VI DIN INSULĂ ÎN INSULĂ.

Navigarea pe cursul mijlociu al lui Orinoco începuse. Câte ore nesfârşite, câte zile monotone aveau să petreacă la bordul pirogilor! Apoi, câte pricini de întârziere pe un fluviu care, în realitate, nu e deloc potrivit pentru o navigare rapidă! Pentru domnul Miguel şi tovarăşii lui, fireşte, nu putea fi vorba de monotonie. Până să ajungă la confluenţa râurilor Guaviare şi Atabapo, vor activa ca geografi, vor completa cercetarea hidrografică a lui Orinoco, vor studia aşezarea afluenţilor săi, nu mai puţin numeroşi ca insulele sale, vor determina poziţia fiecărui raudal, vor rectifica, în sfârşit, erorile care mai viciau încă harta acelor ţinuturi. Timpul trece repede pentru savanţii… dornici de a şti mai mult!

Poate că era regretabil că sergentul Martial nu se învoise să întreprindă călătoria într-o singură ambarcaţie, fiindcă orele n-ar mai fi părut atunci interminabile. Dar, în privinţa aceasta, intransigenţa unchiului fusese absolută şi, dealtfel, nepotul nu intervenise deloc, ca şi când aşa se impunea.

Tânărul trebui să se mulţumească a citi şi reciti opera compatriotului său, atât de precisă, în fond, în tot ceea ce privea Orinoco, încât nici n-ar fi putut găsi un ghid mai bun decât respectivul călător francez.

Când Maripare şi Gallinetta ajunseră la mijlocul fluviului, se văzură acele cerros care sunt presărate ca nişte cocoaşe pe întinderea câmpiilor învecinate. Pe la ora unsprezece dimineaţa se zări pe malul stâng o îngrămădire de colibe la poalele colinelor de granit. Era satul Cabruta, alcătuit din vreo cincizeci de colibe de paie; cât despre numărul locuitorilor, se poate afla cu aproximaţie înmulţind cifra de mai sus cu opt. Acolo metişii luaseră locul indienilor guamos, acum împrăştiaţi, indigeni a căror piele e mai albă decât cea a mulatrilor. Totuşi, fiind sezonul ploilor, sergentul Martial şi Jean de Kermor putură să vadă oarecum de aproape câţiva guamos, care vin în această epocă la pescuit, în bărcile lor din coajă de copac.

Căpitanul pirogii Gallinetta vorbea spaniola. Jean de Kermor îi puse aşadar o mulţime de întrebări la care Valdez răspundea cu plăcere. Seara, când falca se apropie de malul drept, Valdez îi spuse tânărului:

— Iată Capuchino, o veche misiune părăsită de mult.

— Ai de gând să opreşti acolo, Valdez?… întrebă Jean.

— N-am încotro, fiindcă briză încetează odată cu căderea nopţii. Dealtfel, pe Orinoco nu se navighează decât ziua, din prevedere, fiindcă şenalele se schimbă des şi trebuie neapărat să vezi bine ca să ştii pe unde să o iei.

De fapt, marinarii au obiceiul să lege în fiecare seară nava la malul fluviului sau al unei insule. Şi Maripare a tras de-a lungul malului râpos al aşezării Capuchino. După cină, la care mâncară câţiva peşti din specia dorades, cumpăraţi de la pescarii din Cabruta, călătorii de pe pirogi dormiră somn greu.

Briza, aşa cum prezisese căpitanul Valdez, încetase de cum se înnoptase, dar începu să bată din nou încă din zori, tot spre nord-est. Pânzele fură aşadar ridicate şi cele două falcas, cu vântul în spate, urcară în susul fluviului fără să întâmpine greutăţi.

În faţa lui Capuchino se deschidea gura unui braţ al lui Apure, numit Apurito. Delta afluentului acesta important apăru abia după două ore. Pe el înainta Simon-Bolivar, după ce părăsise Caicara, străbătând ţinutul Columbiei care se mărginea, la vest, cu Anzii.

În legătură cu acest afluent, domnul Miguel îi întrebă pe tovarăşii lui de drum de ce n-ar fi, în fond, Apure mai degrabă Orinoco decât Atabapo sau Guaviare.

