XI POPAS ÎN SATUL ATURES.

În ziua aceea – l septembrie – încă de la şase dimineaţa, pirogile părăsiră regiunile primejdioase. Călătorii şi marinarii scăpaseră de masacru tocmai în locurile unde atâţia alţii fuseseră victimele triburilor acelora neînduplecate.

— Aşa îmi trebuie! strigase sergentul Martial smulgându-şi săgeata care i se înfipsese în umăr.

Şi remuşcările că privise mai degrabă în trecut decât în prezent, cât stătuse de gardă, îl făceau să sufere mai mult decât rana. Totuşi această greşeală nu se plătea cu viaţa – chiar dacă era vorba de un ostaş surprins de duşman pe când se afla în post aşa că – după cum se nădăjduia – rana nu avea să fie mortală.

De îndată ce nu se mai zăriră ambarcaţiile inamice, sergentul Martial, întins pe rogojina lui de sub ruf, primi primele îngrijiri de la Jean. Dar nu e de ajuns sa fii nepotul unchiului tău şi să te străduieşti cât poţi, pentru a-l scoate din primejdie. Mai trebuie să cunoşti şi puţină medicină, iar tânărul nu avea astfel de cunoştinţe.

A fost deci o întâmplare fericită că Germain Paterne, în calitatea lui de naturalist-botanist, studiase şi medicina şi că la bordul pirogii Moriche se afla o trusă cu medicamente…

Germain Paterne ţinu deci să-l îngrijească pe sergentul Martial, şi nu e de mirare că Jacques Helloch depunea mare zel să-i vină în ajutor.

Din acest concurs de împrejurări rezultă că, în primele ore de navigaţie, pe Gallinetta aveau să se afle doi călători în plus – care nu puteau să nu fie impresionaţi de afecţiunea dovedită de Jean de Kermor faţă de bătrânul ostaş.

După ce examină rana, Germain Paterne constată că vârful săgeţii pătrunsese trei centimetri în dreptul umărului, fără să atingă nici un muşchi important, nici un nerv, se înfipsese doar în carne. Pe scurt, nu existau temeri că rana ar putea avea urmări grave, doar dacă săgeata n-ar fi fost otrăvită.

Şi se întâmplă adesea ca indienii din Orinoco să-şi înmoaie săgeţile într-o licoare cunoscută sub numele de curaxe. Această licoare se compune din suc de mavacare, o liană din familia stricneelor, şi din câteva picături de venin de şarpe. E un produs negricios, strălucitor ca siropul, mult folosit de indigeni. Se pare chiar că odinioară indienii otomaques, citaţi în relatările lui Humboldt, îşi ungeau unghia degetului arătător în această substanţă şi transmiteau otrava printr-o simplă strângere de mână.

Dar, dacă sergentul Martial fusese atins de o săgeată înmuiată în curare, avea să se vadă în curând. Rănitul avea să-şi piardă îndată glasul, apoi mobilitatea membrelor, a feţei şi a toraxului, rămânând însă lucid până la moarte, care nu putea fi evitată.

Trebuia aşadar să se vadă dacă aceste simptome aveau să se producă în câteva ore.

După ce fu pansat, sergentul Martial n-avu încotro şi-i mulţumi lui Germain Paterne, deşi îl înfuria gândul că aveau să se stabilească relaţii mai strânse între cele două pirogi. Apoi căzu într-un fel de somnolenţă letargică, spre îngrijorarea tovarăşilor lui de drum.

Tânărul Jean se adresă lui Germain Paternel:

— Sunteţi liniştit în privinţa stării sale, sau nu… domnule…?

