VIII UN NOR DE PRAF LA ORIZONT.

Urbana ar putea fi numită capitala regiunii străbătută de cursul mijlociu al fluviului Orinoco. E târguşorul cel mai important dintre Caicara şi San-Fernando de Atabapo, situate fiecare în cele două unghiuri pe care le face fluviul – primul, în locul unde se abate din direcţia est-vest, pentru a se îndrepta spre sud, al doilea, unde se abate din direcţia sud, pentru a se îndrepta de la vest spre est.

Bineînţeles că această poziţie hidrografică e cea autentică numai în măsura în care opinia domnului Miguel triumfă asupra celor ale domnilor Felipe şi Varinas şi în care e în conformitate cu traseul fluviului Orinoco, aşa cum e indicat pe hărţile moderne.

Dealtfel, după aproximativ şase sute de kilometri, geografii aveau să ajungă la tripla confluenţă unde problema avea să fie elucidată – cel puţin aşa sperăm.

Un cerro – colină cu altitudine nu prea mare – se înalţă pe malul drept şi are aceeaşi denumire cu târguşorul ridicat la poalele lui. Pe vremea aceea Urbana avea o populaţie de trei sute cincizeci, patru sute de locuitori, care locuiau în vreo sută de colibe, majoritatea mulatri şi metişi de provenienţă spaniolă şi indiană. Nu cultivau pământul, şi doar câţiva dintre ei se ocupau cu creşterea vitelor. În afară de faptul că recoltau sarrapia şi ouă de broaşte ţestoase, care nu le răpeau prea mult timp, nu făceau altceva decât să pescuiască sau să vâneze; în general vădeau o înclinaţie spre trândăvie.

Aveau dealtfel un trai îndestulat şi locuinţele lor, presărate printre bananierii de pe mal, dovedeau o bunăstare rar întâlnită în regiunile acelea îndepărtate.

Domnii Miguel, Felipe şi Varinas, sergentul Martial şi Jean de Kermor intenţionau să rămână doar o noapte în Urbana. Ajunseseră acolo pe la cinci, aveau destul timp într-o seară să-şi reînnoiască proviziile de carne şi legume, fiindcă Urbana era în măsură să le ofere din plin tot ce le trebuia.

Cel mai bun lucru era să se adreseze comandantului civil al localităţii. Acesta se grăbi să-şi ofere serviciile şi puse propria lui locuinţă la dispoziţia călătorilor.

Era un mulatru de vreo cincizeci de ani, a cărui autoritate se întindea asupra vastelor llanos ale districtului şi căruia îi revenea menţinerea ordinei pe fluviu. Locuia la Urbana cu soţia lui, o metisă, şi o jumătate de duzină de copii de la şase la optsprezece ani, băieţi şi fete, voinici şi înfloritor de sănătoşi.

Când află că domnul Miguel şi colegii săi erau oameni de seamă din Ciudad-Bolivar, îi înconjură cu mai mare atenţie şi îi invită să-şi petreacă seara în coliba lui.

Invitaţia făcută îi includea până şi pe cei de pe Gallinetta. Jean de Kermor fu cu atât mai încântat, cu cât spera că poate se va ivi ocazia să se informeze despre cei doi compatrioţi ai săi de a căror soartă era încă preocupat.

În primul rând căpitanii Valdez şi Martos îşi luară sarcina să încarce pirogile, să facă reaprovizionarea cu zahăr, ignami şi mai ales cu făină de manioc, numită rayo, măcinată în piuă de piatră, care se foloseşte de obicei, dacă nu exclusiv, la facerea pâinii în regiunile Orinoco-ului mijlociu.

Pirogile acostaseră la malul destul de râpos din amonte, în fundul unui mic golf care închipuia portul şi unde îşi aveau legate parâmele câteva curiares şi bărci de pescuit.

Se mai vedea şi o a treia pirogă păzită de un căpitan indigen.

Era ambarcaţia celor doi exploratori francezi, domnii Jacques Helloch şi Germain Paterne. Marinarii lor îi aşteptau la Urbana de şase săptămâni, fără să fi primit între timp vreo ştire despre ei, aşa că, bineînţeles, erau foarte îngrijoraţi.