— Ei, asta-i bună!… ripostă domnul Felipe. Apure poate fi oare altceva decât afluentul unui fluviu care are aici o lăţime de aproape trei mii de metri…?

— Iar apele lui sunt tulburi şi albicioase, pe când acestea, de la Ciudad-Bolivar încoace, sunt limpezi şi curate!… exclamă domnul Varinas.

— De acord, zise domnul Miguel zâmbind, să-l scoatem pe Apure din competiţie. Vom găsi destui alţi concurenţi în drumul nostru.

Domnul Miguel ar fi putut răspunde că, în orice caz, Apure trece prin llanos mai bogate decât cele ale lui Orinoco şi că pare să-l continue într-adevăr spre vest, pe când celălalt curs de apă face un unghi în locul respectiv şi vine din sud, de la San-Fernando. Vasul cu aburi, care nu se poate aventura în amonte de vărsarea lui, îl parcurge pe o distanţă de cinci sute de kilometri, până aproape de Palmirito. Pe drept cuvânt a fost numit „fluviul din llanos”, fluviul vastelor suprafeţe propice tuturor culturilor, atât de potrivite pentru creşterea vitelor, şi care cuprinde cea mai robustă şi mai harnică populaţie din Venezuela centrală.

Se cuvine de asemenea să menţionăm – şi Jean a putut constata cu propriii săi ochi – că mişună caimanii sub apele lui opace, care le îngăduie să se apropie mai uşor de pradă. Câteva din şopârlele astea monstruoase s-au zbenguit doar la o distanţă de câteva picioare de Gallinetta. Aceşti giganţi din specia crocodililor, lungi de peste şase metri, sunt numeroşi în afluenţii fluviului Orinoco, cei din râurile din llanos având dimensiuni mult mai mici.

Răspunzând unei întrebări pusă de Jean, căpitanul Valdez spuse:

— Nu toate lighioanele acestea sunt primejdioase, unele dintre ele – ca cele numite bavas, de pildă – nu-i atacă nici măcar pe cei care se scaldă. Dar cebados, adică cei care au apucat să guste din carne de om, s-ar năpusti până şi pe ambarcaţiune, doar să te înghită…!

— Numai să vină! izbucni sergentul Martial.

— Nu… să nu vină, unchiule! zise Jean arătând spre o dihanie enormă ale cărei fălci colosale se deschideau şi se închideau cu zgomot mare.

Dealtfel, nu numai crocodilii mişună prin apele fluviului Orinoco şi ale afluenţilor săi. Mai sunt şi caribii, peşti atât de puternici încât frâng dintr-o dată cele mai solide cârlige de pescuit; numele lor vine de la caraibe, care înseamnă canibali acvatici. Apoi mai trebuie să te fereşti de calcani şi de ţiparii electrici, de gimnoţii numiţi trembladors. Dotaţi cu un aparat destul de complicat, îi omoară pe ceilalţi peşti prin descărcări electrice pe care omul nu le suportă fără urmări grave.

În ziua aceea cele două falcas trecură pe lângă câteva insule de-a lungul cărora curentul era mai repede şi, o dată sau de două ori, trebuiră să se folosească de espilla, pe care o legară de nişte solide rădăcini de arbori.

În dreptul insulei Verija de Mono, toată numai munţi aproape de nepătruns, la bordul lui Maripare se auziră răsunând mai multe focuri de armă. Vreo şase raţe căzură pe suprafaţa fluviului. Domnul Miguel şi prietenii săi se dovediseră buni ochitori.

Peste puţin timp o curiare se apropie de Gallinetta.

— Pentru a mai schimba felurile de mâncare! zise domnul Miguel, oferindu-le o pereche de raţe.

Jean de Kermor îi mulţumi, iar sergentul Martial mormăi ceva care aducea a mulţumire.

După ce îl întrebă pe tânăr cum a dus-o în cele două zile de navigaţie şi primi un răspuns satisfăcător din toate punctele de vedere, domnul Miguel le spuse bună seara atât nepotului cât şi unchiului, şi curiare îl transportă înapoi la piroga sa.

