X LA GURA RÂULUI META.

După ce se apropiară de malul stâng, cele trei pirogi putură să treacă de raudal Cariben fără a fi nevoie să se debarce încărcătura. Către ora şase seara legară parâmele, una după alta, în partea cea mai retrasă a micului port.

Altădată călătorii ar fi găsit acolo un târguşor cu o populaţie vioaie, cu oarecare activitate comercială, care tindea spre prosperitate. Acum Cariben decăzuse, din motivele cunoscute, şi nu mai era alcătuit decât din cinci colibe de indieni – cu una mai puţin decât pe vremea când domnul Chaffanjon debarcase acolo împreună cu generalul Oublion.

Apoi, n-aveau nimic de câştigat dacă ar fi cerut găzduire celor câţiva yaruros care le locuiau. Nu exista nici o nădejde ca pirogile să poată fi reaprovizionate în localitatea aceea decăzută. Dealtfel cumpăraseră din belşug la Urbana tot ce le trebuia şi până la Atures nu le lipsea nimic. Între timp vânătorii n-aveau să-i lase să ducă lipsă de vânat.

A doua zi, în 3l august, parâmele fură dezlegate până în zori. Dacă briza continua să bată dinspre nord, ar mai fi înlesnit navigaţia. De fapt direcţia pe care o aveau de urmat era aproape spre sud, adică aceea a cursului fluviului Orinoco de la Urbana până la San-Fernando. Cariben se afla aproximativ la jumătatea drumului.

Vântul bătea într-adevăr dinspre nord, dar nu era continuu, aşa că nu se puteau bizui pe pânze care, după ce se umflau două, trei minute, atârnau nemişcate de-a lungul catargelor. Trebuiau să recurgă la palancas şi la garapatos fiindcă, la înălţimea aceea, curentul, amplificat la câţiva kilometri în amonte de apele râului Meta, era destul de greu de învins.

În această parte a cursului său. Orinoco nu era pustiu. Câteva ambarcaţii indigene îl urcau şi-l coborau. Nici una nu încercă să se apropie de vreo pirogă.

În curiare se aflau indieni quivas care preferau să circule pe fluviu în apropierea afluentului său important. Aşadar cei din pirogi nu aveau de ce să se mire şi nici de ce să regrete că n-au intrat în legătură cu ei. De fapt aceşti indieni se bucurau de o reputaţie detestabilă.

Pe la ora unsprezece, încetând vântul, Valdez şi ceilalţi doi căpitani porunciră să se coboare pânzele. Acum se cerea să navigheze cu palanca, profitând de vâltoarea formată de-a lungul malului, unde curentul era mai slab.

Pirogile înaintară deci prea puţin în amonte în ziua aceea, dealtfel posomorâtă şi ploioasă. Pe la ora cinci după-amiază aruncară ancora la gura râului Meta, după o limbă de pământ a malului drept, unde erau în afara curentului.

Înainte de a se înnopta, cerul se însenină. Nu mai ploua. Atmosfera era foarte calmă. La orizont, spre apus, printr-o spărtură a norilor, soarele îşi arunca ultimele raze peste apele râului Meta, care păreau, să se amestece cu cele ale lui Orinoco într-un şuvoi luminos.

Pirogile se aşezară în linie, una lângă alta, Gallinetta avându-şi locul la mijloc. Era ca şi cum călătorii ar fi locuit în trei camere alăturate ale aceleiaşi case – şi încă toate camerele cu uşile deschise.

În cazul acesta, după atâtea ore neplăcute petrecute sub ruf din pricina rafalelor, de ce n-ar fi ieşit să respire împreună aerul înviorător al serii, de ce n-ar fi mâncat împreună, de ce nu ar fi stat de vorbă ca nişte prieteni reuniţi la aceeaşi masă?… Oricât de ursuz ar fi fost sergentul Martial n-avea cum se plânge de această viaţă în comun.

Aşadar cei patru francezi şi cei trei venezueleni se înfrăţiră. Fiecare luă parte la conversaţie, îndreptată de la început de Jacques Helloch spre un domeniu în care adversarii aveau să se afle la îndemână – domeniul geografic.

