IX TREI PIROGI NAVIGHEAZĂ ÎN CONVOI.

Ca urmare a neobişnuitei invazii care ar fi putut să distrugă în întregime Urbana, plecarea celor două pirogi a fost întârziată cu douăzeci şi patru de ore. Dacă intenţia celor doi francezi era să continue explorarea fluviului Orinoco până la San-Fernando de Atabapo, n-ar fi fost preferabil să navigheze împreună cu ei?… Şi, în cazul acesta, nu era mai bine să amâne plecarea pe a doua zi, pentru a le da posibilitatea de a se odihni, apoi de a se pregăti de drum…?

Bineînţeles. Aşa gândeau cu înţelepciune domnii Miguel, Felipe şi Varinas. În fond, se întrebau, destul de miraţi, de ce să nu fie de aceeaşi părere şi unchiul şi nepotul? Dealtfel, Jacques Helloch şi Germain Paterne, având propria lor pirogă, nici nu-i împovărau, nici nu-i stânjeneau şi, indiferent de părerea sergentului Martial, cele trei ambarcaţii erau mai în siguranţă dacă navigau în convoi.

— Apoi, nu uita, sunt compatrioţi de-ai noştri, îi spuse Jean de Kermor acestuia din urmă.

— Cam prea tineri! mormăi sergentul Martial, scuturând din cap. În fond, voia să ştie cu cine are de-a face, iar tinerii, când aflară că unchiul şi nepotul sunt francezi – şi încă bretoni – se grăbiră să le povestească ce e cu ei.

Jacques Helloch, în vârstă de douăzeci şi şase de ani, era din Brest. După câteva misiuni îndeplinite cu succes, fusese însărcinat de ministrul Instrucţiei publice să întreprindă o expediţie în regiunile din jurul fluviului Orinoco.

Tânărul acesta era considerat, pe bună dreptate, un explorator de mare valoare, pe cât de curajos pe atât de prudent, care dăduse dovadă de nenumărate ori de răbdare şi energie. Părul său negru, ochii înflăcăraţi, faţa îmbujorată de un sânge bogat, statura depăşind înălţimea medie, constituţia viguroasă, distincţia înnăscută pledau în favoarea lui. Avea o fizionomie gravă şi totodată zâmbitoare care inspira simpatie de la prima vedere. Te fermeca, fără să-şi dea cea mai mică silinţă, în mod firesc, simplu, nu căuta să-ţi impună, nici să iasă în evidenţă.

Tovarăşul lui, Germain Paterne – de douăzeci şi opt ani – desemnat de ministru să-l secondeze în misiunea lui ştiinţifică, era şi el breton. Făcea parte dintr-o familie onorabilă din Rennes. Tatăl său, consilier la Curtea de apel, mama şi cele două surori ale lui erau toţi în viaţă, pe când Jacques Helloch, care n-avea fraţi, îşi pierduse părinţii şi moştenise o oarecare avere ce putea, la pretenţiile lui, să-i ajungă atât în prezent cât şi în viitor.

Germain Paterne, la fel de ferm ca şi fostul lui prieten din colegiu, dar având cu totul altă fire, mergea unde îl ducea Jacques Helloch şi nu obiecta niciodată nimic. Îl pasiona istoria naturală, în special botanica, şi nu mai puţin fotografiatul. Ar fi putut să fotografieze şi sub o ploaie de gloanţe şi să rămână la fel de „neclintit” ca obiectivul său. Nu era frumos, dar nici urât. Cum poţi fi urât când ai o fizionomie de om inteligent şi o bună dispoziţie pe care nimic nu ţi-o alungă? Ceva mai scund decât prietenul său, era sănătos tun, rezista la orice încercări, mergea oricât, fără să se simtă obosit, avea un stomac în stare să mistuie şi pietre, nu se plângea niciodată când mâncarea era pe sponci sau când se făcea aşteptată. Aflând cu ce misiune fusese însărcinat Jacques Helloch, s-a propus ca secundant. Acesta nici n-ar fi putut găsi un tovarăş mai bun, mai util şi mai sigur decât pe fostul lui coleg, pe care îl cunoştea de atâta vreme. În ceea ce privea misiunea, avea să dureze cât va fi necesar. Nu i se fixase nici un termen. Trebuia să se extindă nu numai de-a lungul fluviului Orinoco, ci să cuprindă şi afluenţii lui, abia trasaţi pe hărţi, în special cei din cursul mijlociu, până la San-Fernando, târguşor care avea să constituie punctul extrem al explorării lor.

