V MARIPARE ŞI GALLINETTA.

Un târguşor căruia i-ar fi plăcut să se pună la adăpost la cotul unui fluviu n-ar fi putut decât să invidieze poziţia lui Caicara. Situat ca un han la cotitura unui drum sau mai curând la o răspântie, are posibilităţi excelente de a prospera chiar la o distanţă de patru sute de kilometri de delta fluviului Orinoco.

Şi Caicara prosperă din plin datorită faptului că se află în vecinătatea confluenţei râului Apure care, în amonte, deschide drum comerţului Columbiei şi Venezuelei.

Simon-Bolivar n-a ajuns în acest port fluvial decât pe la ora nouă seara. A pornit din Las Bonitas la ora unu după-amiază, apoi a depăşit pe rând rio Cuchivero, Manapire, insula Taruma şi, în sfârşit, a tras la debarcaderul cheiului din Caicara, ca să poată coborî pasagerii. Se înţelege că numai pasagerii pe care vaporul nu avea să-i ducă, pe râul Apure, până la San-Fernando sau la Nutrias.

Printre cei rămaşi la bord erau trio-ul de geografi, sergentul Martial, Jean de Kermor şi încă vreo câţiva pasageri. A doua zi, în zori, Simon-Bolivar părăsi târguşorul şi începu să navigheze în amonte pe importantul afluent al fluviului Orinoco, până la poalele Anzilor columbieni.

Domnul Miguel le împărtăşise celor doi prieteni ai săi cele câteva informaţii suplimentare pe care tânărul le dăduse în cursul convorbirii cu guvernatorul. Amândoi ştiau acum că Jean mergea în căutarea tatălui său, sub tutela unui fost soldat, sergentul Martial, care se dădea drept unchiul său. Trecuseră paisprezece ani de când colonelul de Kermor părăsise Franţa pentru a pleca în Venezuela. În urma căror împrejurări se expatriase, ce făcea pe meleagurile acelea îndepărtate, poate că numai viitorul avea să scoată la lumină. Pe scurt, ceea ce era sigur, cum adeverea scrisoarea scrisă de el unui prieten – scrisoare despre care nu se află decât la câţiva ani după sosirea ei – era că numitul colonel se afla în aprilie l879 la San-Fernando de Atabapo, deşi guvernatorul provinciei Caura, care locuia pe atunci în respectivul târguşor, nu ştia nimic de trecerea lui pe acolo.

Iată aşadar de ce Jean de Kermor, hotărât să afle urma tatălui său, pornise într-o călătorie atât de grea şi periculoasă. Intenţia unui tânăr de şaptesprezece ani de a atinge un astfel de scop nu putea decât să impresioneze nişte suflete generoase. Domnii Miguel, Felipe şi Varinas îşi propuseră să-i vină în ajutor, în măsura posibilităţilor, când va încerca să culeagă informaţii referitoare la colonelul de Kermor.

Dar domnul Miguel şi cei doi colegi ai săi vor reuşi oare să-l potolească pe cumplitul sergent Martial?… Le va permite el să facă mai bine cunoştinţă cu nepotul său?… Vor izbuti să alunge neîncrederea cu totul inexplicabilă a fostului soldat?… Îl vor determina să-şi îmblânzească privirile de cerber, tocmai bune pentru a ţine oamenii la distanţă?… Va fi dificil, dar poate vor reuşi – mai ales dacă vor călători în aceeaşi ambarcaţiune până la San-Fernando.

Caicara are aproximativ cinci sute de locuitori şi adăposteşte frecvent călători ale căror treburi îi obligă să parcurgă cursul superior al fluviului Orinoco. Se găsesc aşadar în târguşor şi unul sau două hoteluri, în realitate simple colibe. Acolo au tras atât cei trei venezueleni cât şi cei doi francezi, pentru câteva zile cât aveau să zăbovească în Caicara.

A doua zi, în l6 august, sergentul Martial şi Jean au vizitat târguşorul, interesându-se totodată de găsirea unei ambarcaţii.

