VII ÎNTRE BUENA VISTA ŞI URBANA.
Noaptea se petrecură dezastre mari. Stricăciunile pricinuite de violenţa furtunii se întindeau pe o arie de aproximativ cincisprezece kilometri, până la gura râului Arauca. Dovada o avură a doua zi, 26 august, când văzură fărâmături de tot felul cărate de fluviu, ale cărui ape, de obicei atât de limpezi, căpătaseră o nuanţă pământie. Dacă cele două pirogi nu s-ar fi adăpostit în portul acela mic, dacă ar fi fost surprinse în mijlocul fluviului Orinoco, n-ar mai fi rămas din ele decât nişte carcase informe. Echipajele şi pasagerii ar fi pierit, fără să fi existat o posibilitate de a le veni în ajutor.
Din fericire, Buena Vista a fost cruţată de nenorociri, diagonala lui chubasco stabilindu-se mai spre vest.
Buena Vista e aşezată pe partea laterală a unei insule care se prelungeşte cu vaste bancuri de nisip în sezonul secetos şi pe care creşterea apelor fluviului o micşorează considerabil în sezonul ploilor.
Faptul acesta le-a îngăduit ambarcaţiilor Gallinetta şi Maripare să ajungă până la marginea satului.
Sat?… Nu-i decât o îngrămădire de câteva colibe în care pot locui o sută cincizeci, două sute de indieni. Aceştia vin acolo numai ca să strângă ouă de broaşte ţestoase din care scot un ulei care se găseşte în mod curent de vânzare în pieţele venezuelene. Aşadar, în august satul e aproape părăsit, fiindcă ouatul încetează pe la jumătatea lunii mai. Nu mai erau în Buena Vista decât vreo şase, şapte indieni care trăiau din pescuit şi din vânat, prin urmare nu de la ei se puteau aproviziona pirogile, dacă ar fi avut nevoie. Dar proviziile lor nu se terminaseră, le ajungeau până în târguşorul Urbana, unde puteau uşor să facă rost de altele.
Important era că pirogile nu suferiseră de pe urma furtunii violente.
Dealtfel, la sfatul marinarilor, călătorii au acceptat să debarce în timpul nopţii. O familie de indigeni, care locuiau într-o colibă destul de curată, se oferi să-i găzduiască. Indienii aceştia făceau parte din tribul yaruros, socotit pe vremuri unul dintre cele mai însemnate de prin părţile locului, şi, spre deosebire de semenii lor, rămâneau în Buena Vista chiar şi după perioada ouatului.
Familia aceasta se compunea din soţ – un om vânjos, îmbrăcat în guayaco şi înfăşurat peste coapse cu pânza tradiţională – soţie, îmbrăcată în cunoscuta cămaşă lungă indiană, tânără încă, mică de statură, bine făcută, şi o fată de doisprezece ani, la fel de aprigă ca şi mamă-sa. Indienii fură totuşi impresionaţi de darurile primite de la oaspeţi – rachiu de melasă şi ţigări pentru bărbat, mărgele de sticlă şi o oglindă mică pentru mamă şi fiică. Fleacurile acestea sunt foarte apreciate de indigenii din Venezuela.
Coliba nu avea ca mobilier decât nişte hamace atârnate de bambuşii acoperişului şi trei ori patru coşuri din acelea numite canastos în care indienii îşi ţin îmbrăcămintea şi ustensilele cele mai bune.
Oricare ar fi fost sentimentele sergentului Martial, trebui să împartă cu cei de pe Maripare locuinţa ospitalierelor gazde, fiindcă nepotul său şi el n-ar fi primit în nici o altă colibă adăpost. Domnul Miguel fu amabil cu cei doi francezi, mai mult chiar decât colegii săi. Jean de Kermor, deşi avu o comportare rezervată, pe care i-o impuneau dealtfel privirile ameninţătoare ale unchiului său, avu ocazia să-i cunoască mai bine pe tovarăşii lui de drum. Pe de altă parte fu imediat acaparat – fără exagerare – de mica indigenă care se simţea atrasă de bunăvoinţa lui.