Spuse, poate cu oarecare maliţie:

— Iată-ne, domnule Miguel, ancoraţi la gura râului Meta…

— Într-adevăr, domnule Helloch.

— E un afluent al fluviului Orinoco…?

— Da, unul dintre cei mai importanţi, de vreme ce-l alimentează cu patru mii cinci sute de metri cubi de apă pe secundă.

— Nu vine din Cordillierii superiori, din republica columbiană…?

— Ba da, afirmă atunci domnul Felipe, care nu-şi prea dădea seama unde vrea să ajungă Jacques Helloch.

— Şi nu are de-a lungul lui o mulţime de afluenţi…?

— Da, o mulţime, răspunse domnul Miguel. Cei mai importanţi sunt Upia şi Humadea, la joncţiunea cărora cursul apei primeşte denumirea Meta, apoi Casanare, a cărui denumire se extinde asupra unei arii imense de llanos.

— Dragă Jean, continuă atunci Jacques Helloch, cred că îmi permiţi să-ţi spun aşa…

Tânărul roşi puţin, iar sergentul Martial se ridică în picioare de parcă ar fi fost proiectat de un resort.

— Ce s-a întâmplat, sergent?… întrebă domnul Miguel.

— Nimic! răspunse bătrânul ostaş şi se aşeză din nou. Jacques Helloch reluă atunci:

— Dragă Jean, cred că nu vom mai avea asemenea ocazie să vorbim despre Meta, de vreme ce acum curge chiar sub ochii noştri…

— Şi poţi să adaugi, remarcă Germain Paterne, întorcându-se spre domnul Miguel şi colegii săi, că nici nu vom mai avea vreodată profesori mai buni care să ne instruiască.

— Sunteţi foarte amabil, domnule, răspunse domnul Varinas, dar noi nu cunoaştem râul Meta atât de bine cum vă închipuiţi… A, dacă ar fi vorba de Guaviare…

— Sau de Atabapo! ripostă domnul Felipe.

— Vom ajunge şi acolo, domnilor, continuă Jacques Helloch. Totuşi, cum domnul Miguel, după cum se pare, e un foarte bun cunoscător al hidrografiei râului Meta, am să continui să-i pun întrebări, aşa de pildă, dacă acest afluent al fluviului Orinoco nu are pe alocuri o lăţime foarte mare…

— Desigur… o lăţime care atinge chiar două mii de metri, răspunse domnul Miguel.

— Dar adâncimea…

— Acum, de când şenalul e balizat, navele cu un pescaj de şase picioare îl pot urca, în sezonul ploios, până la confluenţa cu Upia, iar în sezonul secetos până la o treime din această distanţă.

— Rezultă deci, trase concluzia Jacques Helloch, că râul Meta e o cale de comunicaţie cât se poate de naturală între oceanul Atlantic şi Columbia…

— Incontestabil, răspunse domnul Miguel, ba unii geografi au afirmat chiar că Meta e calea cea mai scurtă între Bogota şi Paris.

— Atunci, domnilor, de ce, în loc să fie un simplu afluent al fluviului Orinoco, Meta n-ar fi chiar Orinoco, de ce domnii Felipe şi Varinas n-ar renunţa, în favoarea lui, la pretenţiile insuficient justificate pe care le ridică pentru Guaviare şi Atabapo…?

Aşa! Va să zică aici voia să ajungă francezul!… E uşor de închipuit că nici nu apucă să-şi termine fraza, când cei doi apărători ai lui Atabapo şi Guaviare şi începură să protesteze prin gesturi, de vreme ce nu se puteau folosi de cuvinte.