Rămâne acum să vedem în ce condiţii au vrut cei doi exploratori să cerceteze regiunea de la est de fluviu, după ce studiaseră Orinoco de la multele braţe ale vărsării lui în ocean până la Ciudad-Bolivar şi de la Ciudad-Bolivar până la Urbana. Piroga şi bagajele le-au lăsat la Urbana; unul şi-a luat instrumentele de observaţie şi o excelentă carabină Hammerless cu repetiţie şi cu ejector Greener, celălalt, cutia lui de naturalist şi o armă la fel de bună, de aceeaşi marcă – fără să punem la socoteală cele două revolvere ţinute în tocuri de piele.

De la Urbana, Jacques Helloch şi Germain Paterne s-au îndreptat spre masivul sierra Matapey, prea puţin cercetat până atunci. Îi însoţeau câţiva mapoyos, care duceau un echipament uşor de campanie. Când au ajuns la capătul expediţiei, care durase trei săptămâni şi ceva, se aflau la trei sute de kilometri de malul fluviului Orinoco. După ce au studiat cursul râului Suapure, de la sud, al râului Tortuga ori Chaffanjon, de la nord, după ce au făcut determinări orografice şi hidrografice şi au strâns plante ce urmau să îmbogăţească ierbarul naturalistului, au pornit, în urmă cu două săptămâni, înapoi spre Urbana.

Atunci au avut loc întâmplări grave şi neaşteptate.

Întâi, cei doi tineri au fost atacaţi de o parte din indienii bravos care rătăcesc în cete în interiorul regiunii. După ce au respins, cu destule primejdii, atacurile, au trebuit să se întoarcă împreună cu însoţitorii lor până la poalele masivului sierra Matapey. Acolo ghidul şi oamenii lui i-au părăsit mişeleşte. Rămaşi fără echipamentul de campare, doar cu instrumentele şi armele lor, când se găseau încă la douăzeci de leghe de Urbana, au hotărât să se îndrepte spre târguşor, vânând ca să-şi asigure hrana zilnică şi culcându-se sub arbori, dormind şi veghind cu rândul.

Şi aşa, în urmă cu patruzeci şi opt de ore, datorită cutremurului de pământ care zguduia regiunea, au fost surprinşi, în timp ce se odihneau, de inimaginabilul exod al broaştelor ţestoase. Să o ia înaintea acestui puhoi nu se putea, fiindcă drumul era închis de jivinele pe care le alunga din urmă. Atunci, fără să şovăie, s-au urcat pe carapacele mişcătoare şi s-au lăsat purtaţi de chelonienii care se indreptau spre malul drept al fluviului Orinoco – ceea ce era şi prudent, şi folositor. La început nu-i imitară decât maimuţele, dar, la câteva leghe de fluviu, în ziua respectivă, mai multe perechi de animale, îngrozite, urmară exemplul cvadrumanelor. În momentul acela situaţia a devenit foarte periculoasă. Trebuiau să se apere de sălbăticiuni, de tigri, de puma şi de jaguari. Câteva fură doborâte de armele Hammerless, în timp ce puhoiul de broaşte ţestoase, asemănător cu trotuarele rulante din marile oraşe americane, continua să se apropie de Orinoco. Jacques Helloch şi Germain Paterne mai aveau doar câteva cartuşe când zăriră primele case din Urbana, dincolo de perdeaua de flăcări care proteja târguşorul la care ajunseseră în împrejurările cunoscute. Aşa se terminase expediţia celor doi francezi. Pe scurt, tinerii erau teferi sănătoşi, iar Urbana scăpase de primejdia de a fi strivită de avalanşa târâtoare, deci totul era cât se poate de bine.

Jacques Helloch nu mai avea ce povesti. Cât despre itinerar, nici nu se gândea să-l modifice. Germain Paterne trebuia să se reîmbarce împreună cu el pentru a continua cercetarea fluviului până la San-Fernando de Atabapo.

— Până la San-Fernando?… întrebă sergentul Martial încruntându-şi sprâncenele.

— Dar nu mai departe, răspunse Jacques Helloch.

— Ah!

Şi mai mult ca sigur că, rostit de sergentul Martial, acest „ah!” exprima mai degrabă nemulţumire decât satisfacţie.