Stăteau aşadar de vorbă, în timp ce furtuna vuia afară. Adesea conversaţia era întreruptă. Trăsnetele răsunau atât de tare, încât nu se puteau auzi între ei. Nici indiana, nici fetiţa nu păreau deloc înfricoşate, chiar şi când fulgerul şi trăsnetul se produceau în acelaşi timp. Şi de mai multe ori, aşa cum aveau să constate a doua zi, copacii din apropierea colibei fuseseră trăsniţi cu trosnete îngrozitoare.
Desigur, indienii, obişnuiţi cu furtunile atât de dese de pe Orinoco, nu mai încearcă emoţiile care tulbură până şi animalele. Nervii lor rezistă acestor zguduiri fizice ca şi morale. Nu acelaşi lucru se întâmpla cu tânărul Jean care, deşi „nu-i era frică de trăsnete”, cum se spune, se simţea stăpânit de o nelinişte nervoasă de care nu întotdeauna sunt scutite firile tari.
Conversaţia dintre oaspeţii indianului continuă până la miezul nopţii, şi dacă sergentul Martial ar fi cunoscut limba spaniolă, ca nepotul său, ar fi urmărit-o cu mare interes.
Pornită de domnii Miguel, Felipe şi Varinas, avea ca subiect treburile care, cu trei luni în urmă, atrag în această parte a fluviului, în fiecare an, câteva sute de indigeni.
Desigur, broaştele ţestoase vin şi pe alte plaje ale Orinoco-ului, dar nicăieri în număr atât de mare ca pe suprafaţa bancurilor de nisip dintre rio Cabullare şi satul Urbana. După spusele indianului, bun cunoscător al obiceiurilor speciei chelonienilor11, foarte dibaci la vânarea sau pescuirea lor – amândoi termenii sunt valabili – din luna februarie se văd apărând broaştele ţestoase cu sutele de mii, dacă nu şi mai multe.
E de la sine înţeles că indianul, neavând habar de clasificările istoriei naturale, nu putea să indice cărei specii aparţineau aceste broaşte ţestoase care se înmulţesc într-un număr incredibil pe malurile nisipoase bătute de Orinoco. El se mulţumea să le urmărească în bună înţelegere cu indienii guahibos, otomacos şi alţii, la care se alăturau metişii din llanos, să le culeagă ouăle în perioada de ouare şi să extragă din ele uleiul, printr-un procedeu foarte simplu – tot atât de simplu ca acela al extragerii uleiului de măsline. Ca recipient, pur şi simplu o barcă trasă pe plajă; de-a latul bărcii, coşuri în care sunt puse ouăle; o măciucă cu care se sparg ouăle, şi conţinutul lor, diluat cu apă, se scurge pe fundul bărcii. Peste o oră, uleiul iese la suprafaţă; se fierbe, ca să se evaporeze apa şi uleiul rămâne limpede. Astfel operaţia e gata.
— Şi se pare că e excelent, zise Jean, bazându-se pe părerea ghidului său favorit.
— Într-adevăr, excelent, întări domnul Felipe.
— Din ce specie fac parte aceste broaşte ţestoase?… întrebă tânărul.
— Din specia cinosternon scorpioides, răspunse domnul Miguel. Şi animalele acestea, a căror carapace e de aproape un metru, au o greutate de cel puţin şaizeci de livre.
Domnul Varinas, cum nu-şi etalase încă cunoştinţele sale speciale în privinţa ordinului chelonienilor, atrase atenţia că denumirea cu adevărat ştiinţifică a scorpioidelor prietenului său Miguel era podocnemis dumerilianus, denumire care îl lăsă cum nu se poate mai indiferent pe indian.
— Doar o întrebare… spuse Jean de Kermor, adresându-se domnului Miguel.
— Vorbeşti cam mult, nepoate… mormăi sergentul Martial, rozându-şi mustaţa.
— Sergent, îl întrebă zâmbind domnul Miguel, de ce nu-l laşi pe nepotul dumitale să se instruiască…?