După aceea se încinse îndată o discuţie în care argumentele cădeau ca grindina asupra celui care îndrăznise să ridice o problemă referitoare la cursul fluviului Orinoco. Dealtfel, pe Jacques Helloch nici nu-l interesa chestiunea aceasta fiindcă, după părerea lui, adevărul era de partea domnului Miguel şi a majorităţii geografilor, dar îi făcea plăcere să-i vadă pe rivali încăierându-se. Apoi, argumentele lui erau în realitate tot atât de puternice ca ale domnilor Varinas şi Felipe, dacă nu chiar mai puternice, fiindcă, în privinţa importanţei hidrografice, Meta întrecea cu siguranţă Atabapo şi Guaviare. Dar cei doi savanţi nu voiau să cedeze nici unul şi discuţia s-ar fi prelungit fără îndoială până noaptea târziu, dacă Jean de Kermor nu i-ar fi schimbat cursul, punându-i o întrebare mult mai serioasă domnului Miguel. Conform ghidului său, malurile râului Meta erau bântuite de nişte indieni primejdioşi. De aceea îl întrebă ce ar putea să le spună în această privinţă.

— Fireşte, e o problemă care ne interesează mai mult, răspunse domnul Miguel, fără să se supere că va produce o diversiune.

De fapt, cei doi colegi ai săi se înfierbântaseră, cum le era obiceiul, şi se întreba ce va fi când se vor afla la confluenţa celor trei fluvii…?

— E vorba, continuă el, de o bandă de indieni quivas, a cărei cruzime e prea binecunoscută de călătorii care navighează până la San-Fernando. Se spune chiar că o parte din ei ar fi trecut fluviul şi că s-ar afla în ţinuturile din est unde s-ar ţine de jafuri şi măceluri.

— Parcă şeful bandei a murit?… zise Jacques Helloch care auzise şi el de ceata de răufăcători.

— A murit, într-adevăr, răspunse domnul Miguel, a murit de aproape doi ani.

— Şi ce fel de om era…?

— Un negru pe nume Sarrapia, pe care banda l-a ales căpetenie şi pe care l-a înlocuit cu un ocnaş evadat…

— Dar indienii quivas, întrebă Jean, cei care au rămas pe malurile fluviului Orinoco…

— Nu sunt mai puţin primejdioşi, afirmă domnul Miguel. Majoritatea bărcilor pe care le-am întâlnit de La Cariben încoace sunt ale lor şi ar fi prudent să luăm măsuri de apărare cât ne mai aflăm în ţinutul acesta unde jefuitorii, capabili de orice crimă, sunt încă foarte numeroşi.

Această afirmaţie era îndreptăţită, având în vedere atacurile cărora le căzuseră de curind victime câţiva negustori din San-Fernando. Preşedintele Venezuelei şi Congresul, după câte se spunea, aveau de gând să organizeze o expediţie cu misiunea de a nimici aceste bande din Alto-Orinoco. După ce fuseseră izgoniţi din Columbia, aceşti quivas aveau să fie izgoniţi din Venezuela şi – cel puţin dacă nu aveau să fie nimiciţi cu totul – urma ca Brazilia să devină câmpul lor de acţiune. Până la pornirea expediţiei, ei constituiau pentru călători o mare primejdie, mai ales de când le era căpetenie un evadat din închisoarea din Cayenne. Aşadar, călătorii de pe cele trei pirogi trebuiau să vegheze neîncetat şi cu mare atenţie cât navigau prin acele locuri.

— Ce-i drept, noi suntem numeroşi, punându-i la socoteală şi pe marinari, pe care ne putem bizui, spuse Jacques Helloch, apoi nu ne lipsesc nici armele, nici muniţiile… Dragă Jean, vei putea dormi la noapte liniştit, la adăpostul rufului dumitale… Te vom păzi noi…

— Asta-i treaba mea, dacă nu mă-nşel! zise tăios sergentul Martial.

— E o chestiune care ne priveşte pe toţi, dragă domnule sergent, răspunse Jacques Helloch, principalul e ca nepotul dumitale, la vârsta lui, să-şi poată face somnul…

— Vă mulţumesc, domnule Helloch, zise tânărul zâmbind, dar mai bine ar fi ca fiecare dintre noi să stea de pază cu rândul.

— Să facem de gardă cu schimbul, adăugă sergentul Martial. Dar în sinea lui îşi spunea că, desigur, dacă Jean va adormi când îi va veni rândul, nu-l va trezi şi va veghea doar el singur.

Odată luată această hotărâre, garda de la ora opt la unsprezece fu încredinţată celor doi francezi. Domnul Miguel şi colegii lui aveau să-i înlocuiască de la ora unsprezece la ora două dimineaţa. După aceea preluau garda, până la revărsatul zorilor, Jean de Kermor şi sergentul Martial.

