XII UNELE OBIECŢII ADUSE DE GERMAIN PATERNE.

Cele trei pirogi plecară a doua zi, îndată după ivirea zorilor. Fuseseră reîncărcate în ajun, după-amiază şi, cum nu suferiseră nici o stricăciune în timp ce trecuseră de raudal Atures, călătoria putea fi reluată fără întârziere.

Ce-i drept, între Atures şi târguşorul San-Fernando, călătorii aveau să fie poate mai puţin favorizaţi. Vântul, care părea să slăbească, poate că nu avea să fie de ajuns de puternic pentru a purta pirogile împotriva curentului. Cel mult le va ajuta să-i ţină piept. Dar cum briza sufla încă dinspre nord, variind doar puţin dinspre est spre vest, pânzele fură ridicate; când se va dovedi necesar, se va recurge la espilla şi la palancas.

E de la sine înţeles că fiecare grup şi-a reluat locul în piroga sa – sergentul Martial şi Jean de Kermor în Gallinetta, domnii Miguel, Varinas şi Felipe în Maripare, iar Jacques Helloch şi Germain Paterne în Moriche.

Pe cât era posibil, se naviga în linie şi de cele mai multe ori – sergentul Martial constata acest lucru mormăind în barbă – Moriche se afla bord în bord cu Gallinetta, ceea ce le îngăduia călătorilor să stea de vorbă, iar ei nu scăpau ocazia.

În cursul dimineţii pirogile nu înaintară decât cinci kilometri în amonte. La început au fost nevoiţi să treacă prin labirintul de insuliţe şi recife care împânzeau fluviul până mai sus de Atures. Nu se putea nici măcar menţine o orientare constantă a pânzelor. Între şenalele strâmte apele erau repezi şi manevrarea pirogilor cerea mari eforturi.

Când flotila ajunse la travers de cerro Los Muertos, albia fluviului deveni mai netedă. După ce se apropiară de malul drept, unde curentul era mai slab, pirogile putură să se folosească într-o oarecare măsură de briză.

Pe malul opus, în depărtare, se înălţa Cerro Pintado pe care domnul Miguel şi tovarăşii săi fuseseră să-l vadă. Bizarul masiv, după cum se putea observa acum, domina vastele câmpii frecventate de indienii guahibos.

În timp ce soarele cobora spre orizont, vântul se domolea încetul cu încetul, schimbându-şi direcţia spre nord-est, iar pe la ora cinci seara încetă cu totul.

Pirogile navigau atunci în apropiere de raudal Garcita. La sfatul căpitanului Valdez, călătorii se pregătiră să poposească acolo, fiind un loc bun de adăpost pentru o noapte.

În ziua aceea nu parcurseseră decât vreo cincisprezece kilometri. A doua zi porniră la drum de cum se revărsară zorile.

Raudal Garcita îl trecură uşor. E navigabil tot anul şi nu impune nici o transbordare. În luna aceea, dealtfel, Orinoco, având un debit maxim, era destul de adânc pentru ambarcaţiile cu fundul plat. Totuşi apele începeau să scadă, de vreme ce era pe la mijlocul lunii septembrie, şi sezonul secetos avea să-i micşoreze în curând etiajul.

E drept însă că ploile erau încă abundente şi frecvente. Nu-i cruţaseră pe călători de când plecaseră şi bieţii de ei mai aveau să îndure averse torenţiale până să ajungă la San-Fernando. În ziua aceea rafale nesfârşite îi obligară să se retragă sub ruf. De fapt briza tindea mai curând să se intensifice – ceea ce nu putea să-i supere.

Seara, la un cot al fluviului care se îndrepta spre est, între malul drept şi o insulă, insula Rabo Pelado, pirogile aruncară parâmele într-un loc destul de ferit.

De la ora şase la ora şapte vânătorii cutreierară marginea insulei acoperită în întregime de un desiş aproape de nepătruns. Împuşcară vreo şase gabiotas, nişte palmipede nu prea de soi, de mărimea porumbeilor, care fură servite seara, la cină.