— Pentru că… pentru că nu are nevoie să ştie mai mult decât unchiul său.
— Bineînţeles, mentore, continuă tânărul, dar iată ce voiam să ştiu: lighioanele acestea sunt primejdioase…?
— Ar putea fi, având în vedere numărul lor, răspunse domnul Miguel; te-ar paşte mare primejdie dacă te-ai afla în drumul lor când trec în convoi cu sutele de mii.
— Cu sutele de mii…!
— Cam aşa, domnule Jean, de vreme ce se culeg nu mai puţin de cincizeci de milioane de ouă doar pentru cele zece mii de damigene cât reprezintă anual produsul acestui pescuit. Cum, pe de o parte, fiecare broască ţestoasă depune în medie o sută de ouă, şi pe de altă parte animalele carnivore distrug o mare parte din ele şi, în sfârşit, cum mai rămân destule pentru perpetuarea speciei, consider că se ridică la un milion numărul broaştelor ţestoase care frecventează nisipurile de la Manteca, adică această parte a regiunii Orinoco.
Calculele domnului Miguel nu erau exagerate. Într-adevăr, sunt miriade de animale de acestea pe care le adună la un loc un fel de atracţie misterioasă, spune E. Reclus, – un mascaret12 viu, lent şi irezistibil care ar nărui totul, ca o inundaţie sau ca o avalanşă.
Ce-i drept, omul le distruge în cantităţi prea mari şi specia s-ar putea să dispară la un moment dat. Unele plaje au şi fost părăsite, spre marea părere de rău a indienilor, printre altele cele de la Cariben, situate ceva mai jos de gurile râului Meta.
Indianul dădu apoi câteva amănunte interesante în legătură cu obiceiurile acestor broaşte ţestoase, din perioada când începe ouatul.
Sunt văzute brăzdând vastele spaţii nisipoase, săpând gropi adânci de circa două picioare şi depunându-şi ouăle în ele – operaţia aceasta durează cam douăzeci de zile, începând de pe la jumătatea lunii martie – apoi acoperă minuţios cu nisip gropile unde ouăle scot în curând pui.
Fără a mai vorbi de venitul pe care li-l aduc uleiul, indigenii caută în plus să-şi prindă broaşte ţestoase pentru hrană, fiindcă au o carne care le place în mod deosebit. Să se apropie de ele sub apă este aproape imposibil. Dar să le prindă pe bancurile de nisip, când le parcurg câte una, e foarte simplu: cu ajutorul unor ciomege le răstoarnă – situaţie cât se poate de primejdioasă pentru un chelonian, care nu se poate întoarce singur din nou pe picioare.
— Sunt şi oameni de felul acesta, zise domnul Varinas. Când, din nefericire, cad pe spate, nu se mai pot ridica în picioare.
Această remarcă puse capăt într-un mod destul de neaşteptat discuţiei despre chelonienii din Orinoco.
Atunci domnul Miguel se întoarse către indian şi îl întrebă:
— Ai văzut urcând în susul fluviului spre Buena Vista doi călători francezi acum patru, cinci săptămâni?
Problema îl interesa îndeaproape pe Jean de Kermor, de vreme ce era vorba de doi compatrioţi de ai săi. Aşadar, aştepta cu oarecare emoţie răspunsul indianului.
— Doi europeni?… întrebă indianul.
— Da… doi francezi.
— Acum cinci săptămâni?… Da… i-am văzut, răspunse indianul. Piroga lor s-a oprit douăzeci şi patru de ore în acelaşi loc unde sunt acum ale dumneavoastră.
— Erau bine, sănătoşi? întrebă tânărul.
— Bine, sănătoşi… doi oameni voinici şi bine dispuşi… Unul dintre ei era un vânător cum mi-aş dori şi eu să fiu şi avea o carabină cum mi-aş dori şi eu una… A doborât o mulţime de jaguari şi de pumas… Ah! ce plăcere să-i tragi un glonte în cap, de la cinci sute de paşi, unui ozelot ori unui furnicar13.