Călătorii de pe Gallinetta şi Maripare se duseră deci să se întindă pe esteras, iar, pe de altă parte, echipajele, istovite de manevrele grele ale halajului, adică ale tragerii pirogilor cu espilla, se bucurau de o odihnă binemeritată.

Jacques Helloch şi Germain Paterne se postară în partea din spate a pirogii. De acolo puteau să supravegheze fluviul în amonte şi în aval, ba chiar şi gura râului Meta. Dinspre mal nu-i putea pândi nici o primejdie, fiindcă dădea într-un fel de mlaştină de nestrăbătut.

Cei doi prieteni, aşezaţi alături, vorbeau de una, de alta. Unul fuma una din ţigările de foi cu care era din plin aprovizionat, fiindcă tutunul e un articol de schimb obişnuit cu populaţia de pe malurile fluviului. Celălalt pufăia amarnic din pipa lui de pământ ars la care ţinea tot atât de mult cum ţinea sergentul Martial la a sa.

Stelele străluceau pe cerul senin, lipsit de nori, fără umbră de negură. Briza, care încetase aproape, adia doar uşor, din când în când. Crucea Sudului sclipea la câteva grade deasupra orizontului meridional. Datorită acestui calm al elementelor naturii, cel mai mic zgomot, despicarea apei de o ambarcaţie, tulburarea ei, de o pagaie, s-ar fi auzit de departe, apoi era destul să cercetezi cu oarecare atenţie malurile înalte, pentru a preveni orice apropiere suspectă.

Cei doi tineri supravegheau împrejurimile dedându-se la o convorbire particulară.

Incontestabil că Jean de Kermor îi inspira o vie simpatie lui Jacques Helloch, care privea cu teamă aventurarea unui băiat de vârsta lui într-o călătorie plină de mari primejdii. Deşi admira motivul atât de nobil, de impresionant care-l determinase să ia această hotărâre, îl îngrozeau primejdiile la care îl expunea intenţia lui de a se avânta… până… nici el nu ştia unde…

În legătură cu această problemă discutase adesea şi înainte cu Germain Paterne, care căuta să-şi amintească de familia colonelului de Kermor de care auzise cu siguranţă vorbindu-se în urmă cu cincisprezece ani.

— Ştii, Germain, îi spuse în seara aceea Jacques Helloch, nu pot să mă împac cu ideea că acest copil – fiindcă nu-i decât un copil – porneşte aşa să străbată ţinuturile din Alto-Orinoco!… Şi îndrumat de cine? De bătrânul acesta cumsecade, cu o inimă de aur, recunosc, dar care nu mi se pare o călăuză aşa cum i-ar trebui nepotului său dacă împrejurările devin grave…

— Oare să fie unchiul său?… îl întrerupse Germain Paterne. Mă cam îndoiesc…!

— Că sergentul Martial e sau nu unchiul lui Jean de Kermor n-ar avea importanţă, dacă ostaşul acesta ar fi încă un om în putere şi ar fi obişnuit cu aceste expediţii periculoase!… De aceea mă şi întreb cum a putut consimţi…

— Consimţi… bine zici, Jacques, sublinie Germain Paterne scuturând scrumul din pipă. Da, a consimţit, fiindcă nu încape îndoială că tânărului i-a venit ideea să întreprindă călătoria… El şi-a îndemnat unchiul… Nu… precis că ursuzul asta nu-i e unchi, pentru că, după cât îmi amintesc, colonelul de Kermor nu mai avea familie când a plecat din Nantes…

— Unde a plecat…?

— Nu s-a putut afla niciodată.