Era un târguşor într-adevăr mic, vesel, plin de prospeţime, aciuat între primele coline submontane ale masivului Sierra Parima şi malul drept al fluviului, faţă în faţă cu satul Cabruta, de pe malul celălalt, aşezat la obârşia lui Apurito. Dinaintea lui se întindea o insulă, cum se întâlnesc atâtea pe Orinoco, acoperită cu arbori frumoşi. Portul minuscul se zărea între stânci de granit negre, împroşcate de curentul fluviului. Avea o sută cincizeci de colibe – să le zicem case – majoritatea ridicate din piatră, acoperite cu frunze de palmier, câteva cu acoperiş de ţiglă a cărei culoare roşie răsărea din verdeaţă. Târguşorul e dominat de o măgură înaltă de cincizeci de metri. Pe culmea ei se vede o mănăstire de misionari, părăsită de pe timpul expediţiei lui Miranda şi al războiului de independenţă.

Totuşi, prima problemă pe care trebuiau să o rezolve Jean de Kermor şi sergentul Martial era să afreteze o barcă pentru a urca pe Orinoco mijlociu de la Caicara la San-Fernando, cale de aproximativ opt sute de kilometri, problemă care îi preocupase în prealabil şi pe domnii Miguel, Felipe şi Varinas. Jean de Kermor şi sergentul Martial nu izbutiră să găsească un mijloc de transport care să le asigure condiţii bune.

Veţi zice, ca şi domnul Miguel, că o înţelegere între el şi sergentul Martial ar fi putut să simplifice lucrurile. N-avea nici o importanţă dacă numărul călătorilor ar fi fost de trei sau de cinci. Ambarcaţia i-ar fi putut duce pe toţi şi nici n-ar fi fost nevoie de un echipaj mai mare.

A angaja marinari nu e întotdeauna prea uşor. Se cer oameni cu experienţă. În sezonul ploilor, mai tot timpul, pirogile navighează împotriva brizei şi neîncetat împotriva curentului. Există numeroase raudals şi unele şenale pline de stânci sau de nisip care impun tragerea pe uscat a ambarcaţiei timp îndelungat. Orinoco e capricios, se dezlănţuie uneori ca şi oceanul, nu-l poţi înfrunta fără riscuri şi primejdii.

De obicei marinarii sunt recrutaţi dintre oamenii triburilor de pe malul fluviului. Numeroşi indigeni, care nu au altă meserie, îşi îndeplinesc sarcinile cu mare îndemânare şi nu cu mai puţin curaj. Se zice că cei mai de nădejde sunt cei numiţi banivas, care străbat mai ales ţinutul udat de cele trei cursuri de apă: Guaviare, Orinoco şi Atabapo. După ce urcă în susul fluviului, fie cu călători, fie cu marfă, se reîntorc la Caicara pentru a aştepta noi călători şi noi încărcături.

Poţi avea încredere în aceşti marinari?… Doar într-o oarecare măsură, ce-i drept. Aşadar, în această privinţă, riscul ar fi fost mai mic dacă recrutau o singură echipă. Aşa gândea înţeleptul domn Miguel, şi avea dreptate. Pe de altă parte, de vreme ce-i purta atât interes lui Jean, tânărul nu putea decât să profite, având ca tovarăşi de drum pe cei doi prieteni ai lui şi pe el.

Aşadar, stăpânit de această idee, se hotărî să afle şi părerea sergentului Martial. Când îl zări în portul Caicara împreună cu Jean, încercând să afreteze o ambarcaţie, nu şovăi să se ducă la ei.

Fostul soldat îşi încruntă sprâncenele şi îl privi nu prea amabil pe interlocutorul său.

— Domnule sergent, i se adresă domnul Miguel în limba franceză, pe care o vorbea foarte corect, am avut plăcerea să navigam împreună pe Simon-Bolivar…

— Şi de a debarca aseară, răspunse sergentul Martial, stând cu picioarele apropiate, ţeapăn ca un infanterist cu arma la umăr.

Domnul Miguel fu dispus să dea un sens amabil acestui răspuns şi continuă:

— Cei doi prieteni ai mei şi cu mine, abia la Las Bonitas… dintr-o conversaţie între nepotul dumneavoastră…

Gura sergentului Martial începu să se contracteze – semn rău – apoi rosti, întrerupându-l pe domnul Martial:

— Poftim… o conversaţie…?