După ce cinară la bordul pirogilor, călătorii se duseră la coliba comandantului civil.

Familia se afla în camera principală care era mobilată simplu cu o masă, scaune din piele de cerb şi împodobită cu câteva obiecte de vânătoare.

La această serată fuseseră invitate mai multe „notabilităţi” din Urbana şi totodată un locuitor din împrejurimi. Persoana aceasta nu-i era cu totul necunoscută lui Jean, datorită portretului pe care i-l face domnul Chaffanjon în relatările sale. Călătorul francez fusese găzduit cu multă cordialitate şi generozitate de acest om. Iată ce spune despre el: „Domnul Marchal, un venezuelean acum destul de în vârstă, a venit în urmă cu cincisprezece ani să se stabilească la Tigra, situată în amonte de Urbana. Domnul Marchal e un adevărat înţelept. A renunţat la politică pentru a se ocupa de creşterea vitelor. A întemeiat un hato14 al cărui corral15 cuprinde o sută de animale îngrijite de câţiva peoni16 cu familiile lor. În jurul acelui hato se întind câmpuri cultivate cu manioc, porumb, trestie de zahăr, mărginite de un şir de bananieri superbi, care asigură din plin hrana acestei mici comunităţi fericite şi paşnice.”

Acest domn Marchal, care venise cu unele treburi la Urbana, se afla deci în târguşor la sosirea pirogilor. Navigase până acolo într-un curiare personal, condus de doi oameni ai săi, şi trăsese la comandantul civil, care-i era prieten, aşa că, fireşte, se găsea printre invitaţi.

În târguşorul acela din cele mai îndepărtate llanos ale regiunii Orinoco nu putea fi vorba de o recepţie ca în high-life. Dar, în lipsa cofeturilor fine, a dulciurilor alese, a vinurilor de soi şi a lichiorurilor rafinate, s-au servit prăjituri felurite, făcute de gazdă împreună cu fiicele ei – şi apoi, oaspeţii au fost primiţi cu inima deschisă şi cu prietenie. S-au oferit şi câteva ceşti din delicioasa cafea bruquilla, care se face dintr-o leguminoasă ierbacee, cultivată de domnul Marchal în hato.

Acestui bătrân admirabil îi făcu mare plăcere să converseze cu Jean de Kermor în limba spaniolă. Îi aminti că, înainte cu cinci ani, compatriotul său poposise o vreme la el, la hato – dar prea puţin, spre marele lui regret.

— Era însă atât de nerăbdător să-şi continue călătoria sa primejdioasă! adăugă domnul Marchal. E un neînfricat deschizător de drumuri, tinere dragă. Fără să-i pese de primejdii, a explorat fluviul nostru naţional până la izvoare, şi cu riscul de a-şi pierde viaţa. E un francez care face cinste Franţei!

Cuvintele acestea, rostite cu sinceră însufleţire, dovedeau ardoarea care mai sălăşluia încă în inima venerabilului venezuelean.

Când domnul Marchal şi comandantul civil aflară scopul călătoriei domnilor Miguel, Felipe şi Varinas, Jean avu impresia că se privesc oarecum surprinşi. Pentru ei problema fluviului Orinoco era lămurită de mult, şi anume, potrivit opiniei domnului Miguel.

Deşi domnul Marchal cunoştea San-Fernando şi avea o părere bine întemeiată în privinţa lui Atabapo şi Guaviare, nu înceta să-i încurajeze pe cei trei membri ai Societăţii de Geografie să-şi continue cercetările până la confluenţa celor trei fluvii.

— Ştiinţa nu poate decât să fie în profit, zise el, şi cine ştie, domnilor, dacă nu vă veţi întoarce din această expediţie cu câteva descoperiri personale…

— Aşa sperăm, răspunse domnul Miguel, fiindcă vom străbate o regiune aproape necunoscută, dacă va trebui să ne continuăm drumul mai departe de San-Fernando…

— Îl vom continua… afirmă domnul Felipe.