Neîndoios, unchiul provizoriu al lui Jean de Kermor devenea din ce în ce mai puţin sociabil!

Jean trebui apoi să istorisească şi el povestea vieţii lui şi nu e de mirare că Jacques Helloch simţi o puternică afecţiune pentru tânărul de cel mult şaptesprezece ani care nu dădea înapoi în faţa riscurilor unei astfel de călătorii. Nici tovarăşul lui, nici el nu-l cunoşteau personal pe colonelul de Kermor; dar, în Bretagne, auziseră de dispariţia lui, şi iată că întâmplarea îi scosese în cale tocmai pe acest copil care plecase în căutarea tatălui său… Şi Germain Paterne, care păstra câteva amintiri despre familia de Kermor, îşi frământa mintea să le regăsească.

— Domnule Jean, zise Jacques Helloch, când acesta termină de povestit, suntem fericiţi că împrejurările au făcut să ne întâlnim şi, întrucât intenţia noastră era să ne ducem la San-Fernando, vom merge împreună. Acolo, sper, veţi găsi noi informaţii în legătură cu colonelul de Kermor şi, dacă vom putea să vă fim de folos, bizuiţi-vă pe noi.

Tânărul mulţumi compatrioţilor săi, în timp ce sergentul Martial murmură pentru sine: „Pe de o parte cei trei geografi, pe de alta, cei doi francezi!… Mii de trăsnete şi de carambas!… sunt mulţi… mult prea mulţi care vor să ne ajute!… Atenţie… să fim cu ochii în patru.”

În după-amiaza aceea pregătirile se terminară, adică cele ce priveau a treia pirogă, fiindcă celelalte două erau gata de plecare încă de dimineaţă. A treia pirogă se numea Moriche, avea un căpitan banivas, pe nume Parchal, şi un echipaj de nouă indigeni, cu care nu putea decât să se mândrească. Odată reaprovizionarea făcută, Jacques Helloch nu mai avea decât să regrete echipamentul său de campare, furat în decursul expediţiei în sierra Matapey. Germain Paterne, în schimb, care îşi salvase intactă şi bine asortată cutia de botanist, ar fi fost nedrept să se plângă.

A doua zi, 28 august, încă de la ivirea zorilor, călătorii de pe pirogi îşi luară rămas bun de la comandantul civil din Urbana, de la domnul Marchal şi de la localnicii care îi primiseră cu atâta căldură.

Admirabilul bătrân ţinu să-l strângă în braţe pe tânăr, pe care spera să-l revadă când colonelul de Kermor împreună cu el vor trece din nou pe lângă hato Tigra, unde vor binevoi să se oprească pentru câteva zile. Apoi, îmbrăţisându-l, zise:

— Curaj, tinere dragă, urările mele de bine să te însoţească şi Dumnezeu să te îndrume!

Cele trei pirogi porniră una după alta. Vântul care se ridica înlesnea înaintarea şi, cum tindea să se intensifice, puteau spera că vor naviga repede. Cu pânzele ridicate, pirogile, după ce-şi luară un ultim rămas bun de la Urbana, plutiră de-a lungul malului drept, unde curentul era mai puţin puternic.

De la Urbana, Orinoco se întinde aproape în linie dreaptă dinspre nord spre sud, până la San-Fernando. Aceste două târguşoare se află fiecare în unghiul format de cele două coturi principale ale fluviului şi sunt aproape pe acelaşi meridian. Deci, dacă vântul nu slăbea, nu exista nici un motiv de întârziere.

Cele trei pirogi înaintau în convoi cu aceeaşi viteză, când una după alta, ca şlepurile de pe Loire, dacă o impunea îngustimea şenalului, când în linie, dacă pasa navigabilă era destul de largă.

De fapt, între malurile fluviului Orinoco distanţa era mare, dar în amonte de Urbana albia se îngusta din pricina vastelor plaje nisipoase. În perioada aceea, ce-i drept, apele fiind în creştere, plajele se micşoraseră, încât nu rămăseseră din ele decât nişte insule a căror parte centrală, ferită de inundaţii, se acoperise cu vegetaţie. Aşadar trebuiau să se aventureze printre aceste insule, despărţite de patru braţe, dintre care numai două rămâneau navigabile în sezonul secetos.

De vreme ce între pirogi nu era decât o distanţă de câţiva metri, se discuta de la un bord la altul. Jean, căruia i se adresa cuvântul, nu putea să nu răspundă. Vorbeau mai ales de călătoria întreprinsă pentru căutarea colonelului de Kermor, de şansele ei de izbândă, şi Jacques Helloch nu înceta să-l încurajeze pe tânăr.