— Nu pot să mă pronunţ încă… răspunse Germain Paterne, în realitate, nu-i vorba decât de o rană uşoară… care se va închide de la sine… dacă săgeata n-a fost otrăvită… Să mai aşteptăm, în curând ne vom lămuri…

— Dragă Jean, interveni Jacques Helloch, nu-ţi pierde nădejdea… Sergentul Martial se va vindeca, se va vindeca repede… Am impresia că, dacă ar fi fost vorba de curare, rana ar fi arătat încă de pe acum altfel…

— Aceasta-i şi părerea mea, Jacques, declară Germain Paterne. Când vom schimba pansamentul ne vom lămuri… şi unchiul dumitale… vreau să spun sergentul Martial…

— Să mi-l ţină Dumnezeu! murmură tânărul cu ochii în lacrimi.

— Da… dragă Jean… repetă Jacques Helloch, îl va ţine… Îngrijirile dumitale… ale noastre îl vor vindeca pe bătrânul oştean!… Îţi repet, ai încredere!

Şi îi strânse mâna lui Jean, care tremura într-a sa. Din fericire sergentul Martial dormea.

Domnii Miguel, Felipe şi Varinas – în timp ce pirogile înaintau în front, mânate de o briză puternică dinspre nord spre sud – primiră repede veşti despre rănit şi sperau că va scăpa cu bine.

De fapt, quivas foloseau adesea curare pentru a-şi otrăvi săgeţile şi sarbacanele19; dar nu era un obicei statornicit. Dealtfel, această otravă n-o puteau prepara decât „specialiştii” şi nu era întotdeauna uşor să se recurgă la priceperea lor. Aşadar, după toate probabilităţile, întâmplarea nu avea să aibă un deznodământ neplăcut.

Mai mult, dacă, împotriva tuturor aşteptărilor, starea sergentului Martial îi va impune câteva zile de odihnă, şi în condiţii mai bune decât cele de pe Gallinetta, va fi uşor să facă un popas în satul Atures, aflat la vreo şaizeci de kilometri în amonte de gura râului Meta.

Dealtfel, călătorii urmau să aştepte acolo cel puţin o săptămână, până când pirogile lor, de care se vor despărţi, vor izbuti să treacă numeroasele torente din acea parte a fluviului Orinoco. Şi cum vântul era favorabil, se putea presupune că satul Atures le va apărea înaintea ochilor în ziua următoare.

Pânzele fură întinse în aşa fel încât pirogile să înainteze cu maximă viteză, şi, dacă briza se menţinea, aveau să parcurgă până seara mai mult de jumătate din drum.

În cursul dimineţii, Jacques Helloch şi Germain Paterne veniră de trei, patru ori să vadă cum îi merge sergentului Martial.

După-amiază, pe la ora unu, când sergentul se trezi, îl văzu lângă el pe tânărul Jean şi-l salută cu un zâmbet cald. Dar, zărindu-i şi pe cei doi francezi alături de el, nu se putu stăpâni să nu se încrunte oarecum.

— Tot mai aveţi dureri?… îl întrebă Germain Paterne.

— Eu… domnule… zise sergentul Martial, ca şi când ar fi fost jignit de o asemenea întrebare, câtuşi de puţin!… O simplă zgârietură… o bubiţă!… Doar nu credeţi că am o piele de femeiuşcă!… Mâine nici n-o să se mai vadă şi, dacă n-aveţi nimic împotrivă, am să vă duc pe umăr!… Dealtfel, am de gând să mă ridic…

— Nu… vei rămâne culcat, domnule sergent, spuse Jacques Helloch… Aşa a ordonat medicul…

— Unchiule, interveni tânărul Jean, doar nu vei nesocoti ordinul… şi în curând nu vei avea decât să le mulţumeşti acestor domni pentru îngrijirile date…

— Bine… bine! murmură sergentul Martial, mârâind ca un buldog sâcâit de o potaie.

Germain Paterne îi schimbă apoi pansamentul şi constată că rana nu era câtuşi de puţin infectată. Nu încăpea îndoială că, dacă săgeata ar fi fost otrăvită, efectul otrăvii ar fi şi început să se arate.

În momentul acela, rănitul ar fi fost atins fizic, dacă nu şi moral, de o paralizie parţială.

— Aşa… sergent… merge mai bine… declară Germain Paterne.