— Totuşi, fiul său ne-a spus că a aflat din ultima scrisoare expediată din San-Fernando… Într-adevăr, dacă au plecat bazându-se doar pe informaţii atât de vagi…

— Nădăjduiesc să obţină altele, mai amănunţite, la San-Fernando, unde e sigur că a poposit colonelul de Kermor, acum treisprezece, paisprezece ani…

— Aşa-i, Germain, şi tocmai de aceea sunt îngrijorat! Dacă tânărul culege noi informaţii la San-Fernando, cine ştie dacă nu va voi să meargă mai departe… foarte departe… fie în Columbia, străbătând ţinuturile Atabapo sau Guaviare, fie la izvoarele fluviului Orinoco!… Şi această încercare îl va duce sigur la pieire…

În clipa aceea, Germain Paterne îl întrerupse şi spuse în şoaptă:

— Nu auzi nimic, Jacques…?

Heloch se ridică, înainta uşor până în partea din faţă a pirogii, trase cu urechea, cercetă cu privirea suprafaţa fluviului, de la malul opus până la gura râului Meta.

— Nu văd nimic, îi spuse lui Germain Paterne, care îl urmase, şi totuşi… Da… adăugă după ce ascultă cu mai mare atenţie, parcă se aude un fel de zgomot pe apă…

— N-ar fi bine să trezim echipajele…?

— Aşteaptă… Zgomotul acesta nu-i al unei bărci care se apropie… Poate e produs de ciocnirea apelor râului Meta cu ale fluviului Orinoco la confluenţa lor…

— Uite… uite… acolo! zise Germain Paterne.

Şi-i arătă nişte puncte mari, negre care se mişcau la câteva picioare în aval de pirogi.

Jacques Helloch îşi luă carabina aşezată aproape de ruf şi se aplecă peste bord.

— Nu-i o ambarcaţie, zise el, şi totuşi mi se pare că văd… Tocmai se pregătea să ducă arma la umăr, când Germain Paterne îl opri cu un gest.

— Nu trage… nu trage!… repetă el. Nu sunt quivas puşi pe jafuri!… Sunt nişte amfibii cumsecade care ies la suprafaţa apei să respire.

— Amfibii…?

— Da… trei sau patru lamantine sau toninos, oaspeţi obişnuiţi ai fluviului Orinoco…!

Germain Paterne nu se înşelase. Nu erau decât perechi de vaci marine – lamantine – şi de toninos – porci de mare – care se întâlnesc frecvent în fluviile şi râurile din Venezuela.

Amfibiile acestea inofensive se apropiau încet de pirogi; dar, cuprinse de teamă, desigur, dispărură îndată.

Cei doi tineri se întoarseră la locurile lor, la pupa pirogii, şi conversaţia, întreruptă o clipă, reîncepu, după ce Germain Paterne îşi umplu din nou pipa şi o aprinse.

— Ziceai adineauri, întrebă Jacques Helloch, că, dacă nu te înşală memoria, colonelul de Kermor nu mai avea familie…

— Cred că nu mă înşală, Jacques!… Şi… uite… îmi amintesc un amănunt… A fost un proces pe care i l-a intentat o rudă a soţiei sale, proces pe care colonelul l-a câştigat la Curtea de apel din Rennes, după ce-l pierduse în primă instanţă la Nantes… Da… da… mi-amintesc totul limpede… Peste patru sau cinci ani, doamna de Kermor, care era o creolă din Martinica, a pierit într-un naufragiu pe când se întorcea din colonii în Franţa… a pierit cu unicul său copil, o fetiţă… Pentru colonel a fost o lovitură teribilă… După ce a zăcut mult timp, zguduit de moartea a tot ce avea mai scump pe lume, soţia şi copilul său, rămas fără familie, cum îţi spuneam, Jacques, şi-a dat demisia… La câtva timp după aceea s-a răspândit zvonul că a părăsit Franţa. Şi, după cum se pare, nu s-a ştiut niciodată în ce ţară s-a expatriat, în afară doar din acea ultimă scrisoare adresată din San-Fernando unuia din prietenii săi… Da… aşa este, mă mir cum a putut să mă trădeze memoria în această privinţă. Dacă i-am întreba pe sergentul Martial şi pe tânărul de Kermor, sunt sigur că ar confirma ceea ce ţi-am spus.

— Nu-i vom întreba nimic, răspunse Jacques Helloch. Sunt chestiuni particulare şi am fi indiscreţi dacă am vrea să ne amestecăm în treburile lor.