— Atât de departe cât va fi nevoie!… adăugă domnul Varinas. Sergentul Martial nu prea înţelegea ce sens avea această conversaţie din care nepotul său îi traducea câte ceva. Încă era uluit că nişte oameni pot avea curiozitatea, dacă nu cumva sunt lipsiţi de minte, să ştie „din ce crăpătură iese un râu”.

— În sfârşit, mormăi el, dacă toţi oamenii ar fi cu mintea întreagă, nu s-ar clădi atâtea ospicii pentru nebuni.

Apoi veni vorba despre cei doi francezi a căror întoarcere la Urbana era aşteptată fără speranţe. Comandantul civil îi întâmpinase la sosire. Domnul Marchal îi cunoştea de asemenea, fiindcă, la plecare, se opriseră o zi la Tigra.

Şi, de când au plecat, întrebă domnul Miguel, n-aţi mai auzit vorbindu-se de ei…?

— Câtuşi de puţin, răspunse comandantul civil. Llaneros, oamenii din llanos, întorşi din est, pe care i-am interogat în mai multe rânduri, spun că nu i-au întâlnit.

— Oare intenţia lor, zise Jean, nu era să urce în susul fluviului Orinoco…?

— Ba da, dragă tinere, răspunse domnul Marchal, şi aveau de gând să se oprească în diferite sate de pe malul fluviului. Unul dintre ei, domnul Germain Paterne, strânge plante şi le caută cu atâta interes, ca un naturalist care şi-ar pune şi viaţa în primejdie ca să descopere una necunoscută. Celălalt, domnul Jacques Helloch, un vânător desăvârşit, are pasiunea problemelor geografice, determinarea poziţiei unei regiuni, stabilirea cursului unei ape… Şi pasiunile de acest fel te duc departe… adesea foarte departe… poate prea departe… şi când e vorba de întoarcere…

— Să sperăm că nu li s-a întâmplat nimic rău celor doi francezi! zise domnul Varinas.

— Să sperăm, răspunse comandantul civil, deşi au întârziat prea mult!

— E sigur, întrebă domnul Felipe, că urmau să se întoarcă la Urbana?

— Nu există nici o îndoiala în această privinţă, de vreme ce piroga lor îi aşteaptă cu colecţiile pe care le-au adunat până acum şi cu echipamentul lor de campare.

— Când au plecat, zise Jean, aveau o călăuză… însoţitori…?

— Da… câţiva mapoyos de care le-am făcut eu rost, răspunse comandantul civil.

— Oameni de care eraţi sigur?… insistă domnul Miguel.

— Pe cât de sigur poţi fi când e vorba de indienii din interiorul regiunii.

— Şi, zise din nou Jean, se ştie în ce parte a ţinutului aveau de gând să se ducă…?

— Din cât le cunosc proiectele, răspunse domnul Marchal, trebuie să se fi îndreptat către sierra Matapey, la est de Orinoco, ţinut prea puţin cunoscut, pe care sunt în stare să-l străbată numai yaruros şi mapoyos. Cei doi compatrioţi ai dumneavoastră şi căpetenia însoţitorilor mergeau călare, iar ceilalţi indieni, vreo şase, şapte, pe jos, în urma lor, ducând bagajele.

— Ţinutul din est de Orinoco e cumva supus inundaţiilor?… întrebă Jean de Kermor.

— Nu, răspunse domnul Miguel, aceste llanos au o altitudine destul de mare.

— Într-adevăr, domnule Miguel, interveni comandantul civil, dar sunt ameninţate de cutremure şi, după cum ştiţi, acestea nu sunt prea rare în Venezuela.

— În orice anotimp?… întrebă tânărul.

— Nu, răspunse domnul Marchal, doar în anumite perioade şi tocmai în ultima lună am simţit zguduiri destul de puternice ale pământului chiar şi la hato din Tigra.