— Între domnul Jean de Kermor şi guvernator. Atunci am aflat de intenţia dumneavoastră de a debarca la Caicara…

— Gândesc că nu suntem obligaţi să cerem permisiunea nimănui… răspunse bombănind semeţ sergentul.

— A nimănui, fireşte, continuă domnul Miguel, hotărât să nu ia în seamă atitudinea ostilă, menită desigur să preîntâmpine propunerea sa. Dar, cunoscând scopul călătoriei dumneavoastră…

— Unu!… bombăni sergentul Martial printre dinţi, ca şi cum ar fi numărat de câte ori va avea să răspundă binevoitorului geograf.

— În ce condiţii nepotul dumneavoastră porneşte în căutarea colonelului de Kermor, tatăl său…

— Doi!… rosti sergentul Martial.

— Şi ştiind că aveţi intenţia să navigaţi pe Orinoco în sus, până la San-Fernando…

— Trei!… bombăni sergentul Martial.

— Vă întreb, de vreme ce colegii mei şi cu mine mergem în acelaşi loc, dacă n-ar fi mai potrivit, mai avantajos şi mai sigur totodată să facem drumul de la Caicara la San-Fernando împreună.

Mai acceptabilă decât oferta domnului Miguel n-ar fi putut exista alta. Nu părea să existe vreun motiv de a o respinge. Alegând o pirogă de dimensiuni convenabile, cei cinci călători ar fi navigat cu siguranţă în condiţii mai favorabile.

Sergentul Martial n-ar fi avut aşadar nici un motiv să se opună, totuşi, fără să ceară măcar părerea nepotului său, ca şi cum hotărârea fusese luată dinainte, răspunse tăios:

— Suntem onoraţi, domnule, foarte onoraţi!… Propunerea dumneavoastră s-ar putea să fie avantajoasă, dar mai potrivită… nu… în ceea ce ne priveşte, cel puţin!

— De ce ar fi nepotrivită?… întrebă domnul Miguel, destul de surprins că propunerea lui fusese socotită o necuviinţă.

— E nepotrivită… fiindcă nu ni se potriveşte! replică sergentul.

— Fără îndoială, aveţi motivele dumneavoastră pentru a răspunde astfel, domnule sergent, continuă domnul Miguel. Totuşi, faptul că doream să ne fim de ajutor unii altora merita un răspuns mai puţin jignitor…

— Îmi pare rău… da… îmi pare rău… domnule… răspunse sergentul Martial care, fireşte, nu se mai afla la largul său, dar nu puteam decât să vă răspund cu un refuz…

— Un refuz poate fi prezentat într-o anumită formă, şi nu recunosc în cel primit politeţea franceză…

— Ei, domnule, răspunse bătrânul care începuse să se înfierbânte, aici nu-i vorba de politeţe… Dumneavoastră ne-aţi făcut o propunere… această propunere am motive să nu o accept, şi v-am spus-o cum mi-a venit… fără să răsucesc cuvintele… Şi dacă reîncepeţi…

Atitudinea semeaţă pe care o luă domnul Miguel nu era de natură să-l calmeze pe sergentul Martial căruia nu-i trebuia mult ca să-şi piardă răbdarea. Atunci interveni Jean de Kermor zicând:

— Domnule, vă rog să-l scuzaţi pe unchiul meu… Nu a avut intenţia să vă jignească… Propunerea dumneavoastră dovedeşte multă bunăvoinţă şi în orice altă situaţie am fi fost fericiţi să profităm de ea… Dar dorim să avem o ambarcaţie a noastră… de care să putem dispune oricând, după împrejurări… fiindcă s-ar putea ca informaţiile culese în timpul călătoriei să ne oblige să ne schimbăm itinerarul, să ne oprim într-un târguşor sau altul… Pe scurt, avem nevoie de libertate de mişcare…

— Foarte bine, domnule de Kermor, răspunse domnul Miguel. Noi nu vrem să vă stânjenim câtuşi de puţin… şi, în ciuda răspunsului puţin prea… sec al unchiului dumneavoastră…

— Al unui fost militar, domnule! zise sergentul Martial.

— Mă rog!… Oricum, dacă prietenii mei şi cu mine putem să vă fim de oarecare folos în timpul călătoriei…

— Vă mulţumesc în numele unchiului meu şi al meu personal, domnule, răspunse tânărul, şi la nevoie, credeţi-mă, n-o să ezităm să vă cerem ajutor.