— Şi în câteva zile va fi totul foarte bine! adăugă Jacques Helloch. Apoi se întoarseră pe piroga lor care naviga alături de Gallinetta.

— Atâta mai lipsea!… mormăi sergentul Martial. Iată-i instalaţi aici… pe cei doi francezi…

— Ce vrei, unchiule… răspunse Jcan potolindu-l. N-ar fi trebuit să te laşi rănit…

— Nu, desigur, n-ar fi trebuit, şi asta… din vina mea… da, a mea… un recrut… un nepriceput… care nu ştie nici să facă de gardă…!

Când se lăsă amurgul şi malurile fluviului începură să se întunece, pirogile ajunseră la barajul Vivoral unde aveau să se adăpostească peste noapte. De acolo se şi auzeau, confuze şi îndepărtate, vuietele dinspre raudals Atures.

Cum mai exista încă primejdia de a fi atacaţi de niscaiva quivas, s-au luat cele mai straşnice măsuri de prevedere. Căpitanul Valdez nu-i lăsă pe oamenii săi să se culce înainte de a-i desemna pe cei care aveau să stea de pază în prima tură. Aceleaşi măsuri au fost luate şi de Martos şi Parchal pe celelalte două pirogi, între altele, armele, carabinele, revolverele au lost pregătite, reîncărcate.

Nici o alertă nu le-a tulburat însă timpul de odihnă, iar sergentul Martial a dormit neîntors. Când Germain Paterne i-a schimbat de dimineaţă pansamentul, a constatat că rana era pe cale să se vindece. Peste câteva zile avea să se cicatrizeze. Nu mai exista nici o teamă că se vor ivi consecinţe ale îngrozitoarei curare. Timpul rămăsese frumos, briza răcoroasă şi favorabilă. În depărtare se profilau munţii de pe cele două maluri între care se intercalau raudals Atures.

În locul acela insula Vivoral împarte fluviul în două braţe ale căror ape cad în torente furioase. De obicei, când etiajul este în descreştere, stâncile din albia fluviului ies la suprafaţă şi nu se poate trece fără a transporta încărcătura pe uscat până la cealaltă extremitate a insulei.

Această operaţie, îndelungată şi obositoare, nu a fost necesară acum; trase de-a lungul malului cu ajutorul espillei, pirogile putură trece de capătul din amonte. În felul acesta au câştigat câteva ore şi au revenit la navigarea obişnuită când soarele se revărsa la orizont cu câteva grade deasupra colinelor de la Cataniapo, de pe malul drept.

În cursul dimineţii au navigat uşor de-a lungul malului, pe la poalele colinelor, iar către prânz s-au oprit în sătucul Puerto-Real. Frumos nume pentru un port fluvial cu câteva colibe de paie risipite ici-colo şi numai unele dintre ele locuite.

De acolo se începe de obicei transportul pe uscat al încărcăturii de pe ambarcaţii, până în satul Atures, situat cu cinci kilometri mai sus. De aceea guahibos se grăbesc să găsească astfel de ocazii de a câştiga câţiva piaştri. După ce se face învoiala, iau bagajele în spinare, iar călătorii îi urmează, lăsându-le marinarilor sarcina grea de a-şi trage pirogile prin torente.

Acel raudal era un fel de culoar între munţii abrupţi ai malului, lung de zece kilometri. Apele, înfuriate de îngustimea defileului spre care le îndruma înclinarea lor, deveneau tumultuoase. Dealtfel natura nu le-a asigurat o trecere liberă. Albia fluviului „în scară”, cum spune Humboldt, este barată de cornişe, care, transformă torentele în cataracte. Peste tot răsar piscuri ca nişte boschete înverzite, stânci care par sferice şi dau impresia că-şi păstrează starea de stabilitate doar printr-o derogare de la legea echilibrului. Denivelarea fluviului între amonte şi aval este de nouă metri. Prin această sită care se întinde de la un baraj la altul, printre blocurile de piatră presărate ici-colo, deasupra pragurilor de nisip gata oricând să se deplaseze, trebuie trase bărcile. E o adevărată târâre pe pragurile de granit şi, cum circumstanţele climatice sunt atât de puţin prielnice, manevra aceasta cere mult timp şi mult efort.