Se ştie dealtfel că solul venezuelean e adesea zguduit de mişcări vulcanice, deşi în munţii lui nici un crater nu e activ. Humboldt a şi numit chiar regiunea aceea „patria prin excelenţă a cutremurelor”. Şi oare această denumire nu e justificată de distrugerea, în secolul al şaisprezecelea, a oraşului Cumana, prăbuşit din nou peste o sută cincizeci de ani, şi ale cărui împrejurimi „s-au cutremurat” timp de cincisprezece luni? Oare un alt oraş din ţinuturile andine, Mesida, n-a fost greu încercat de teribile zguduiri? În l8l2 n-au fost striviţi sub ruinele oraşului Caracas douăsprezece mii de locuitori? Aceste dezastre care au făcut mii de victime sunt, aşadar, întotdeauna de temut în provinciile hispano-americane şi apoi, într-adevăr, de câtva timp se simţea pământul trepidând în părţile orientale din Orinoco mijlociu.

După ce se puseră toate întrebările şi se dădură toate răspunsurile în legătură cu cei doi francezi, domnul Marchal se simţi îndemnat să se intereseze şi de sergentul Martial şi de nepotul lui.

— Acum ştim, zise, de ce domnii Miguel, Varinas şi Felipe au întreprins această expediţie pe Orinoco. Călătoria dumneavoastră, desigur, n-are acelaşi scop…

Sergentul Martial făcu un gest de negare excesiv; dar, la un semn al lui Jean, se abţinu să-şi exprime dispreţul faţă de aceste probleme geografice, bune, cel mult, să-i intereseze pe fabricanţii de manuale şi de atlase.

Tânărul istorisi apoi povestea lui, ce-l determinase să plece din Franţa, cum îl îndemna sentimentul filial să navigheze în susul fluviului Orinoco în speranţa de a găsi unele noi informaţii la San-Fernando, de unde fusese expediată ultima scrisoare a colonelului de Kermor, tatăl său.

Bătrânul domn Marchal nu putu să-şi ascundă emoţia pe care i-o stârnise acest răspuns. Îl prinse pe Jean de mâini, îl îmbrăţişă şi-l sărută pe frunte – ceea ce-l făcu poate pe sergent să mormăie în sinea lui; era ca o binecuvântare pe care i-o dădea, însoţită de urările cele mai călduroase pentru reuşita planurilor sale.

— Dar, nici dumneavoastră, domnule Marchal, nici domnul comandant civil n-aţi auzit vorbindu-se de colonelul de Kermor?… întrebă tânărul.

Răspunseră negativ.

— Poate că, zise comandantul civil, colonelul nu s-o fi oprit la Urbana… Deşi m-aş mira, fiindcă rar se întâmplă ca pirogile să nu vină aici să se aprovizioneze… Spuneţi că în l879…

— Da, domnule, răspunse Jean. Şi pe atunci locuiaţi în acest târguşor…?

— Desigur, şi n-am avut niciodată cunoştinţă de faptul că ar fi trecut pe aici colonelul de Kermor.

Acelaşi incognito de care, probabil, colonelul se folosea încă de la plecare, pentru a fi în siguranţă.

— N-are importanţă, dragă băiete, zise domnul Miguel, e imposibil ca tatăl dumitale să fi poposit la San-Fernando fără să fi rămas vreo urmă. Acolo vei găsi informaţiile care vor asigura succesul cercetărilor dumitale.

Reuniunea ţinu până la ora zece. Oaspeţii comandantului civil, după ce îşi luară rămas bun de la amabila lui familie, se întoarseră la bordul pirogilor, care urmau să părăsească Urbana a doua zi în zori.

Jean se duse şi se întinse în culcuşul său din fundul rufului, iar sergentul Martial, după ce isprăvi obişnuita lui vânătoare de tânţari, se lungi de asemenea într-al său.

Adormiră amândoi, dar somnul nu dură prea mult.

Pe la ora două îi trezi un vuiet îndepărtat, continuu, tot mai puternic.

Era ca un freamăt înăbuşit, care nu se putea confunda cu uruitul, chiar îndepărtat, al trăsnetului. În acelaşi timp, apele fluviului, agitându-se ciudat, dădeau o mişcare de ruliu pirogii Gallinetta.