În plus, la reîntoarcere, Jacques Helloch doborî dintr-un foc un caiman20 din aceia tineri, numiţi de indieni „babas”, a căror carne o socotesc excelentă.

De fapt preparatul acesta culinar, acest sancocho, cum i se spune prin părţile locului, fu dispreţuit de convivi. Îl cedară marinarilor care se delectară cu el.

Numai Germain Paterne vru să guste, pentru că un naturalist n-are dreptul să facă mofturi şi trebuie să se sacrifice în folosul ştiinţei.

— Ei?… îl întrebă Jacques Helloch.

— Ce să spun, răspunse Germain Paterne, prima îmbucătură nu e bună… dar a doua…

— A doua…?

— E dezgustătoare!

Sancocho fusese judecat şi condamnat fără apel.

A doua zi au părăsit insula Rabo Pelado şi au reluat navigarea către sud-vest – direcţie în care se îndreaptă Orinoco până la raudal Guahibos. Toată ziua a plouat. Briza, bătând de la nord spre est, era intermitentă. Pânzele pirogilor când atârnau nemişcate de-a lungul catargelor, când se umflau şi se rotunjeau ca o anvelopă de aerostat.

Seara, Valdez legă parâmele în aval de insula Guayabo. Nu străbătuseră decât doisprezece kilometri, fiindcă adesea acţiunea vântului fusese inferioară celei a curentului.

A doua zi, după eforturi istovitoare, cele trei pirogi ajunseră la raudal Guahibos şi se opriră la gura braţului Carestia, care înconjură către malul drept o insulă lungă, adăpostindu-se în locul unde aceasta împarte cursul fluviului în două. Noaptea o petrecură în linişte după ce luară masa de seară, îmbogăţită cu o pereche de huccos, păsări acvatice, împuşcate pe malul insulei.

Acolo albia fluviului e sinuoasă, largă, dar presărată cu insule şi insuliţe. În plus, e tăiată de un baraj de unde apele cad în cascade zgomotoase. Priveliştea e de o sălbăticie superbă, una dintre cele mai frumoase poate care se întâlnesc pe cursul mijlociu al fluviului Orinoco.

Călătorii avură tot timpul să o admire, fiindcă le trebuiră câteva ore să treacă raudal Guahibos. Pirogile îl străbătură fără să fie necesară descărcarea lor, deşi de obicei se întâmpină mai multe greutăţi decât pe Garcita.

Pe la ora trei după-amiază, după ce navigară pe braţul dinspre malul stâng, ajunseră în satul Carestia, unde trebuiau să descarce pirogile pentru a le uşura trecerea peste raudal Maipures.

Reîncepură aşadar manevrele pe care le făcuseră la Puerto-Real. Indienii se angajară să ducă în spate bagajele şi îi însoţiră pe călători până la Maipures, unde ajunseră înainte de ora cinci seara.

Dealtfel, distanţa dintre Carestia şi Maipures nu e decât de şase kilometri, iar poteca ce se întindea de-a lungul falezei se putea străbate uşor.

La Maipures trebuiau să aştepte sosirea pirogilor Gallinetta, Maripare şi Moriche, care aveau nevoie de cel puţin trei, patru zile pentru a-i ajunge din urmă.

De fapt, raudal Maipures e mai scurt decât cel de la Atures, dar obstacolele ce le ridică sunt poate dintre cele mai grele. În orice caz, denivelarea apelor devine şi mai mare – aproximativ doisprezece metri pe un parcurs de şase kilometri. Dar se puteau bizui pe zelul şi priceperea echipajelor. Aveau să facă tot ce era omeneşte posibil pentru a câştiga timp.

În fond, nu le trebuiseră nici cinci zile pentru a parcurge cei şaizeci de kilometri dintre principalele raudals din acea parte a fluviului Orinoco.

Indienii maipures, de la care provenea denumirea satului, erau un trib vechi, constând acum din câteva familii, cu trăsăturile caracteristice profund modificate din pricina încrucişării cu alte rase. Satul, situat la poalele unor faleze dure de granit, foarte impresionante, se compunea doar din vreo zece, douăsprezece colibe.