Între timp, Germain Paterne, cu aparatul de fotografiat aşezat la prova pirogii Moriche, făcea instantanee de îndată ce peisajul îl impresiona.

Dar convorbirea nu se ducea numai între ambarcaţia lor şi Gallinetta. Cei doi francezi se interesau şi de expediţia geografică a domnilor Miguel, Felipe şi Varinas. Îi auzeai adesea discutând cu înflăcărare când credeau că pot găsi un argument într-o observaţie făcută în cursul călătoriei. De caracterele diferite ale celor trei colegi şi-au dat seama de la început şi, pe drept, domnul Miguel le inspira mai multă simpatie şi încredere. În general această comunitate mică se înţelegea bine, ba Jacques Helloch socotea firească până şi starea de spirit a sergentului Martial care tot bombănea ca un ostaş bătrân.

De exemplu, îi trecu prin minte un gând care se pare că nu-i încercase pe domnul Miguel şi pe prietenii săi, şi i-l împărtăşi lui Germain Paterne:

— Nu ţi se pare ciudat că omul acesta care tot bombăne e unchiul tânărului de Kermor?

— De ce să mi se pară ciudat, dacă e cumnatul colonelului?

— Într-adevăr, dar atunci – trebuie să recunoşti – n-au mers deloc într-un pas… Unul a ajuns colonel, iar celălalt a rămas sergent…

— S-au mai văzut cazuri de acestea, Jacques… se mai văd… şi or să se mai vadă…

— Fie şi cum zici tu, Germain!… La urma urmei, dacă lor le convine să fie unchi şi nepot, îi priveşte.

De fapt, Jacques Helloch avea motive să găsească situaţia ciudată şi, după părerea lui, nu era probabil vorba decât de o înrudire de ocazie, născocită pentru a face mai uşoară călătoria.

În cursul dimineţii, flotila trecu prin dreptul gurii râului Capanaparo, apoi a râului Indabaro, care nu este decât un braţ al acestui afluent.

Se înţelege de la sine că vânătorii de nădejde de pe pirogi, domnul Miguel şi Jacques Helloch, trăgeau bucuroşi în vânatul care le venea în bătaia puştii. Raţele şi porumbeii guleraţi, pregătiţi cum trebuie, aduceau o schimbare plăcută a hranei care consta de obicei din carne uscată şi conserve.

În locul acela malul stâng avea un aspect ciudat, cu faleza lui de stânci ascuţite, de fapt bazele colinelor Baraguan, la poalele cărora lăţimea fluviului mai era încă de o mie opt sute de metri. De acolo în sus, către gura râului Mina, fluviul se îngusta, iar curentul devenea mai puternic, aşa că putea să îngreuneze înaintarea pirogilor.

Din fericire, briza bătea din plin, atât de tare încât catargele strâmbe – simple trunchiuri de arbori abia descojite – se încovoiau sub tensiunea pânzelor umflate. Dar, până la urmă, nimic nu crăpă şi, după-amiază, pe la ora trei, ajunseră în apropiere de hato Tigra, proprietatea domnului Marchal.

Fără îndoială că, de ar fi fost acasă ospitalierul bătrân, ar fi trebuit, de voie, de nevoie – desigur de voie – să facă escală cel puţin o zi. Domnul Marchal nu le-ar fi îngăduit nici lui Jacques Helloch, nici lui Germain Paterne să nu-l onoreze cu o a doua vizită, în afară de cea pe care promiseseră că i-o vor face la întoarcere.

Dar, deşi călătorii nu debarcară din pirogi, ţinură să aibă o vedere cu pitorescul hato din Tigra, aşa că Germain Paterne făcu o fotografie foarte reuşită.

Din locul acela navigaţia deveni mai dificilă, şi greutăţile ar fi fost şi mai mari dacă vântul nu şi-ar fi păstrat direcţia şi forţa necesară pentru a ajuta pirogile să înfrunte curentul. De fapt lărgimea fluviului Orinoco se restrânsese la o mie două sute de metri şi numeroase recife se înălţau stânjenitoare din albia lui destul de sinuoasă.

Dar toate dificultăţile au fost învinse de dibăcia marinarilor. Pe la ora cinci şi jumătate seara, după ce trecură de rio Caripo, pirogile traseră pentru înnoptat la gura râului Sinaruco.