Sergentul Martial şi tânărul se sculară, ieşiră din ruf şi se postară lângă piciorul catargului.

Căpitanul Valdez şi marinarii săi, stând în partea dinainte a pirogii, cercetau orizontul.

— Ce este, Valdez?… întrebă Jean.

— Nu ştiu…

— Se apropie vreo furtună…?

— Nu… nu-i nici un nor pe cer… briza bate de la răsărit… e slabă…

— De unde vine zgomotul acesta…?

— Nu ştiu… nu ştiu… repeta Valdez.

Într-adevăr, era inexplicabil, doar dacă nu se produsese în amonte sau în aval de sat un fel de mascaret, datorită creşterii subite a apelor. Te poţi aştepta la orice din partea capriciosului Orinoco.

La bordul lui Maripare, şi călătorii şi echipajul erau de asemenea uluiţi.

Domnul Miguel şi cei doi prieteni ai săi ieşiseră de sub ruf şi căutau în zadar să descopere cauza fenomenului.

Din cuvintele schimbate între cei de pe cele două pirogi nu se putea alege nici o explicaţie plauzibilă.

Dealtfel, dacă mişcarea apelor se simţea în amândouă pirogile, nici solul din vecinătatea fluviului nu putea să facă excepţie.

De aceea, aproape în aceeaşi clipă locuitorii Urbanei îşi părăsiră colibele şi porniră către mal.

Domnul Marchal şi comandantul civil se alăturară curând populaţiei care începuse să se cam înspăimânte.

Se făcuse ora patru şi jumătate şi avea să se crape de ziuă.

Călătorii de pe cele două ambarcaţii debarcară îndată şi se duseră să-i ceară lămuriri comandantului civil.

— Ce se întâmplă?… întrebă domnul Miguel.

— Fără îndoială că e un cutremur de pământ în sierra Matapey, răspunse comandantul civil, şi zguduiturile se propagă până sub albia fluviului…

Domnul Miguel era de aceeaşi părere.

Cu siguranţă că regiunea era cuprinsă de trepidaţii ca urmare a zguduirilor seismice, foarte dese în llanos.

— Dar… e altceva… remarcă domnul Miguel. Nu auziţi un fel de freamăt care vine dinspre est?

Ascultând cu atenţie, se percepea un fel de huruit, un neîntrerupt sunet de bas a cărui provenienţă era inexplicabilă.

— Să aşteptăm, zise domnul Marchal. Nu cred că Urbana e ameninţată…

— Aceasta e şi părerea mea, declară comandantul civil; nu vom fi în primejdie dacă ne vom întoarce acasă.

Aşa se părea, şi totuşi numai o mică parte a locuitorilor îi urmară sfatul. În plus, ziua creştea şi poate că văzul ar fi ajutat mai mult la cunoaşterea cauzei fenomenului decât auzul.

Timp de trei ore rumoarea nu încetă să crească în chip foarte ciudat. Părea că se produce un fel de alunecare, o târâre a ceva greu pe suprafaţa pământului. Această alunecare apăsată şi ritmică se repercuta până pe malul drept al fluviului, ca şi cum solul ar fi fost de turbă. Ca trepidaţiile să fie atribuite unui cutremur de pământ al cărui centru se afla în sierra Matapey, se putea, nu era pentru prima oară că se simţea în târguşor. Dar huruitul, care semăna cu cel produs de o armată în marş, era inexplicabil şi nu se putea bănui de unde provine.

Comandantul civil şi domnul Marchal, însoţiţi de călătorii de pe cele două pirogi, se îndreptară spre colina Urbana, pentru a cerceta câmpul pe o rază mai mare.

Pe cerul foarte limpede, soarele se ridica asemenea unui balon umflat cu gaz luminos, pe care briza îl împingea către malurile fluviului Orinoco. Nici un nor la orizont, nici un indiciu că ziua ar putea fi furtunoasă.

Când cei plecaţi în cercetare urcară vreo treizeci de metri, îşi îndreptară privirile spre est.