Micul grup de călători avea să poposească acolo câteva zile şi să trăiască în condiţii aproape identice cu cele din satul Atures.

Dealtfel era pentru ultima oară când se cerea să-şi părăsească pirogile înainte de a ajunge la San-Fernando. Până la târguşorul acela, fluviul nu mai era curmat de torente care să impună pe de o parte debarcarea călătorilor şi a bagajelor, pe de altă parte, târârea ambarcaţiilor pe praguri stâncoase peste care trec vijelios apele. Aşadar, cel mai bun lucru era să aibă răbdare, fără a cârti împotriva acestui fapt, ceea ce şi făcură, indiferent de protestele sergentului Martial care ardea de nerăbdare să ajungă la San-Fernando.

La Maipures nu-şi puteau petrece timpul făcând excursii ca în regiunea de şes din jurul lui Cerro Pintado. Se mulţumiră să vâneze şi să culeagă plante pentru studiu. Tânărul Jean, însoţit de sergentul Martial, luă parte cu mare interes la plimbările ştiinţifice ale lui Germain Paterne, în timp ce vânătorii se îngrijeau de nevoile zilnice.

Era util, chiar necesar, fiindcă proviziile făcute la Urbana ca şi cele din vânătorile precedente s-ar fi terminat, dacă s-ar fi produs vreo întârziere, şi altă posibilitate de aprovizionare nu mai exista până la sfârşitul călătoriei.

Iar de la Maipures la San-Fernando, având în vedere cursul neregulat al fluviului, puteau să fie cam o sută treizeci, o sută patruzeci de kilometri.

În sfârşit, în ziua de l8, după-amiază, cele trei pirogi ajunseră în sat, după ce urmaseră malul stâng, pe care era situat. Prin aşezarea lui, satul nu aparţinea Venezuelei, ci Columbiei. Dar, calea de halaj, de remorcare, a acestui mal se pare că a fost declarată neutră.

După cum se vede, Valdez şi tovarăşii lui îşi dăduseră toată străduinţa, de vreme ce trecuseră raudal Maipures în cinci zile. Pirogile fură încărcate în aceeaşi după-amiază, iar a doua zi, în l9 dimineaţa, porniră iar la drum.

Era o zi ploioasă şi tot timpul flotila mai avu încă de navigat printre nenumărate insuliţe şi stânci care împănau albia fluviului. Vântul sufla dinspre vest, aşa că nu le uşura înaintarea, dar chiar dacă ar fi bătut dinspre nord, tot nu le-ar fi fost de ajutor, fiindcă erau mereu obligaţi să schimbe direcţia pentru a trece pe diferitele şenale.

Mai sus de gura râului Sipapo se află un mic raudal, numit Sijuaumi, pe care îl trecură doar în câteva ore, fără a fi nevoiţi să debarce.

Totuşi, datorită diverselor piedici, pirogile nu putură să înainteze decât până la gura râului Vichada, unde se pregătiră de înnoptat.

În locul acela, cele două maluri ale fluviului aveau un aspect izbitor de diferit. Spre est solul era frământat de umflături, de bancos uniforme, de coline scunde care se uneau cu munţii al căror profil îndepărtat îl luminau atunci ultimele raze ale soarelui gata să apună. Spre vest, dimpotrivă, se întindeau şesuri vaste, udate de apele negre ale râului Vichada, care veneau din llanos columbiene şi măreau considerabil debitul fluviului Orinoco.

Jacques Helloch se aştepta probabil să înceapă o discuţie între domnii Felipe şi Varinas în legătură cu Vichada, fiindcă ar fi putut fi considerat braţul principal al fluviului cu tot atâta îndreptăţire ca Guaviare sau Atabapo. Dar nu se întâmplă aşa. Cei doi adversari se apropiau de locul unde se afla confluenţa cursurilor lor de apă favorite. Atunci era momentul să înceapă disputa, la faţa locului şi în cunoştinţă de cauză.