În apropiere se afla insula Macupina, acoperită de o pădure deasă, cu un subarboret aproape de nepătruns. O parte din pădure e formată din numeroşi palmas llaneras, un fel de palmieri ale căror frunze au o lungime de patru, cinci metri. Din frunzele acestea se alcătuiesc acoperişurile colibelor de paie ale indienilor, atunci când au nevoie doar de un adăpost temporar, în sezonul pescuitului.

Acolo se aflau câteva familii de mapoyos, cu care domnul Miguel şi Jacques Helloch intrară în legătură. Aşadar, de îndată ce pirogile lor acostară, ei şi coborâră pentru a vâna cu spor, cel puţin aşa sperau.

În primul rând, când văzură că se apropie nişte străini, femeile o luară la fugă, după obiceiul pământului, şi nu reapărură decât după ce îşi puseră cămăşile lungi care le acopereau mai mult sau mai puţin decent. Cu câteva minute înainte nu purtaseră decât guayuco, la fel cu bărbaţii, şi nu erau învăluite decât în părul lor lung. Dintre diversele triburi care formează populaţia indigenă din Venezuela centrală, indienii aceştia merită să fie în primul rând remarcaţi. Robuşti, vânjoşi, bine făcuţi, ei întruchipează forţa şi sănătatea.

Cu ajutorul lor izbutiră vânătorii să străbată pădurea deasă care stă îngrămădită la gura râului Sinaruco.

Două focuri de puşcă doborâră la pământ doi pecari17 mari, ca să nu vorbim de alte focuri trase în timpul vânătorii asupra unei cete de capuţini18 – maimuţe demne, fără îndoială, de această desemnare congregaţionistă, dar din care n-a fost atinsă nici una.

— Capuţinii aceştia, zise Jacques Helloch, par mai dibaci decât ceilalţi…

— Într-adevăr, e greu să te apropii de aceste cvadrumane, răspunse domnul Miguel, şi, în ceea ce mă priveşte, n-am făcut decât să risipesc praf de puşcă şi gloanţe… Niciodată n-am nimerit vreuna…

— Păcat, domnule Miguel, fiindcă animalele acestea, fripte cum trebuie, constituie pentru amatorii de mâncăruri alese o adevărată desfătare!

Jean afirmă că aceasta era şi părerea domului Chaffanjon: maimuţa, după ce-i scoţi măruntaiele, o pârleşti şi o frigi ca indienii, la foc mic, pe încetul, până capătă o culoare aurie, dintre cele mai apetisante, e o mâncare de prima clasă…

În seara aceea trebuiră să se mulţumească doar cu pecarii, care fură împărţiţi în trei grămezi, fiecare pentru o pirogă. Desigur, sergentul Martial ar fi refuzat cu duşmănie partea pe care le-o aduse Jacques Helloch, dar tânărul Jean îi mulţumi pentru atenţie, spunând:

— Ce-i drept, compatriotul nostru face elogiul maimuţei la frigare, dar nu laudă mai puţin calităţile cărnii de pecari; afirmă chiar într-un loc că n-a mâncat nimic mai bun în timpul explorării sale…

— Are dreptate, domnule Jean… răspunse Jacques Helloch; dar, în lipsă de maimuţe…

— Mănânci ce găseşti! replică sergentul Martial care socoti răspunsul acesta ca un fel de mulţumire.

De fapt, pecarii, denumiţi de indigeni boquiros, erau delicioşi, ceea ce trebui să recunoască şi sergentul Martial. Dar totodată îi declară lui Jean că n-are de gând să mănânce niciodată din alţii decât din cei omorâţi cu propria lui mână.

— Totuşi, unchiule, e greu să refuzi… Domnul Helloch e foarte amabil…

— Prea amabil, nepoate!… Şi apoi, mai sunt şi eu pe aici, ce naiba! Dacă mi se aduce şi mie un pecari în bătaia puştii, îl dobor tot atât de bine ca domnul Helloch!

Tânărul nu putu să nu zâmbească în timp ce-i întinse mâna viteazului său tovarăş de drum.

— Din fericire, murmură bătrânul, toate amabilităţile acestea, care nu-mi plac deloc, vor lua sfârşit la San-Fernando, şi asta se va întâmpla tocmai la timp, sper!