Dinaintea lor se întindea vasta câmpie verde, „liniştita mare de iarbă”, ca să folosim poetica metaforă a lui Blisee Reclus. Ce-i drept, marea aceasta nu era desăvârşit de calmă, trebuie să fi fost răscolită în străfunduri de serioase perturbări, fiindcă la o distanţă de patru, cinci kilometri se înălţau peste llanos rotocoale de nisip.

— Acolo, zise domnul Marchal, e un praf dens… praful care se ridică de pe sol…

— Şi totuşi nu-i stârnit de vânt… remarcă domnul Miguel.

— Desigur, fiindcă abia adie, răspunse domnul Marchal. Să fie atunci trepidaţiile?… Nu… nu se poate, e o ipoteză greşită…

— Şi apoi, adăugă comandantul civil, zgomotul acesta… care pare stârnit de un marş apăsat…

— Atunci, ce-i…?! exclamă domnul Felipe.

Şi în clipa aceea, de parcă i s-ar fi răspuns, se auzi o detunătură, detunătura unei arme de foc pe care o răsfrângeau ecourile colinei Urbana şi căreia îi urmară altele.

— Focuri de puşcă!… zise sergentul Martial. Sunt focuri de puşcă, doar mă pricep!

— Poate că sunt vânători pe câmpie, gonesc vânatul… presupuse Jean.

— Vânători?… Nu, tinere dragă… spuse domnul Marchal.

N-ar stârni praful în aşa măsură… doar dacă ar fi o armată de vânători…

Totuşi nu se putea contesta că detunăturile auzite erau de arme de foc, revolvere sau carabine. Apoi se zărea şi un abur alburiu care brăzda norul de praf gălbui.

Dealtfel se mai traseră focuri şi, oricât de îndepărtate erau încă, briza, deşi uşoară, le purta răsunetul până în târguşor.

— După părerea mea, domnilor, ar trebui să mergem să vedem ce se petrece acolo…

— Şi să le venim în ajutor celor care sunt poate în primejdie… adăugă domnul Varinas.

— Cine ştie, zise Jean, uitându-se la domnul Marchal, dacă nu sunt chiar compatrioţii mei…

— Vom avea deci de-a face cu o armată, răspunse bătrânul, numai mii de oameni pot stârni atâta praf!… Aveţi dreptate, domnule Miguel, să coborâm în câmpie…

— Bine înarmaţi! preciză domnul Miguel.

De fapt era o măsură de prevedere foarte indicată, dacă presentimentele lui Jean de Kermor nu-l înşelau, dacă erau cei doi francezi care se apărau cu focuri de puşcă de indienii din ţinut care îi atacau.

În câteva clipe, fiecare ajunse fie la coliba lui, fie la pirogi. Comandantul civil şi câţiva localnici, cei trei geografi, sergentul Martial şi nepotul său, cu revolverul la centură, cu carabina pe umăr, o luară peste llanos, ocolind colina Urbana.

Domnul Marchal ţinu să li se alăture, atât era de nerăbdător să afle despre ce era vorba.

Mica trupă mergea cu pas întins şi cum norul venea spre ea, cei trei, patru kilometri care se întindeau atunci între ei fură repede străbătuţi.

Dealtfel, chiar de la distanţa aceea s-ar fi putut distinge siluete de oameni, dacă rotocoalele de praf n-ar fi fost atât de dense. Se zărea însă licărirea împuşcăturilor care răsunau îndată după aceea, din ce în ce mai perceptibile.

Zgomotul confuz şi ritmic se înteţea de asemenea pe măsură ce se apropia târâş ceva imens şi scund care nu se putea încă distinge ce este.

Când ajunse la o depărtare de numai un kilometru, domnul Miguel, care mergea în frunte, alături de comandantul civil, cu carabinele gata de tras, se opri brusc. Îi scăpă o exclamaţie de neînchipuită uimire…

Dacă a avut vreodată un muritor ocazia să-şi satisfacă curiozitatea, dacă a fost vreodată om pus în încurcătură de propria lui neîncredere, acesta a fost fără îndoială sergentul Martial. Oh! Bătrânul oştean nu credea în existenţa miilor de chelonieni, care, în perioada ouatului, invadează plajele de-a lungul fluviului Orinoco, între gura râului Arauca şi bancurile de nisip din Cariben…

— Broaşte ţestoase!… Sunt broaşte ţestoase! exclamă domnul Miguel, şi nu se înşela.