— Aţi auzit, domnule sergent?… spuse pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios domnul Miguel.

— Am auzit, domnule geograf, răspunse sergentul Martial morocănos, fiindcă nu voia să depună armele, în ciuda avansurilor făcute de domnul Miguel, în realitate un om dintre cei mai buni şi binevoitori.

Domnul Miguel îi întinse atunci mâna lui Jean de Kermor, care i-o strânse cu prietenie – ceea ce făcu să ţâşnească din ochii violentului său unchi două fulgere însoţite de lungi bubuituri de tunet.

Când sergentul Martial rămase singur cu tânărul, îi zise:

— Ai văzut cum l-am tratat pe individul ăla…!

— L-ai tratat rău şi ai greşit.

— Am greşit?

— Fără îndoială.

— Eh… atât ar mai fi lipsit să consimt a împărţi piroga cu cei trei bolivarieni!

— Ai făcut bine că ai refuzat, dar trebuia să o faci mai politicos, unchiule!

— Nu aveam de ce să fiu politicos cu un indiscret…

— Domnul Miguel n-a fost deloc indiscret, s-a dovedit foarte serviabil şi propunerea lui merita să fie acceptată… dacă ar fi putut să fie… Chiar respingând-o, ar fi trebuit să-i mulţumeşti cu cuvinte amabile. Cine ştie dacă el şi prietenii lui nu sunt indicaţi să ne înlesnească sarcina, datorită relaţiilor pe care le au desigur la San-Fernando, să ne ajute să-l regăseşti tu, dragă Martial, pe colonelul tău, iar eu, pe tata…

— Va să zică… eu am greşit…?

— Da, unchiule.

— Şi tu ai dreptate…?

— Da, unchiule.

— Mulţumesc, nepoate!

Pirogile de pe Orinoco mijlociu, cele mai mici, sunt făcute din arbori groşi, ca de pildă cachicamo, ale căror trunchiuri se scobesc. Cele mai mari, încheiate din scânduri potrivite, rotunjite pe părţile laterale, au în faţă prova boltită. Ambarcaţiile acestea, construite destul de solid, rezistă la uzura frecării de pragurile de nisip şi la şocul tragerii pe uscat când trebuie transportate dincolo de raudals de netrecut.

În mijlocul lor se înalţă un catarg fixat cu un strai şi două vergi de care se fixează o velă pătrată, folosită pentru vântul din pupa. Un fel de pagaie, care serveşte de cârmă, e mânuită de căpitan.

Partea dinainte a pirogii e descoperită de la catarg până la prova. Acolo stă ziua şi doarme noaptea echipajul, alcătuit de obicei din zece indieni, un căpitan şi nouă marinari.

Partea dinapoi, de la piciorul catargului până în spate, în afară de locul rezervat timonierului, e acoperită cu un ruf, un fel de acoperiş din frunze de palmier fixate cu bambus, aşezat longitudinal.

Acest ruf alcătuieşte cabina pirogii. Acolo se află şi cuşetele – simple esteras întinse pe scândura goală – şi ustensilele de bucătărie şi cele pentru masă, precum şi o mică maşină de gătit pentru prepararea alimentelor, vânat doborât pe loc şi peşte pescuit din apă. Poate fi împărţit în compartimente doar prin rogojini atârnate, fiindcă are o lungime doar de cinci, şase metri, întreaga ambarcaţie nedepăşind de la un cap la celălalt zece, unsprezece metri.

Pirogile de pe Orinoco sunt cunoscute sub numele de falcas. Când vântul e prielnic, navighează cu ajutorul pânzelor, destul de încet dealtfel, fiindcă trebuie să înfrunte un curent uneori foarte repede, printre numeroasele insule cu care e presărat fluviul. Dacă nu bate vântul, înaintează fie pe mijlocul albiei fluviului, folosind gafa, fie de-a lungul malului, trase cu parâma.

Gafa e deopotrivă palanca, o prăjină bifurcată, pe care o manevrează marinarii din faţă, şi garapato, un bambus solid cu cârlig, pe care îl mânuieşte căpitanul, în spate.