Se înţelege că în primul rând trebuie să se descarce ambarcaţiile. Nici una n-ar putea să treacă aceste raudals fără a fi în primejdie să-şi piardă încărcătura. Şi aşa, goale, e de mai mare mirarea cum izbutesc să le treacă; multe dintre ele s-ar scufunda sau s-ar stărâma, dacă marinarii nu le-ar conduce cu o uimitoare pricepere prin mijlocul vâltorilor.

Aşadar, cele trei pirogi au fost descărcate. S-au dus tratative cu guahibos pentru transportarea bagajelor până în satul Atures.

Plata pe care o cer se face de obicei în stofe, bibelouri de duzină, ţigări, rachiu. E drept însă că nu refuză nici piaştrii, şi preţul ce li s-a oferit pentru cărarea lucrurilor din cele trei pirogi păru să le convină.

Distanţa dintre Puerto-Real şi satul Atures nu era decât de cinci kilometri, aşa că o puteau străbate uşor în câteva ore, deşi le îngreunau mersul bagajele destul de stânjenitoare, ustensilele, păturile, valizele, îmbrăcămintea, muniţiile, instrumentele de cercetare ale lui Jacques Helloch, ierbarele, cutiile şi aparatele de fotografiat ale lui Germain Paterne. Dar nu aceasta era problema. Sergentul Martial putea oare să meargă atâta drum pe jos? Nu trebuia, din cauza rănii, să fie transportat pe targă până în sat…?

Nu! Bătrânul oştean nu era o femeiuşcă, după cum tot spunea, şi un pansament la umăr nu-l împiedica să mişte picioarele. Rana nu îl durea deloc. Când Jacques Helloch îi întinse braţul, ca să se sprijine, îi răspunse:

— Mulţumesc, domnule… Am să merg vitejeşte, fără ajutorul nimănui.

Tânărul Jean îi aruncă o privire lui Jacques Helloch, din care se înţelegea că e mai bine să nu-l irite pe sergentul Martial, chiar dacă i se propunea ceva din bunăvoinţă.

Micul grup se despărţi de marinarii care urmau să tragă pirogile în amonte, prin vâltoarea torentelor. Căpitanii Valdez, Martos şi Parchal făgăduiră să nu piardă timpul, şi se putea avea încredere în râvna lor.

Călătorii părăsiră Puerto-Real pe la ora unsprezece şi jumătate dimineaţa.

Nu era necesar „să meargă vitejeşte”, aşa cum declarase sergentul Martial că e gata s-o facă. Jacques Helloch şi tovarăşii lui de drum avuseseră prevederea să mănânce mai întâi de prânz, aşa că, fără să se grăbească, puteau să ajungă în satul Atures înainte de ora cinei.

Drumul sau mai degrabă poteca se întindea de-a lungul malului drept. Faptul acesta îi scutea să treacă fluviul, fiindcă satul se afla pe aceeaşi parte. În stânga se înălţa taluzul aproape perpendicular al colinelor care se ţineau lanţ până în amonte de raudals. Uneori pe potecă abia de putea trece o singură persoană, aşa că micul grup mergea în şir.

Guahibos se aflau în frunte. La câţiva paşi după ei veneau domnul Miguel şi colegii săi. Urmau apoi Jacques Helloch, Jean de Kermor şi sergentul Martial. Germain Paterne forma ariergarda.

Când lăţimea malului le îngăduia, mergeau câte doi sau câte trei. Tânărul Jean, sergentul Martial şi Jacques Helloch se aflau atunci în acelaşi rând.