Da!… Broaşte ţestoase, o sută de mii, poate chiar mai multe, înaintau spre malul drept al fluviului Orinoco. Dar, de ce acest exod anormal, care nu făcea parte din obiceiurile lor, de vreme ce nu mai era perioada ouatului…?

Domnul Marchal răspunse acestei întrebări pe care şi-o puneau toţi în sinea lor.

— Cred că animalele acestea s-au speriat de zguduirile cutremurului de pământ… Fără îndoială, izgonite de apele râului Tortuga sau ale râului Suapure care au ieşit din matcă… vin să-şi caute refugiu în Orinoco, şi chiar mai departe… mânate de irezistibilul instinct de conservare…

Era o explicaţie foarte firească şi chiar singura acceptabilă. Sierra, Matapey şi regiunile dimprejur trebuie să fi fost profund zdruncinate de cutremurul de pământ. În astfel de condiţii, asemenea invazie s-a produs fără să fie luna martie şi aprilie, când se pornea în mod obişnuit, aşa că locuitorii de pe malul fluviului nu aveau de ce să fie prea surprinşi. Totuşi, în oarecare măsură, putea să-i cuprindă îngrijorarea.

Dar, dacă exodul broaştelor ţestoase era acum de înţeles, rămânea întrebarea de unde proveneau focurile de armă?… Cine era nevoit să se apere de chelonieni?… Şi apoi, ce efect puteau să aibă gloanţele asupra carapacelor lor de nepătruns…?

Acest lucru s-a văzut îndată prin locurile unde norul dens a început să se destrame.

Într-adevăr, miriade de broaşte ţestoase înaintau în masă compactă, strânse una într-alta. Era ca o imensă suprafaţă de carapace de mai mulţi kilometri pătraţi, care se deplasa.

Şi, pe această suprafaţă în mişcare, se agitau nenumărate animale, care, pentru a nu fi strivite, fuseseră nevoite să se urce pe ea. Surprinsă de invazia care străbătea câmpia, alerga şi ţopăia pe mulţimea de carapace o ceată de maimuţe urlătoare, părând că „li se pare comic” după cum se exprimase sergentul Martial. Apoi se mai distingeau şi mai multe perechi de sălbăticiuni care populează vastele câmpii venezuelene, jaguari, pume, tigri, ozeloţi, nu mai puţin primejdioase în această situaţie decât dacă ar fi alergat libere prin păduri sau prin llanos.

Împotriva acestei cete se apărau doi oameni, trăgând cu puşca şi cu revolverul.

Câteva cadavre şi zăceau pe dosul carapacelor a căror mişcare ondulatorie nu-i deranja decât pe oameni, fiindcă nu se puteau sprijini bine pe picioare; patrupedele însă şi maimuţele n-o luau în seamă.

Cine erau cei doi oameni?… Nici domnul Marchal, nici comandantul civil nu izbutiră să-i recunoască din pricina distanţei. Totuşi, după îmbrăcăminte, se putea afirma că nu putea fi vorba de yaruros, ori de mapoyos, ori de vreunul din indienii care treceau de obicei prin regiunea străbătută de Orinoco mijlociu.

Să fi fost oare cei doi francezi care se aventuraseră pe câmpiile din est şi a căror întoarcere era în zadar aşteptată?… Jean de Kermor – căruia îi trecu prin minte acest gând – avea să aibă bucuria de a-şi regăsi compatrioţii…?

Domnii Marchal, Miguel, Felipe şi Varinas, comandantul civil şi localnicii care îl însoţeau se opriră din mers… Ar fi fost mai bine să înainteze?… Nu, fără îndoială… Ţinuţi în loc în primul rând de broaştele ţestoase, siliţi în curând să dea înapoi, n-ar fi putut să-i întâlnească pe cei doi oameni încercuiţi de ceata de sălbăticiuni.

