziră şi îi trebui probabil multă putere de stăpânire ca să nu se lase pradă desperării.

— Vă mulţumesc, domnule guvernator, zise, vă mulţumesc pentru interesul pe care-l arătaţi faţă de unchiul meu şi faţă de mine… Dar, pe cât e de sigur că n-aţi auzit niciodată de colonelul de Kermor, pe atât de sigur e că a fost la San-Fernando în aprilie l879, fiindcă de acolo a expediat ultima lui scrisoare sosită în Franţa.

— Şi ce căuta la San-Fernando?… întrebă domnul Miguel, lucru pe care nu-l făcuse încă guvernatorul.

În urma acestei intervenţii, onorabilul membru al Societăţii de Geografie fu săgetat aprig cu privirea de sergentul Martial, care murmură printre dinţi: „Ia te uită! Ce se amestecă şi ăsta?… Guvernatorul mai merge… dar civilul ăsta…”

Şi totuşi Jean nu ezită să-i răspundă civilului:

— Ce căuta acolo colonelul, nu ştiu, domnule… E o taină pe care o vom afla dacă norocul ne va ajuta să ajungem până la el…

— Dar ce vă leagă de colonelul de Kermor?… întrebă guvernatorul.

— E tatăl meu, răspunse Jean, şi am venit în Venezuela să-mi regăsesc tatăl!