Hotărât lucru, Jacques Helloch şi Jean deveniseră prieteni şi, cel puţin dacă nu erai un bătrân încăpăţânat, care scânceşte mereu, această prietenie n-avea de ce să te supere…

Între timp, Germain Paterne, cu valoroasa lui cutie pe spate, se oprea de câte ori o plantă îi stârnea curiozitatea. Tovarăşii lui de drum, care se îndepărtau, îl strigau insistent, dar el nu se grăbea să le dea ascultare.

A vâna în astfel de condiţii nici nu putea fi vorba, doar dacă nu se ivea vreun prilej de a urca vreo sută de paşi mai sus, în strâmtele trecători dintre cerros.

Şi faptul acesta se întâmplă, spre imensa satisfacţie a domnului Miguel, dar şi spre suprema durere a unei maimuţe urlătoare – prima pe care a avut norocul să o doboare.

— Felicitările mele, domnule Miguel, felicitările mele! strigă Jacques Helloch când unul din guahibos, care se despărţise de ai săi, aduse animalul.

— Vă mulţumesc, domnule Helloch, şi vă promit că pielea acestui animal, după ce ne vom întoarce, va fi expusă la Muzeul de ştiinţe naturale cu inscripţia: „Împuşcat de domnul Miguel, membru al Societăţii de Geografie din Ciudad-Bolivar”.

— Aşa şi se cuvine, adăugă domnul Felipe.

— Bietul animal! zise Jean, privind maimuţa urlătoare întinsă pe jos, cu inima străpunsă de un glonţ.

— Da, bietul… dar constituie o mâncare excelentă… aşa se zice… replică Germain Paterne.

— Într-adevăr, domnule, afirmă domnul Varinas. Vă veţi da singuri seama, deseară, când vom ajunge la Atures. Maimuţa aceasta va fi mâncarea de bază a cinei noastre…

— N-ar însemna un fel de antropofagie?… zise în glumă Jacques Helloch.

— Oh, domnule Helloch!… interveni Jean. Între o maimuţă şi un om…

— Ei aş! Diferenţa nu-i chiar atât de mare, dragă Jean!… N-am dreptate, sergent…?

— Într-adevăr… şi maimuţa şi omul ştiu să se strâmbe! răspunse sergentul Martial, care-şi demonstra perfect afirmaţia chiar în clipa aceea.

Se găseau şi păsări de vânat, raţe, porumbei guleraţi şi altele, o mulţime de zburătoare acvatice, mai ales pavas, un fel de găini cu deschizătura aripilor mare. Dar, deşi uşor de doborât, ar fi fost greu de adunat, fiindcă ar fi căzut în vârtejul torentelor.

Orinoco are într-adevăr un aspect straniu când apele lui vijelioase se reped în raudal Atures, cel mai lung şi poate cel mai puţin navigabil din tot cursul său. Imaginaţi-vă vuietul asurzitor al cataractelor, pulberea de vapori care le învăluie, trunchiurile de copaci smulse de pe maluri de violenţa torentului, duse de curent, izbite de stâncile ieşite din apă, bucăţi de faleză care se desprind fără veste şi pot oricând să se prăbuşească odată cu poteca îngustă care se întinde de-a lungul lor. E de mirare cum pot pirogile să-l treacă fără să-şi fărâme scândurile flancurilor sau cele care alcătuiesc fundul. În realitate, călătorii de pe Gallinetta, Moriche şi Maripare n-aveau să-şi găsească liniştea în această privinţă decât în clipa când aveau să-şi vadă ambarcaţiile în portul Atures.

Micul grup, al cărui drum n-a fost întrerupt de nici un incident ori accident, ajunse puţin după ora două după-amiază în sat.

Pe vremea aceea, Atures era la fel cum îl găsise exploratorul francez cu cinci ani înainte, la fel cum avea să rămână fară îndoială şi în viitor dacă ţinem seama de pronosticurile lui Elisee Reclus privitoare la satele din Orinoco mijlociu. Până a ajunge la San-Fernando, călătorii de pe cele trei pirogi n-aveau să întâlnească nici un târguşor cât de cât important. Şi, de la San-Fernando încolo, era aproape pustiu, chiar în vastele bazine ale lui Rio Negro şi Amazonului.