În timp ce vorbea, indianului îi scânteiau ochii. Şi el era un ţintaş dibaci şi un vânător pasionat. Dar nu se puteau compara puşca lui de duzină, arcul şi săgeţile lui cu armele de calitate pe care le aveau fără îndoială francezii.
— Şi tovarăşul lui?… întrebă domnul Miguel.
— Tovarăşul lui?… repetă indianul. Oh, acela… era un cercetător de plante, aduna ierburi…
În clipa aceea indiana spuse câteva cuvinte în limba indigenă, pe care oaspeţii nu le puteau înţelege, şi imediat soţul ei adăugă:
— Da… da… i-am dat o tulpină de saurau şi se pare că i-a făcut plăcere… o specie rară… era atât de bucuros, cât a ţinut să facă un tablou mic cu chipul nostru, folosindu-se de o-maşină.chipul nostrum pe o oglindă mică…
— I-a fotografiat, desigur, spuse domnul Felipe.
— Nu vreţi să ne-o arătaţi?… întrebă domnul Miguel.
Fetiţa se ridică de lângă prietenul ei Jean, se îndreptă spre una din acele canastos aşezate pe jos, o deschise, scoase „tabloul mic” şi i-l aduse.
Era desigur copia unei fotografii. Indianul stătea în poziţia lui favorită, cu pălăria de fibre pe cap, cu cobija drapată pe umeri; la dreapta, soţia lui, în cămaşă lungă, cu mărgele de sticlă la mâini şi la picioare; în stânga, fetiţa înfăşurată peste coapse cu o pânză şi strâmbându-se ca o maimuţică veselă.
— Şi ştiţi ce s-a mai întâmplat cu cei doi francezi?… îl întrebă domnul Miguel pe indian.
— Ştiu că au trecut fluviul şi au ajuns la Urbana, unde şi-au părăsit piroga şi au luat-o peste llanos către soare-răsare.
— Erau singuri?
— Nu… luaseră cu ei o călăuză şi trei indieni mapoyos.
— Şi, după ce au plecat, n-aţi mai auzit de ei…?
— N-avem nici o ştire.
Ce se întâmplase cu cei doi călători, cu domnii Jacques Helloch şi Germain Paterne?… Oare nu era îndreptăţită temerea că pieriseră în expediţia întreprinsă la est de Orinoco?… Să-i fi trădat indienii? Să le fi fost viaţa primejduită în mijlocul acelor regiuni atât de puţin cunoscute?… Jean ştia că domnul Chaffanjon fusese expus la mari primejdii de oamenii care îl însoţeau în timp ce făcea cercetări pe Caura, că nu-şi salvase viaţa decât doborând cu un glonte călăuza, care îl trăda… Şi tânărul era profund emoţionat la gândul că cei doi compatrioţi ai săi şi-au pierdut poate viaţa, ca atâţi alţi exploratori ai acelei părţi din America de Sud…
Puţin după miezul nopţii furtuna începu să se domolească. După o ploaie torenţială, cerul se însenină. Apărură câteva stele, parcă umede, ca şi cum aversele ar fi inundat limitele extreme ale firmamentului. Furtuna se sfârşi aproape brusc – fenomen care se produce adesea în aceste ţinuturi când atmosfera e tulburată de descărcări electrice.
— Mâine va fi vreme bună, zise indianul când oaspeţii se culcară. De fapt ar fi fost mai cuminte să se întoarcă pe pirogi, de vreme ce noaptea părea să fie calmă şi nu-i mai ameninţa ploaia. Ar fi dormit mai bine pe estera, sub ruf, decât pe jos, în coliba de paie a indienilor.
A doua zi în zori erau gata pregătiţi să plece din Buena Vista. Soarele se ridica la orizont pe un cer destul de limpede, iar vântul bătea dinspre nord-est, aşa că se puteau ridica pânzele.
Dealtfel aveau de parcurs o distanţă mică până la târguşorul Urbana, unde poposeau douăzeci şi patru de ore. Dacă nu survenea nici un incident, pirogile ajungeau acolo după-amiază.