La căderea nopţii cele două falcas aruncară parâmele pe insula Pajaral, malul drept al fluviului fund presărat cu stânci pe care domnul Chaffanjon a descoperit numeroase inscripţii făcute cu cuţitul de negustorii care străbat această parte a fluviului.

Cinară cu poftă. Raţele, pregătite de sergentul Martial, care se pricepea la gătit ca un cantinier de regiment, aveau carnea gustoasă şi înmiresmată, mult mai bună decât aceea a speciilor europene. La ora nouă se culcară, sau, cel puţin, tânărul se duse să se întindă pe estera în partea rufului care îi servea de cameră, iar unchiul său, care nu-şi părăsea obiceiurile, veni, plin de grijă, să-l acopere cu plasa destinată a-l feri de tânţari.

Precauţia aceasta nu era deloc inutilă! Câţi tânţari, şi ce fel de tânţari! Domnul Chaffanjon, după părerea sergentului Martial, nu exagera deloc când declara că „e poate cea mai mare dificultate pe care o întâmpini într-o călătorie pe Orinoco”. Miliarde de ace veninoase te înţeapă fară încetare şi înţepăturile lor produc o inflamaţie dureroasă chiar şi după cincisprezece zile, ajungând să provoace şi febră mare.

De aceea potrivea unchiul atât de bine plasa protectoare în jurul culcuşului nepotului! Apoi, cum mai pufăia din pipă ca să alunge pentru moment teribilele insecte! Şi cu ce lovituri de palmă energice le strivea pe cele care încercau să se strecoare prin îndoiturile nu prea bine închise!

— Dragă Martial, ai să-ţi scrânteşti mâna… îi tot spunea Jean, în zadar îţi dai atâta osteneală!… Nimic nu mă împiedică să dorm…

— Nu, răspundea fostul soldat, nu, vreau ca nici o gânganie de aceasta îngrozitoare să nu-ţi bâzâie pe la urechi.

Şi îşi continua manevrele până nu mai auzea nici un bâzâit suspect. Apoi, după ce se încredinţa că Jean a adormit, se ducea să se culce şi el. În ceea ce-l privea, puţin îi păsa de atacurile tânţarilor. Dar, deşi zicea că are pielea prea tăbăcită ca să sufere, adevărul e că era pişcat ca vai de el şi se scărpina de zguduia piroga.

A doua zi, dezlegarea ambarcaţiilor şi pornirea cu ajutorul pânzelor. Vântul era favorabil, dar intermitent, ce-i drept. Nori grei, umflaţi, acopereau cerul la o înălţime nu prea mare. Ploaia cădea în averse violente, aşadar călătorii trebuiră să rămână sub ruf.

În primul rând aveau de ţinut piept unor curenţi destul de puternici, albia fluviului fiind îngustată de un baraj de insule mici. A fost chiar absolut necesar să se apropie de malul stâng, unde rezistenţa apei era mai mică.

Malul acesta semăna cu o mocirlă, în care se încâlceau canale şi bălţi. De la gura râului Apurito până la gura râului Arauca, pe o distanţă de două sute de kilometri, nu-şi schimba aspectul. Era o regiune năpădită de raţe sălbatice. Se vedeau zburând pe deasupra câmpiilor, pătând spaţiul cu mii de puncte negre.

— Dacă sunt tot atât de numeroase ca ţânţarii, cel puţin nu sunt la fel de nesuferite! exclamă sergentul Martial. Şi unde mai pui că se şi mănâncă!

Nici nu se putea o comparaţie mai potrivită. Ceea ce nu face însă plauzibilă întâmplarea relatată de Elisee Reclus, după Cari Sachs. Se spune, afirmă acesta, că un regiment de cavalerie, cantonat în apropierea unei lagune din respectiva regiune, s-a hrănit numai cu raţe sălbatice timp de cincisprezece zile, şi nu s-a constatat o micşorare evidentă a numărului lor pe canalele învecinate.

Vânătorii de pe Gallinetta şi Maripare – nu mai puţin decât regimentul de cavalerie respectiv – n-au diminuat în mod evident legiunile de zburătoare. Se mulţumiră să doboare câteva zeci, pe care bărcile mici, curiares, le culeseră de pe firul apei. Tânărul nimeri de mai multe ori în plin, spre imensa satisfacţie a sergentului Martial, şi cum acesta îşi spunea că unei politeţi îi răspunzi cu alta, le trimise domnului Miguel şi tovarăşilor săi, care îşi şi făcuseră mari provizii, o parte din vânatul său. Fără îndoială, nu voia să le rămână dator cu nimic.