— Bine, Jacques, dar, vezi, aveam dreptate când spuneam că sergentul Martial nu poate fi unchiul lui Jean de Kermor, fiindcă colonelul de Kermor, după pierderea soţiei şi a fiicei sale, nu mai rămăsese cu nici o rudă apropiată…

Jacques Helloch, cu braţele încrucişate, cu capul înclinat, medita la cele aflate de la prietenul său. Să se fi înşelat oare Germain?… Nu!… Doar locuia la Rennes când s-a judecat în apel procesul colonelului de Kermor şi faptele relatate mai sus fuseseră menţionate în cursul procesului…

Atunci îl încercă un gând atât de firesc încât i-ar fi trecut prin minte oricui.

— Dacă sergentul Martial nu îi e rudă colonelului de Kermor, spuse el, cu atât mai puţin nu poate fi Jean fiul lui, de vreme ce colonelul n-a avut decât o fată, care a pierit de foarte mică în naufragiul în care şi-a pierdut viaţa mama ei…

— Bineînţeles, zise Germain Paterne. E imposibil ca tânărul acesta să fie fiul colonelului…

— Şi totuşi… el zice că este, replică Jacques Helloch. Chestiunea aceasta era foarte nebuloasă, chiar plină de mistere.

Oare se putea admite că tânărul Jean ar fi fost victima unei erori – o eroare care l-ar fi târât într-o aventură atât de primejdioasă?… Nu, fără îndoială. Sergentul Martial şi pretinsul său nepot trebuie să se fi bazat, în privinţa colonelului de Kermor şi a legăturilor dintre el şi Jean, pe un fapt cert, necorespunzător informaţiilor lui Germain Paterne. Până la urmă, interesul pe care-l dovedea Jacques Helloch pentru tânărul Jean nu putea decât să crească datorită aspectelor inexplicabile ale situaţiei.

Cei doi prieteni continuară discuţia pe această temă până când – pe la ora unsprezece – domnii Miguel şi Felipe, lăsându-l să doarmă pe fanaticul apărător al Guaviarei, veniră să preia garda.

— N-aţi văzut nimic suspect?… întrebă domnul Miguel, stând în picioare la pupa pirogii Maripare.

— Absolut nimic, domnule Miguel, răspunse Jacques Helloch. Malurile şi fluviul sunt liniştite.

— Şi, probabil, adăugă Germain Paterne, nici garda dumneavoastră nu va fi mai puţin liniştită decât a noastră.

— Atunci, noapte bună, domnilor, răspunse domnul Felipe, strângându-le mâna peste bord.

Mai mult decât probabil că, dacă domnul Miguel şi colegul său au stat de vorbă în cele câteva ore cât trebuia să facă de gardă, conversaţia lor n-a avut nimic comun cu cea dintre Jacques Helloch şi Germain Paterne. Fără îndoială că domnul Felipe a profitat de absenţa domnului Varinas pentru a-l nimici cu toate trăsnetele argumentaţiei sale, iar domnul Miguel l-a ascultat desigur cu obişnuita lui bunăvoinţă.

Pe scurt, n-a survenit nimic anormal până către ora două dimineaţa când a venit sergentul Martial să-i înlocuiască, iar ei au intrat sub ruful pirogii Maripare.

Sergentul Martial se instală la pupa pirogii, cu carabina alături, şi căzu pe gânduri. Niciodată nu fusese atât de îngrijorat – nu în ceea ce-l privea, Dumnezeule! dar în privinţa copilului acela drag, care dormea sub acoperişul pirogii. I se perindau prin minte toate amănuntele expediţiei pusă la cale de Jean, în faţa voinţei căruia a fost nevoit să cedeze, plecarea din Europa, traversarea Atlanticului, diversele incidente survenite de când părăsiseră Ciudad-Bolivar… Unde mergeau ei aşa… şi până unde avea să-i ducă această expediţie de cercetare?… În ce târguşor îndepărtat al ţinutului aceluia se retrăsese colonelul de Kermor să-şi petreacă ultimii ani ai unei existenţe atât de fericite la început, apoi atât de repede frântă de cea mai îngrozitoare catastrofă?… Şi, pentru a-l găsi, la ce primejdii va fi expusă singura fiinţă care-i mai rămăsese pe lume…?