Şapte, opt colibe alcătuiau tot Atures, vreo treizeci de indieni, întreaga sa populaţie. Acolo indigenii se mai ocupau cu creşterea vitelor, dar în amonte de fluviu în zadar ai mai fi căutat llaneros cu o astfel de îndeletnicire. Nu se vedeau decât cornute în trecere când venea vremea „transhumanţei”.

Domnul Miguel şi cei doi colegi ai săi, sergentul Martial şi Jean, Jacques Helloch şi Germain Paterne trebuiră aşadar să se mulţumească cu nişte colibe de paie mai puţin dărăpănate, unde fiecare grup putu să se instaleze de bine, de rău.

Până la urmă, deşi satul nu le oferea nici un confort, deşi regretau ruful de pe pirogi, se bucurau totuşi de un mare avantaj. Nu exista nici un ţânţar! De ce o luaseră la goană insectele acelea insuportabile?… Nu se ştia. Nici Germain Paterne nu putea să-şi explice. Lucru cert este doar că, peste noapte, sergentul Martial nu mai trebui să-şi adăpostească nepotul sub obişnuitul toldo.

Totuşi, dacă nu erau tânţari, se aflau o mulţime de niguas, specie de căpuşe din ţările tropicale, care îi făceau să sufere mult mai ales pe indienii de pe malurile acestei părţi a fluviului.

De fapt, indigenii aceştia merg desculţi şi înţepăturile căpuşelor sunt foarte dureroase. Niguas intră pe sub piele şi produc o umflătură, nu se pot scoate decât cu ceva ascuţit, iar operaţia aceasta e dificilă şi dureroasă.

E de prisos să spunem că la cină – care a avut loc în comun, sub un pâlc de arbori – maimuţa urlătoare vânată de domnul Miguel şi friptă la foc domol a constituit mâncarea de bază…

— Ei, exclamă domnul Felipe, nu-i o friptură dintre cele mai gustoase?

— E excelent acest cvadruman, afirmă domnul Miguel. Ar merita să deţină un loc de frunte la mesele europenilor!

— Sunt de aceeaşi părere, răspunse Jacques Helloch. Ar trebui să expediem câteva duzini restaurantelor din Paris…

— De ce n-ar fi la fel de bune ca vaca, boul sau oaia, zise Germain Paterne, de vreme ce se hrănesc numai cu vegetale al căror miros e atât de delicat…?

— Numai că, interveni domnul Varinas, e greu să le aduci atât de aproape încât să tragi în ele cu folos.

— Tot ne pricepem oarecum, răspunse domnul Miguel, întrucât, o repet, aceasta e prima…

— După care trebuie să urmeze a doua, domnule Miguel, zise Jacques Helloch. Dacă tot suntem nevoiţi să rămânem câteva zile în satul acesta, să vânăm maimuţe. Vii şi dumneata, Jean, nu-i aşa?

— Nu mă socotesc demn să vă însoţesc, răspunse tânărul, mulţumind cu un gest. Dealtfel, unchiul meu nu mi-ar îngădui… cel puţin, fără el…

— Desigur că nu i-aş îngădui! confirmă sergentul Martial, foarte bucuros că nepotul său i-a dat prilejul să refuze propunerea compatriotului lor.

— De ce?… insistă Jacques Helloch. Vânătoarea aceasta nu prezintă nici o primejdie…

— Oricum e primejdios să te aventurezi în pădurile acestea care nu sunt populate numai de maimuţe, după cum presupun, răspunse sergentul Martial.

— Într-adevăr… se pot întâlni şi urşi… câteodată… zise domnul Felipe.

— Oh, nişte urşi blânzi, interveni Germain Paterne, care nu se dau niciodată la om şi care se hrănesc numai cu peşte şi miere!