În ziua aceea căpitanii pirogilor au dat dovadă de o neîndoielnică iscusinţă, prin felul cum s-au priceput să ocolească stâncile colţuroase. Ciocnirea cu vreuna dintre ele ar fi însemnat distrugerea ambarcaţiei în mijlocul apelor umflate de ploi. Şi nu numai această manevră cerea o siguranţă perfectă în mânuirea vâslei scurte din spate, dar şi îndepărtarea trunchiurilor de copaci în derivă, pentru a evita vreo izbitură. Copacii se desprinseseră din insula Zamuro, care începuse de câţiva ani să se fărâme. Călătorii de pe pirogi au constatat că, roasă de infiltraţii, respectiva insulă era pe punctul să dispară cu totul.

Cele două falcas traseră pentru popasul de noapte la capătul din amonte al insulei Casimirito. Acolo găsiră un adăpost destul de bun pentru a le feri de vijelia care se dezlănţuise cu o furie nemaipomenită. Câteva colibe părăsite, pe care le foloseau de obicei pescuitorii de broaşte ţestoase, le asigurau călătorilor un adăpost mai sigur decât ruful. E vorba de călătorii de pe Maripare fiindcă cei de pe Gallinetta nu coborâră pe pământ, deşi fuseseră poftiţi.

Dealtfel, poate nici nu era prea prudent să pui piciorul pe insula Casimirito unde trăiesc maimuţe şi puma şi jaguari. Din fericire furtuna obligă sălbăticiunile să rămână în văgăunile lor, fiindcă nu atacară colibele. E drept însă că, printre rafale, în momentele de acalmie, răsunau anumite răgete şi unele vociferări zgomotoase ale acelor maimuţe, demne de calificativul de urlătoare, cu care le-au gratificat naturaliştii.

A doua zi, cerul avu un aspect mai bun. Norii coborâseră în cursul nopţii. După ploaia cu picături mari, formată în zonele mai înalte, urmă o ploaie măruntă, mai mult apă pulverizată, care încetă odată cu ivirea zorilor. Soarele apărea din când în când, iar briza, care bătea consecvent dinspre nord-est, îngădui celor două falcas să ridice pânzele, – fluviul făcând o cotitură spre vest până la Buena Vista, înainte de a o lua spre sud.

Albia fluviului Orinoco, acum mult mai largă, oferea o privelişte care nu putea să nu-i uimească pe Jean de Kermor şi pe sergentul Martial, în calitatea lor de locuitori ai oraşului Nantes. De aceea sergentul Martial nici nu se putu abţine de a spune:

— Ei, nepoate, ia te uită unde suntem noi astăzi…

Tânărul ieşi de sub ruf şi se postă în partea din faţă a ambarcaţiei, a cărei pânză umflată de vânt se boltea înapoia lui. Aerul fiind foarte curat, se vedeau orizonturile largi ale întinselor llanos.

Sergentul Martial adăugă:

— Oare să ne fi întors în scumpa noastră Bretagne…?

— Înţeleg ce vrei să spui, răspunse Jean. Aici Orinoco seamănă cu Loire…

— Da, Jean, cu Loire a noastră, dinainte şi de după Nantes!… Uită-te la bancurile acelea de nisip galben!… Dacă ar naviga între ele vreo şase şlepuri unul după altul, cu pânzele lor mari, pătrate, aş crede că vom ajunge la Saint-Florent sau la Mauves!

— Ai dreptate, dragă Martial, asemănarea e izbitoare. Totuşi, câmpiile acestea vaste care se întind dincolo de cele două maluri mi-amintesc mai curând de pajiştile Loirei inferioare, de pe la Pellerin sau de pe la Paimboeuf…

— Într-adevăr, nepoate, aşa e, parcă m-aştept să apară vaporul cu aburi de la Saint-Nazaire – piroscaful, cum îi zic pe acolo, un cuvânt care vine din greacă, se pare, şi pe care nu l-am putut niciodată pricepe!