Şi apoi, lucrurile nu se petrecuseră cum şi-ar fi dorit sergentul Martial… El ar fi vrut să se desfăşoare călătoria fără să întâlnească vreun străin în drum… Şi, iată, întâi Maripare şi Gallinetta au navigat în convoi… Călătorii de pe Maripare au intrat în legătură cu pretinsul său nepot, şi s-ar fi putut oare altfel, când călătoreau în aceleaşi condiţii?… În al doilea rând – ceea ce era poate mai grav, din considerente pe care numai el le ştia – nenorocul le-a scos în cale pe cei doi francezi… Şi, cum ar fi putut el să pună stavilă relaţiilor mai strânse care se stabilesc între compatrioţi, interesului stârnit de ţelul pe care-l urmărea Jean, propunerilor de a le face servicii, aproape imposibil de refuzat?… Şi, culmea, erau bretoni, chiar din Bretagne… Într-adevăr, întâmplarea e ciudat de indiscretă, îi place să se amestece în treburi care n-o privesc…!

În clipa aceea, dinspre est, liniştea fu întreruptă de un zgomot uşor, un fel de cadenţă care se intensifica.

Adâncit în gândurile lui, sergentul Martial nu auzea zgomotul acela, dealtfel slab. Nu zări nici cele patru ambarcaţii mici pe care curentul râului Meta le purta de-a lungul malului drept. Erau conduse cu pagaie, ceea ce le îngăduia să se apropie de pirogi mergând împotriva curentului din aval.

Încărcate cu vreo douăzeci de quivas, curiares erau doar la două sute de metri de pirogi, şi dacă ar fi fost surprinşi în somn, călătorii ar fi fost masacraţi fără să mai apuce să se apere, fiindcă sergentul Martial, neatent, nu vedea, nu auzea nimic…

Deodată, când între pirogi şi curiares nu mai erau decât vreo şaizeci de picioare, răsună un foc de armă. Aproape în acelaşi timp izbucniră strigăte la bordul ambarcaţiei celei mai apropiate.

Jacques Helloch trăsese focul de armă, căruia îi urmă un al doilea, pornit din carabina lui Germain Paterne.

Cei doi tineri tocmai se treziseră – era ora cinci dimineaţa şi zorile abia începuseră să se reverse – când zgomotul pagaiei le ajunse la ureche. Se furişaseră la pupa pirogii Moriche şi, dându-şi seama că atacul nu avea să întârzie, trăseseră asupra ambarcaţiilor.

Alarma odată dată, călători şi marinari fură într-o clipă în picioare.

Domnii Miguel, Varicas şi Felipe, cu puşca în mână, dădură buzna de sub ruful pirogii Maripare.

Jean apăru alături de sergentul Martial care tocmai trăsese şi el în direcţia ambarcaţiilor şi striga cu deznădejde:

— Vai… vai!… Să mă ia prin surprindere!

Atacatorii ripostară, şi vreo douăzeci de săgeţi trecură pe deasupra pirogilor. Unele se înfipseră în rufuri, dar nu atinseră nici o persoană.

Domnul Miguel şi tovarăşii săi răspunseră cu o a doua salvă şi gloanţele, mai bine dirijate decât săgeţile, produseră dezordine printre bandiţi.

— Intră sub ruf, Jean, intră sub ruf!… strigă Jacques Helloch, socotind inutil ca tânărul să se expună în timpul atacului.

O nouă pală de săgeţi se abătu în clipa aceea, şi una dintre ele îl răni pe sergentul Martial la umăr.

— Foarte bine!… Foarte bine!… izbucni el. Eu… un ostaş… În timpul gărzii!… Aşa-mi trebuie!

Carabinele şi revolverele se descărcară a treia oară asupra ambarcaţiilor, care se retraseră din faţa pirogilor.

Quivas, nereuşind să ia prin surprindere călătorii şi echipajele, nu puteau decât să fugă. Mulţi dintre ei fuseseră doborâţi, iar alţii grav răniţi.

Atacul fiind neizbutit, curiares dispărură în aval de Orinoco.