Parâma se numeşte „espilla”, e răsucită din fibrele foarte elastice ale palmierului chiquichiqui, are o lungime de aproximativ o sută de picioare şi este atât de uşoară încât pluteşte pe suprafaţa apei. Espilla e dusă pe mal, legată de vreun trunchi sau de vreo rădăcină, apoi trasă de pe punte.

Aşa e rânduită o falca, ambarcaţiunea cu care se navighează pe cursul mijlociu al fluviului; în plus dispune, pentru manevrarea espillei, de o barcă mică numită în limba indienilor curiare.

Cu căpitanul unei astfel de pirogi trebuie să cadă la învoială călătorii, şi preţul afretării nu se socoteşte după distanţa de parcurs, ci după timpul cât le va sta ambarcaţia la dispoziţie. Suma stabilită se plăteşte pe zile. Nici nu s-ar putea altfel. Există într-adevăr o mulţime de pricini care fac ca navigaţia pe Orinoco să se efectueze uneori mai încet: creşterea apelor, furtunile, unghiul pantelor, dificultăţile tragerii pe uscat, impusă de capricioasele închideri ale şenalelor. Pentru un traseu care s-ar putea parcurge în trei săptămâni, e nevoie de încă o dată atâta timp când circumstanţele climaterice se schimbă. De aceea nici un căpitan nu s-ar învoi să transporte pasageri de la Caicara, fie la gura râului Meta, fie la San-Fernando într-un răstimp stabilit dinainte. În condiţiile acestea s-au dus aşadar tratativele cu indienii banivas, care au pus două pirogi la dispoziţia călătorilor.

Domnul Miguel avu mână bună când alese un excelent cunoscător al fluviului. Era un indian pe nume Martos, om la patruzeci de ani, energic, voinic, inteligent, care îşi lua răspunderea pentru echipajul său format din nouă indigeni solizi, foarte familiarizaţi cu mânuirea acelor palanca, garapato şi espilla. Preţul pe care îl ceru pentru o zi era mare, fără îndoială, dar cine mai ţinea seama de aşa ceva când era vorba de rezolvarea problemei Guaviare-Orinoco-Atabapo…!

S-ar putea spune că şi alegerea făcută de Jean de Kermor şi de sergentul Martial nu rămânea mai prejos – tot nouă indieni banivas, sub conducerea unui metis, jumătate indian, jumătate spaniol, care avea bune recomandări. Metisul se numea Valdez şi, dacă pasagerii lui şi-ar fi continuat drumul dincolo de San-Fernando, pe cursul superior al Orinoco-ului, pe care el îl mai parcursese în parte, rămânea bucuros la dispoziţia lor. Dar chestiunea aceasta urma să se rezolve mai târziu, în funcţie de informaţiile pe care aveau să le culeagă la San-Fernando în legătură cu colonelul.

Cele două falcas aveau nume ciudate: cea a domnilor Miguel, Felipe şi Varinas se numea Maripare, după denumirea uneia dintre numeroasele insule ale Orinoco-ului. Aceeaşi sursă de inspiraţie dăduse numele şi pirogii sergentului Martial şi a nepotului său căreia îi zicea Gallinetta. Amândouă aveau castelatura albă, dar coca neagră dintr-un capăt la altul.

E de la sine înţeles că pirogile navigau împreună, că nici una nu ţinea la cinstea de a o lăsa pe cealaltă în urmă. Orinoco nu e Mississippi, ambarcaţiile falcas nu sunt steamboat-uri şi n-avea nici un rost să se ia la întrecere sau să caute să deţină recordul de viteză. Mai mult, în orice clipă puteau fi atacaţi de indienii din savanele de pe mal şi, cu cât erau mai numeroşi cei de pe ambarcaţii, cu atât îi ţineau mai bine la distanţă.

Maripare şi Gallinetta ar fi fost gata de plecare încă decuseară, dacă n-ar fi trebuit să se facă aprovizionarea. Negustorii din Caicara puteau să furnizeze tot ceea ce era necesar pentru o navigare de câteva săptămâni, cât făceau până la San-Fernando, unde exista posibilitatea unei noi aprovizionări. Aveau de toate de vânzare, conserve, îmbrăcăminte, muniţii, ustensile de pescuit, de vânat, şi se dedau bucuroşi la astfel de tranzacţii cu condiţia să li se plătească în piaştri.