— Ei, dacă apare piroscaful, răspunse tânărul zâmbind, n-o să-l luăm, unchiule… îl lăsăm să treacă… Acum Nantes e acolo unde e tatăl meu… nu-i aşa…?

— Da… acolo unde e viteazul meu colonel, şi după ce-l vom găsi, după ce va şti că nu mai e singur pe lume, ei bine… va coborî pe fluviu în pirogă împreună cu noi… apoi pe Bolivar… apoi va lua împreună cu noi vaporul către Saint-Nazaire… de data aceasta se va întoarce desigur în Franţa…

— Să dea Dumnezeu! murmură Jean.

Şi, în timp ce rostea aceste cuvinte, stătea cu privirea pierdută, în amonte de fluviu, către cerros, ale căror siluete se profilau în depărtare, la sud-est.

Apoi, revenind la observaţia, dealtfel foarte justă, a sergentului Martial relativ la asemănarea Loirei cu Orinoco în această parte a cursului său spuse:

— Dar ceea ce se poate găsi aici, în anumite perioade, pe plajele de nisip nu se găseşte nici pe cursul superior al Loirei, nici pe cel inferior…

— Ce anume…?

— Broaştele ţestoase care, în fiecare an, pe la mijlocul lui martie, vin să-şi depună ouăle şi să le îngroape.

— Oh… broaşte ţestoase aici…!

— Cu miile, iar rio acela pe care-l vezi pe malul drept, înainte de a se numi rio Chaffanjon, se numea rio Tortuga.

— Dacă se numea rio Tortuga, desigur, avea de ce se numi aşa… Totuşi, până aici, nu văd…

— Mai aşteaptă puţin, unchiule Martial, şi, cu toate că timpul ouatului a trecut, vei vedea atâtea broaşte ţestoase… că nici n-are să-ţi vină a crede…

— Păi, dacă nu mai ouă, nu ne vom putea desfăta cu ouăle lor, care, după câte am auzit, sunt excelente…

— Excelente, într-adevăr, şi chiar carnea animalului e la fel de gustoasă. Sunt sigur că Valdez, căpitanul nostru, va prinde una pentru a o pune în oală…

— O supă de broască ţestoasă!… exclamă sergentul.

— Da, şi de data aceasta nu va fi făcută, ca în Franţa, din căpăţână de viţel…

— Nici nu merita osteneala să vii atât de departe pentru a mânca doar o simplă mâncare cu carne! răspunse sergentul Martial.

Tânărul nu se înşelase când spusese că pirogile se apropiau de plajele unde prezenţa broaştelor ţestoase îi atrăgea pe indienii din ţinuturile învecinate. Acum indigenii nu apăreau decât în sezoanele de pescuit, dar altădată se instalau acolo cu duiumul. Triburile taparitos, panares, yaruros, guamos, mapoyos se războiau cu înverşunare ca să pună stăpânire pe plaje. Acolo, înaintea lor, fireşte, locuia tribul otomacos, acum împrăştiat prin părţile de vest. După relatările lui Humboldt, aceşti indieni, care pretindeau a fi descendenţii unor oameni de piatră, erau vajnici în jocul cu mingea, un fel de jeu de paume10, mult mai îndemânatici decât acei basci, de rasă europeană, care pătrunseseră în Venezuela.

După-amiază, cele două falcas întâmpinară o sumedenie de greutăţi în privinţa navigării, iar echipajele lor făcură eforturi istovitoare. Curentul devenise înspăimântător de repede în partea aceea a albiei fluviului, îngustată considerabil de înaintarea în apă a bancurilor de nisip.

Cerul clocotea, atmosfera era încărcată de electricitate, dinspre sud se auzeau căzând trăsnete. O furtună grea se ridica din partea opusă vântului. Briza încetă în curând să mai sufle, abia se simţeau din când în când unele adieri.

În aceste condiţii se impunea, din prudenţă, căutarea unui adăpost, fiindcă nu se ştie niciodată ce aduc furtunile de pe Orinoco şi dacă nu provoacă violente perturbaţii atmosferice. Luntraşii se grăbesc în astfel de împrejurări să se adăpostească în vreun golf mic, ale cărui maluri înalte îi feresc de rafale.