Jean stărui totuşi să se pornească în ajutorul lor, neîndoindu-se câtuşi de puţin că cei doi oameni erau exploratorul şi naturalistul francez…

— E imposibil, zise domnul Marchal, şi zadarnic… Primejdia ar fi mare, iar de ajutat tot n-ar putea fi ajutaţi… Mai bine să lăsăm broaştele ţestoase să ajungă la fluviu… Acolo… blocul lor compact se va destrăma de la sine…

— Fără îndoială, spuse comandantul civil, dar suntem ameninţaţi de o mare primejdie…!

— Care…?

— Dacă miile acestea de broaşte ţestoase se îndreaptă spre Urbana… dacă nu o cotesc spre fluviu… s-a zis cu târguşorul nostru!

Din nefericire, nu se putea face nimic pentru a împiedica această catastrofă. După ce înconjurase colina, lenta şi irezistibila avalanşă, pornise spre Urbana, de care nu o mai despărţeau acum decât vreo două sute de metri. Tot satul avea să fie doborât, strivit, distrus. Vorba aceea, pe unde a trecut vrăjmaşul nu mai creşte iarba… Ei bine, pe unde avea să treacă puhoiul de broaşte ţestoase nu avea să mai rămână nici o colibă, nici o baracă, nici un arbore, nici o tufă…

— Focul!… Focul! exclamă domnul Marchal.

Focul era singurul obstacol care se putea pune în calea invaziei.

Locuitorii satului, la gândul primejdiei care-i pândea, femei şi copii, înspăimântaţi, strigau îngroziţi…

Domnul Marchal a fost înţeles şi călătorii de pe pirogi, echipajele lor, toţi, se puseră pe lucru.

Înaintea târguşorului se întindeau pajişti mari, cu iarba deasă, care în două zile de soare arzător se uscase, cu câţiva goyavieri şi alţi pomi ale căror crengi erau pline de fructe.

Nu trebuiau să şovăie a sacrifica aceste plantaţii şi nici nu şovăiră.

În zece, douăsprezece locuri, la o sută de paşi de Urbana, se dădu foc, în acelaşi timp, ierbii. Flăcările izbucniră de parcă ţâşneau din măruntaiele pământului. Un fum des începu să se amestece cu norul de praf care se abătea către fluviu.

Şi totuşi, puhoiul de broaşte ţestoase înainta şi avea să mai înainteze, fără îndoială, până când primul rând va da peste incendiu. Dar dacă ultimele rânduri le vor împinge pe primele în flăcări, şi focul se va stinge…?

Primejdia n-ar fi fost aşadar înlăturată, iar din Urbana, strivită, distrusă, n-ar mai fi rămas decât un morman de ruine…

Altfel aveau să se întâmple însă lucrurile şi metoda propusă de domnul Marchal avea să se dovedească bună.

În primul rând, fiarele sălbatice fură întâmpinate cu focuri de puşcă trase de sergentul Martial, de domnul Miguel şi de prietenii săi, de localnici, care erau înarmaţi, în timp ce cei doi oameni de pe suprafaţa mişcătoare se apărau de ele cheltuindu-şi ultimele muniţii.

Atacate din două părţi, câteva sălbăticiuni căzură lovite de gloanţe. Celelalte, speriate de rotocoalele de flăcări care se învârtejeau, încercară să scape întorcându-se spre est şi izbutiră să se salveze luându-se după maimuţe, care alergau înainte umplând văzduhul de urlete.

În clipa aceea, cei doi bărbaţi alergară într-un suflet spre bariera de foc, înainte să ajungă la ea primul rând de broaşte ţestoase, care înaintau tot atât de încet…

Peste un minut, Jacques Helloch şi Germain Paterne – căci ei erau – după ce trecură de partea cealaltă a colinei, se aflau în siguranţă, alături de domnul Marchal.

Atunci, îndepărtându-se de perdeaua de flăcări care se întindea pe o lungime de o jumătate de kilometru, puhoiul de chelonieni o coti spre stânga târguşorului apoi, coborând malul, dispăru sub apele fluviului Orinoco.