Domnul Miguel şi cei doi prieteni ai săi, sergentul Martial şi Jean de Kermor îşi luară rămas bun de la indian şi de la familia sa. Apoi, cu pânzele sus, Gallinetta şi Maripare porniră pe şenalele dintre pământurile nisipoase. Ar fi fost suficientă o creştere ceva mai mare a apelor ca să acopere toate bancurile acelea de nisip, şi fluviul ar fi căpătat o lăţime de mai mulţi kilometri.
La bordul pirogii lor, sergentul Martial şi tânărul stăteau în faţa rufului pentru a respira aerul tare şi curat al dimineţii aceleia frumoase. Pânza îi ferea de razele soarelui care strălucea chiar de la ivirea lui.
Sergentul Martial, încă sub impresia conversaţiei din ajun, pe care o înţelesese întrucâtva, deschise vorba:
— Ia spune, Jean, tu crezi toate poveştile alea ale indianului?
— Care poveşti…?
— Despre miile şi miile de broaşte ţestoase care străbat împrejurimile ca o armată în plin război…
— De ce n-ar fi aşa?
— E nemaipomenit! Legiuni de şoareci, nu zic… s-au mai văzut… dar legiuni de animale mari, lungi de un metru…
— S-au văzut şi din acestea.
— Cine le-a văzut…?
— În primul rând, indianul.
— Eh, poveşti de-ale sălbaticilor…!
— Apoi şi călătorii care au urcat pe Orinoco pe lângă Urbana spun de asemenea…
— Eh, ce scrie în cărţi!… răspunse sergentul Martial, foarte neîncrezător în privinţa relatărilor de călătorii.
— Greşeşti, unchiule. E cât se poate de plauzibil, mai mult, e chiar foarte sigur.
— Bine… bine!… În orice caz, dacă e adevărat, nu cred, cum pretinde domnul Miguel, că ar fi mare primejdie să-ţi iasă în cale atâtea broaşte ţestoase!
— Totuşi… dacă îţi taie drumul…
— Ei şi… treci pe deasupra lor, ce dracu!
— Dar s-ar putea să te strivească dacă, din nefericire, te prăbuşeşti în mijlocul acestor animale…
— Oricum!… Până nu văd, nu cred…
— Am ajuns puţin prea târziu, răspunse Jean. Acum patru luni, în perioada ouatului, ai fi putut să te convingi cu ochii dumitale…
— Nu, Jean, nu!… Toate astea sunt simple poveşti născocite de călători pentru a-i păcăli pe oamenii cumsecade care preferă să rămână acasă…
— Unele sunt foarte plauzibile, dragă Martial.
— Dacă există atâtea broaşte ţestoase e de toată mirarea că noi n-am văzut măcar una!… Vezi tu bancurile acestea de nisip acoperite toate de carapace…?! Poftim… nu sunt prea pretenţios… nu ţin să văd sute de mii de broaşte ţestoase, doar vreo cincizeci… vreo zece… cu atât mai mult cu cât, dacă sunt atât de gustoase, mi-ar plăcea să-mi înmoi pâinea într-o supă ca aceea…
— Mi-ai, da şi mie jumătate din gamela ta, nu-i aşa, unchiule?
— Şi de ce, mă rog?… Cu un fleac de cinci, şase mii de lighioane de astea, cred că am putea umple şi gamela ta, şi a mea… Dar, nici una… nici una! Unde s-or fi ascuns?… În tărtăcuţa indianului, fără îndoială!
O neîncredere mai mare nici că s-ar fi putut afla. Dacă sergentul Martial nu zărea nici un chelonian nomad nu era totuşi vina lui; cercetase cu privirea peste tot, ba folosise până şi ocheanul.
Între timp cele două pirogi continuau să urce în susul apei, una după alta, împinse de vânt. Cât putură să se ţină de-a lungul malului stâng, briza rămase favorabilă, nu fusese nevoie să se folosească palanca. Navigară aşa până la gura râului Arauca, afluent de seamă al fluviului Orinoco în care varsă o parte din apele izvorâte chiar din versantul catenei Arizilor, căci nu se uneşte cu nici un alt afluent, având bazinul strict limitat. Urcară în susul fluviului până pe la ora unsprezece dimineaţa, când trebuiră să treacă de partea cealaltă, Urbana aflându-se pe malul drept.