Din nefericire, partea aceea a fluviului nu oferea nici un refugiu potrivit. Câmpiile, llanos, se întindeau de fiecare parte cât vedeai cu ochii, numai pajişti imense, fără un arbore, pe suprafaţa cărora uraganul trecea ca un tăvălug, neîntâlnind nici un obstacol.

Domnul Miguel se simţi îndemnat să afle de la căpitanul Martos ce avea de gând să facă. Îl întrebă aşadar dacă nu va fi nevoit să stea ancorat în albia fluviului până a doua zi.

— Ar fi primejdios, răspunse Martos. Ancora noastră n-ar rezista în locul acesta… Am fi aruncaţi pe nisip, rostogoliţi, făcuţi bucăţele…

— Atunci, ce ai hotărât…?

— Vom încerca să ajungem la cel mai apropiat sat în amonte, iar dacă nu va fi cu putinţă, vom coborî din nou la Casimirito, insula lângă care am tras azi-noapte.

— Şi satul cum se numeşte…?

— Buena Vista, pe malul stâng.

Manevra aceasta era în realitate atât de indicată, încât, fără a se fi înţeles dinainte cu căpitanul de pe Maripare, Valdez şi luase direcţia către respectivul sat.

Pânzele dezumflate atârnau de-a lungul catargului. Marinarii le coborâră cu totul, ca să nu le expună vântului. Poate că, în fond, furtuna nu va izbucni până într-o oră, două. Norii, vineţii, păreau ţintuiţi de orizont, la sud.

— Urâtă vreme! zise sergentul Martial adresându-se căpitanului de pe Gallinetta.

— Da, urâtă, răspunse Valdez, dar o să încercăm să i-o luăm înainte.

Cele două pirogi se găseau atunci la travers una de cealaltă, la o depărtare de vreo cincizeci de picioare, nu mai mult. Lungile prăjini bifurcate, folosite drept cange, fură proptite în marginea bancurilor. Pe scurt, trudă multă şi izbândă puţină, fiindcă rezistau cu greu forţei curentului. Dar nu exista nici o posibilitate de a proceda altfel. Principalul era să se apropie de malul stâng al fluviului, de-a lungul căruia puteau să înainteze cu ajutorul funiei espilla.

Operaţia aceasta dură o oră, care păru nesfârşită. De câte ori nu s-au temut că pirogile vor trebui să ancoreze, că vor fi târâte în aval şi, poate, aruncate pe cine ştie ce stânci! În sfârşit, datorită dibăciei căpitanilor şi forţei marinarilor, cărora domnii Miguel, Felipe şi Varinas, pe de o parte, sergentul Martial şi Jean, pe de alta, le-au venit în ajutor, cele două amabarcaţii acostară pe malul stâng, fără să fi schimbat prea mult direcţia în timpul traversării fluviului.

Acolo trebuiră să se folosească de espilla, dar, cel puţin, chiar dacă depuneau mari eforturi, erau siguri că nu vor fi târâţi în aval.

La propunerea lui Valdez, pirogile fură legate una în spatele celeilalte, iar cele două echipaje se uniră pentru a le trage cu espilla de-a lungul malului. Când configuraţia malului le permitea, debarcau şi remorcau ambarcaţiile pe care pagaia, vâslă scurtă a timonierului, le menţinea pe drumul cel bun. Când malul nu putea fi străbătut cu piciorul, transportau espilla la o distanţă de vreo patruzeci de metri înainte şi o legau de o stâncă sau de un trunchi. Apoi marinarii se întorceau la bordul lui Maripare şi trăgeau toţi deodată.

Aşa trecură pe lângă insulele Seiba, Cururuparo şi Estillero, apoi, ceva mai târziu, pe lângă insula Posso Redondo, mai apropiată de malul drept.

Între timp furtuna urca spre zenit. Întregul orizont meridional era brăzdat de fulgere neînchipuit de dese. Trăsnetele, însoţite de bubuituri intense, nu mai încetau. Din fericire, pe la ora opt seara, când furtuna se dezlănţui cu aprige pale de vânt şi de ploaie pe malul stâng al Orinoco-ului, cele două pirogi se aflau în siguranţă la poalele satului Buena Vista.