Pirogile plecară a doua zi, la revărsatul zorilor, când călătorii se mai odihneau încă sub ruf. Vântul părea că şi-a stabilit bine direcţia dinspre nord şi căpitanii Valdez, Martos şi Parchal, pornind devreme, sperau să ajungă chiar în seara aceea la Cariben, localitate aflată la vreo patruzeci de kilometri în aval de gura râului Meta.

Ziua trecu fără incidente. Apele fluviului fiind destul de umflate, pirogile izbutiră să străbată capricioasele angosturas, străjuite de crestele recifelor, primejdioase mai ales în partea din amonte a insulei Parguaza, care poartă aceeaşi denumire cu râul ce se varsă în fluviu, pe malul drept.

Şenalul acesta forma un fel de raudal foarte greu de trecut în sezonul secetos. Totuşi lungimea lui nici nu se poate compara cu aceea a altor raudals pe care ambarcaţiile aveau să le întâlnească în apropiere de Atures, la vreo treizeci de leghe, pe cursul superior al fluviului. Aşadar nu era necesar să se debarce materialul de pe pirogi, nici ca ele să fie târâte pe uscat, operaţii atât de istovitoare, care produceau totodată întârzieri.

În dreapta fluviului, solul avea un aspect cu totul diferit. Nu se mai vedeau câmpii imense care se întindeau până la orizont, unde se profilau munţii. Accidentele de teren, foarte pronunţate şi apropiate, aveau forma unor mameloane izolate, unor bancos de structură bizară – această dispoziţie orografică se aduna spre est într-o adevărată catenă. Ai fi zis că vezi un fel de cordillieră riverană care contrasta cu câmpiile de pe malul stâng. Dintre coline, cerros, se remarcau mai ales cele de la Garichana, care se înălţau în mijlocul unei regiuni foarte împădurite, acoperită de o vegetaţie luxuriantă.

După-amiază, când malul drept deveni plat, pirogile trebuiră să se apropie de cel stâng pentru a urca pe raudal Cariben, singurul loc prin care se poate trece în susul fluviului în punctul respectiv.

Spre est se întindeau vaste battures, plaje largi frecventate de broaşte ţestoase, exploatate odinioară cu atâta folos şi cu nimic mai prejos decât cele de la Urbana. Dar exploatarea neorganizată, efectuată fără nici o regulă, va duce cu siguranţă la distrugerea totală a chelonienilor. În orice caz, lucru cert este că broaştele ţestoase aproape că au abandonat plajele din această parte a bazinului fluvial. Şi Cariben, o aşezare fermecătoare, la mică distanţă în aval de Meta, unul din marii afluenţi ai fluviului, şi-a pierdut importanţa. În loc să devină târguşor, abia dacă se poate numi sat şi până la urmă va decade, intrând în rândul micilor cătune din Orinoco mijlociu.

Trecând de-a lungul malurilor înalte de granit al unei insule numite Piedra del Tigre, călătorii de pe pirogi fură surprinşi de un suflu ciudat emis de stâncile acelea sonore, renumite în Venezuela. În primul rând le-a ajuns la urechi o suită de sunete muzicale foarte distincte, un ansamblu armonic de o deosebită intensitate. Cum navigau în linie, îl auziră deodată pe sergentul Martial strigând de la prova pirogii Gallinetta:

— Ah, ce şef de fanfară ne cântă o astfel de serenadă…?

Nu era deloc vorba de o serenadă, deşi în regiunea aceea obiceiurile erau la fel de spaniole ca în Castillia sau în Andaluzia. Dar călătorii s-ar fi putut crede în Theba, la picioarele statuii lui Memnon.

Domnul Miguel se grăbi să explice acest fenomen acustic, care nu se întâlneşte doar în acele locuri.

— La răsăritul soarelui, spuse el, muzica aceasta pe care o auzim se distinge mai bine, şi iată din ce cauză: Aceste stânci conţin o mulţime de plăcuţe de mică. Sub acţiunea razelor solare, aerul se dilată şi iese din fisurile stâncilor, iar când iese, face să vibreze plăcuţele.

— Ei, zise Jacques Helioch, soarele e un muzician iscusit…!

— Asta nu se poate compara nici pe departe cu cimpoiul nostru din Bretagne! spuse sergentul Martial.

— Nu, desigur, răspunse Germain Paterne. Totuşi, o orgă naturală înfrumuseţează peisajul…

— Dar prea o aude multă lume! mormăi sergentul Martial.