Atunci începură greutăţile, şi încă destul de mari pentru a-i face să întârzie. Între bancurile de nisip fin, în momentul acela îngustate de creşterea apelor, şenalele făceau cotituri bruşte. Deocamdată, în loc să aibă vântul din spate, pirogile îl aveau din faţă. Aşadar trebuia să fie coborâte pânzele, să se înainteze cu ajutorul prăjinilor bifurcate, numite palancas, şi, cum aveau de înfruntat un curent foarte repede, să se depună toate eforturile pentru a nu fi traşi în aval.
Se făcuse ora două după-amiază când Gallinetta şi Maripare ajunseră, una după cealaltă, la o insulă care avea aceeaşi denumire ca târguşorul pe care-l adăpostea. Aspectul ei nu semăna cu cel al câmpiilor care se întindeau de o parte şi de alta a fluviului. Era împădurită şi se remarcau şi unele încercări de cultivare a pământului. Lucru rar în această parte a fluviului, unde indienii nu se ocupau decât cu vânătoarea, era pescuitul şi recoltarea ouălelor de broască ţestoasă – recolta era atât de bogată, încât se cerea un mare număr de oameni ca să dovedească cu treburile, indiferent de ceea ce credea sergentul Martial.
Cum marinarii erau foarte obosiţi după manevrele făcute sub cerul liber, în dogoarea soarelui de la amiază, căpitanii socotiră nimerit să le dea o pauză de o oră ca să mănânce şi apoi să se odihnească. Aveau destul timp să ajungă la Urbana înainte de a se însera. De fapt, de îndată ce ocoleau insula se şi zărea satul. Era ultimul de pe cursul mijlociu al fluviului Orinoco, apoi urma, la două sute de kilometri în amonte, aproape de gura râului Meta, satul Cariben.
Pirogile legară parâmele de-a lungul malului râpos şi călătorii coborâră pe uscat, unde se refugiară la umbra câtorva arbori cu frunzişul stufos.
În ciuda sergentului Martial, între călătorii de pe cele două pirogi începu să se înfiripe un fel de intimitate, cum e şi firesc atunci când călătoreşti în astfel de condiţii. Lipsa de sociabilitate ar fi fost un nonsens. Domnul Miguel îşi ascundea mai puţin ca oricând afecţiunea faţă de tânărul de Kermor, iar acesta nu putea, doar dacă ar fi încălcat cele mai elementare reguli de politeţe, să nu ia în seamă dovezile de simpatie. Sergentul Martial nu avea încotro, trebuia să se resemneze şi să suporte ceea ce nu putea împiedica. Dar, deşi părea înclinat să se domolească, să nu-şi mai arate colţii, în sinea lui îşi aducea cele mai aspre învinuiri, înfierând prostia şi slăbiciunea care îl stăpâneau.
Insula, deşi avea pământul cultivat pe alocuri, nu părea să adăpostească vânat mare. Deasupra ei zburau doar câteva perechi de raţe şi de porumbei guleraţi. Vânătorii nici nu se gândiră, aşadar, să pună mâna pe puşti pentru a mai schimba felul de bucate. Dealtfel, la Urbana aveau să găsească tot ce le trebuia pentru a se aproviziona şi a-şi încărca pirogile.
În timpul popasului stătură de vorbă, iar marinarii dormiră la umbra copacilor.
Pe la trei, Valdez dădu semnalul de plecare. Pirogile porniră îndată. Întâi trebuiau să fie trase cu espilla până în partea de sud a insulei. De acolo nu le mai rămânea decât să traverseze pieziş cealaltă jumătate a fluviului.
Navigară pe această ultimă porţiune fără să întâmpine nici o greutate şi, înainte de căderea serii, ajunseră în port, chiar la poalele târguşorului Urbana.