— Dar tigrii… leii… ozeloţii… şi ei se hrănesc numai cu miere?… ripostă sergentul Martial, hotărât să nu cedeze.

— Fiarele acestea sunt rare, zise domnul Miguel, şi nu dau niciodată târcoale satelor, în schimb maimuţelor le place să se zbenguie în preajma locuinţelor.

— În orice caz, spuse atunci domnul Varinas, în târguleţele din Orinoco există un mijloc foarte simplu de a prinde maimuţele, fără a le urmări, chiar fără a ieşi din colibă.

— Care?… întrebă Jean.

— Se pun la marginea unei păduri câteva tigve, se fixează bine pe pământ şi li se face câte o gaură prin care maimuţa poate să-şi bage mâna când e deschisă, dar nu mai poate să o scoată când o ţine pumn. În interiorul tigvei se introduce o fructă care să o ademenească. Maimuţa o vede, o simte, pofta îi dă ghes, bagă mâna prin gaură, apucă prada şi, cum pe de o parte nu vrea să-i dea drumul, iar pe de alta nu poate să scoată mâna făcută pumn, s-a prins…

— Cum, exclamă sergentul Martial, nu-i trece prin minte să renunţe…?

— Nu… nu-i trece prin minte, răspunse domnul Varinas.

— Şi se mai pretinde că maimuţele sunt foarte inteligente şi şirete…

— Desigur, dar lăcomia lor e mai tare decât inteligenţa, spuse domnul Felipe.

— Netrebnice lighioane!

Fără îndoială, cvadrumanele care se lasă astfel prinse în cursă merită acest calificativ. Şi totuşi metoda descrisă de domnul Varinas este adesea aplicată cu succes în pădurile din preajma fluviului Orinoco.

Dar călătorii trebuiau să-şi umple timpul în cele câteva zile de popas în satul Atures, până la sosirea pirogilor. Tânărul Jean povesti chiar cum, cu şase ani înainte, compatriotul său, aşteptase acolo unsprezece zile – atât durase până când piroga sa izbutise să treacă raudal Atures. De data aceasta, apele fiind mari, poate că pirogile lor, plecate în aceeaşi dimineaţă din Puerto-Real, nu aveau nevoie de atâta timp.

În orice caz, cât dură popasul, Jean de Kermor şi sergentul Martial nu-i însoţiră pe cei trei venezueleni şi pe cei doi francezi care colindară locurile din jurul satului. Vânătorii nu întâlniră nici o fiară sau, cel puţin, cele pe care le văzură n-au încercat să-i atace. Doar un tapir a fost rănit de un glonţ pornit din puşca lui Jacques Helloch, dar s-a îndepărtat înainte de a-i urma al doilea care, fără îndoială, l-ar fi doborât la pământ.

În schimb vânătorii au avut ocazia să împuşte cât pofteau pecari, cerbi, hydrochoerus, o specie de rozători, pentru a-şi împrospăta proviziile. Ceea ce nu se consuma se punea la uscat sau la afumat, după sistemul indian, pentru a avea o rezervă suficientă de carne în restul drumului.

Între timp domnii Miguel, Varinas şi Felipe, Jacques Helloch şi Germain Paterne făcură excursii mai lungi, până la celebrele grote din regiunea Atures, la Punta Cerro, apoi până la insula Cucuritale, unde se găsesc urmele trecerii pe acolo a nefericitului doctor Crevaux şi, în sfârşit, la cerro de Los Muertos, ale cărui grote sunt folosite ca cimitir de indieni piaroas. Domnul Miguel şi tovarăşii lui de drum merseră chiar vreo doisprezece kilometri spre sud-est ca să vadă Cerro Pintado, un bloc de porfir, înalt de două sute cincizeci de metri, pe care indienii au reuşit să-l împodobească, pe la mijloc, cu inscripţii gigantice, cu desene reprezentând un miriapod, un om, o pasăre şi un şarpe lung de peste trei sute de picioare.