Desigur, călătorii de pe Orinoco se pot bizui pe vânatul atât de bogat de pe maluri şi pe peştii care mişună în apele lui. Pe de o parte domnul Miguel era un vânător iscusit; pe de altă parte sergentul Martial mânuia cu dibăcie carabina. Chiar puşca uşoară a lui Jean de Kermor nu rămânea inactivă şi inutilă în mâinile lui. Dar nu poţi trăi doar din vânat şi pescuit. Trebuie să încarci pe bord ceai, zahăr, carne uscată, conserve de legume, făină de manioc, care înlocuieşte făina de mălai sau de grâu, apoi butoiaşe cu rachiu de melasă şi aguardiente. În privinţa combustibilului, pădurile de pe maluri nu aveau să lase să trândăvească maşinile de gătit ale pirogilor. În sfârşit, împotriva frigului, sau mai curând a umezelii, era uşor să-ţi procuri păturile acelea de lână care se vând de obicei în toate târguşoarele venezuelene.

Şi totuşi au pierdut câteva zile cu diversele cumpărături. Dar nu aveau de ce să le pară rău de întârziere. Timp de patruzeci şi opt de ore vremea a fost nespus de rea. Caicara a fost bântuită de o furtună extrem de violentă căreia indienii îi spun chubasco. Venea dinspre sud-vest, cu ploi torenţiale care făcură să crească apele fluviului.

Sergentul Martial şi nepotul său văzură astfel, înainte de a pomi la drum, de ce greutăţi se lovesc cei ce navighează pe Orinoco. Ambarcaţiile falcas n-ar fi putut nici să urce în susul curentului, devenit mai puternic din pricina creşterii apelor, nici să reziste vântului care le era împotrivă. Fără îndoială că ar fi fost nevoite să se întoarcă la Caicara, poate chiar cu avarii grave.

Domnii Miguel, Felipe şi Varinas priviră cu înţelepciune capriciile timpului. Nu erau deosebit de grăbiţi. Ce importanţă avea dacă li se prelungea călătoria cu câteva săptămâni? Sergentul Martial, dimpotrivă, fierbea de mânie, bombănea, blestema creşterea apelor, înjura furtuna în franceză şi în spaniolă, aşa că Jean era nevoit să intervină pentru a-l calma.

— Nu-i destul să fii curajos, dragă unchiule, îi tot spunea el, trebuie să ai şi un car de răbdare, că o să fim puşi la multe încercări…

— Am eu răbdare destulă, Jean, dar blestematul ăsta de Orinoco de ce nu se arată mai binevoitor la început?

— Gândeşte-te, unchiule!… Nu-i mai bine să-şi arate bunăvoinţa la sfârşit?… Cine ştie dacă nu vom fi nevoiţi să mergem până la izvoare…?

— Da… cine ştie, murmură sergentul Martial, şi cine ştie ce ne aşteaptă acolo…!

În ziua de 20, chubasco îşi domoli simţitor furia, iar vântul începu să bată către nord. Dacă navigau în direcţia aceea, pirogile se puteau folosi de el. În acelaşi timp, apele scăzuseră şi fluviul reintră în albia lui. Căpitanii Martos şi Valdez spuseră că ar putea pleca a doua zi dimineaţă, ceva mai târziu.

Şi, într-adevăr, plecarea avu loc în condiţii foarte favorabile. Către ora zece, locuitorii târguşorului se adunară pe mal. În vârful catargului fiecărei pirogi flutura pavilionul Venezuelei. Domnii Miguel, Felipe şi Varinas stăteau la prova ambarcaţiei Maripare şi răspundeau cu saluturi la aclamaţiile indigenilor.

Apoi domnul Miguel se întoarse către Gallinetta:

— Drum bun, domnule sergent! strigă el voios.

— Drum bun, domnule, răspunse fostul soldat, fiindcă, dacă e bun pentru dumneavoastră…

— Va fi bun pentru toţi, completă domnul Miguel, de vreme ce îl facem împreună!

Cele două palancas se opintiră în taluz, pânzele fură ridicate în întregime şi, purtate de o briză plăcută, ambarcaţiile se îndreptară spre mijlocul fluviului, însoţite de vuietul ultimelor ovaţii.