Poate că Germain Paterne ar fi preferat să culeagă câteva plante rare de la poalele Muntelui-Pictat – ar fi fost mai indicat să i se spună Muntele-Gravat – dar, spre marele lui regret, cercetările i-au fost zadarnice.

E de înţeles că excursioniştii se întorceau din lungile lor incursiuni oarecum obosiţi. Căldura era neînchipuit de mare, şi nici desele furtuni, care izbucneau cu violenţă, nu izbuteau să o mai domolească.

Aşa îşi petreceau timpul în satul Atures. Cele două mese zilnice îi adunau pe toţi la un loc. Îşi povesteau întâmplările de peste zi. Lui Jean îi plăceau foarte mult istorisirile de vânătoare ale lui Jacques Helloch, care avea grijă întotdeauna să abată gândurile tânărului de la tristele preocupări ce-l aşteptau. Şi cât îşi dorea ca Jean să obţină la San-Fernando informaţii exacte referitoare la colonelul de Kermor şi să nu fie obligat să se avânte în noi şi primejdioase aventuri!

După aceea, seara, tânărul citea cu glas tare diferite pagini din ghidul său favorit, dar mai ales acelea în care era vorba de Atures şi împrejurimile sale. Domnul Miguel şi colegii săi erau uimiţi de exactitudinea, de precizia informaţiilor exploratorului francez în ceea ce privea cursul fluviului Orinoco, obiceiurile diferitelor triburi indiene, particularităţile locurilor unde trăiau, datinile populaţiei Uaneros cu care avea legături.

Într-adevăr, dacă Jean de Kermor ar fi fost nevoit să-şi extindă expediţia până la izvoarele fluviului, nu putea decât să tragă mari foloase din informaţiile atât de precise ale compatriotului său.

În sfârşit, în ziua de 9 septembrie, pe la prânz, Germain Paterne, care strângea plante pe mal, în faţa satului, se întoarse strigându-şi tovarăşii de drum.

Cum în ziua aceea nu-şi propuseseră să facă nici o excursie, erau cu toţii adunaţi în coliba principală a satului şi aşteptau ora prânzului.

Când auzi strigătele, Jacques Helloch se şi repezi afară.

Ceilalţi îl urmară, crezând că Germain Paterne cere ajutor, că-l încolţiseră cine ştie ce sălbăticiuni sau că dăduse peste o bandă de quivas prin împrejurimile satului.

Germain Paterne se întorcea singur, cu cutia pe spate, făcând gesturi largi.

— Ei, ce s-a întâmplat?… îi strigă Jacques Helloch.

— Pirogile noastre, prieteni!

— Pirogile noastre?… se miră domnul Miguel.

— Au şi venit…?! exclamă domnul Felipe.

— Dacă sunt la o jumătate de kilometru.

Toţi o luară atunci la fugă, coborând malul stâng al fluviului şi, la o cotitură, zăriră pirogile pe care echipajele le trăgeau de-a lungul malului cu ajutorul espillei.

Curind călătorii se putură face auziţi de căpitani, care, în picioare, la pupa ambarcaţiei, ţineau direcţia, ca să nu devieze din pricina remorcării.

— Dumneata eşti… Valdez?… întrebă sergentul Martial.

— Chiar eu, sergent, şi, după cum vezi, tovarăşii mei mă urmează.

— Nici o stricăciune?… întrebă domnul Miguel.

— Nici una, răspunse Valdez, dar ne-am chinuit mult.

— În sfârşit, iată-vă ajunşi… îi zise Jacques Helloch căpitanului de pe Moriche.

— Da… şi în şapte zile… ceea ce rar se întâmplă când e vorba să treci raudal Atures.

Parchal avea dreptate, dar, trebuie să recunoaştem, banivas sunt nişte marinari excelenţi. Meritau toată lauda pentru îndemânarea şi râvna lor. Oamenii aceia cumsecade se arătară cu atât mai sensibili la elogiile călătorilor, cu cât aceste elogii au fost însoţite de câţiva piaştri în plus – pentru destoinicie.