A doua zi înaintară vreo douăzeci de kilometri. Era mai uşor de navigat pe această porţiune a fluviului, lipsită de stânci. Căpitanii putură, câteva ore, să se folosească de pânze şi să se apropie, în condiţii mai puţin obositoare, de satul Mataweni, situat pe malul stâng, nu departe de râul cu acelaşi nume.

Se zăreau vreo zece, douăsprezece colibe de ale indienilor guahibos care locuiau în ţinuturile din vecinătatea fluviului Orinoco, mai ales în cele de pe malul stâng. Dacă ar fi dispus de timp şi ar fi urcat în susul râului Vichada, călătorii ar fi întâlnit câteva sate locuite de aceşti indieni blânzi din fire, harnici, inteligenţi, care făceau comerţ cu manioc cu negustorii din San-Fernando.

Ba chiar, dacă Jacques Helloch şi Germain Paterne ar fi fost singuri, poate că ar fi făcut escală la gura acestui afluent, aşa cum procedaseră la Urbana cu câteva săptămâni în urmă. E drept că excursia lor prin sierra Matapey era cât pe ce să se sfârşească prost. Totuşi, când Moriche legă parâmele de malul râpos al râului Mataweni, alături de Gallinetta, Germain Paterne socoti de cuviinţă să-şi formuleze propunerea în felul următor:

— Dragă Jacques, spuse, dacă nu mă înşel, am primit din partea ministrului Instrucţiunii publice misiunea de a întreprinde cercetări ştiinţifice pe fluviul Orinoco…

— Adică, ce vrei să zici?… întrebă Jacques Helloch, destul de surprins.

— Mă întreb, Jacques.,. Oare această misiune are ca obiect numai fluviul Orinoco…?

— Orinoco şi afluenţii lui…

— Ei bine, ca să spun lucrurilor pe nume, am impresia că, de când am plecat din Urbana, neglijăm oarecum afluenţii acestui fluviu superb…

— Aceasta-i părerea ta…?

— Gândeşte-te, dragă prietene, am mers noi în susul râurilor Suapure, Pararuma şi Parguaza, de pe malul drept?

— N-aş crede.

— Am trecut noi, cu piroga noastră, prin albia râului Meta, de pe malul stâng al fluviului, a râului Meta care e cel mai important afluent al marelui fluviu venezuelean…?

— Nu, am trecut de gura râului Meta, fără să pătrundem în apele lui.

— Dar rio Sipopo…?

— Am nesocotit rio Sipopo.

— Dar rio Vichada…?

— Nu ne-am îndeplinit nici o îndatorire faţă de rio Vichada.

— Cum poţi să glumeşti, Jacques…?

— Pot, dragul meu Germain, fiindcă, la urma urmei, ar trebui să-ţi închipui că ceea ce n-am făcut la dus avem tot timpul să facem la întoarcere. Afluenţii tăi n-or să dispară, cred, nici măcar în sezonul cald nu seacă şi-i vom găsi la locul lor, când vom coborî superbul fluviu.

— Jacques… Jacques… când vom avea onoarea de a fi primiţi de ministrul Instrucţiunii publice…

— Ei bine, naturalistule, atunci îi vom spune înaltului funcţionar: dacă am fi fost singuri, domnule ministru, am fi făcut fără îndoială aceste excursii la urcarea fluviului Orinoco, dar am fost în grup. am avut tovarăşi de drum minunaţi… şi ni s-a părut că e preferabil să navigăm în convoi până la San-Fernando.

— Unde vom poposi câtva timp, presupun… zise Germain Paterne.

— Până când se va elucida problema râurilor Guaviare şi Atabapo, răspunse Jacques Helloch, deşi îmi pare de netăgăduit opinia domnului Miguel. În orice caz, vom avea ocazia minunată de a studia aceşti doi afluenţi în compania domnilor Felipe şi Varinas. Fii sigur că misiunea noastră nu va avea decât de câştigat şi că ministrul Instrucţiunii publice ne va încununa cu cele mai oficiale felicitări.

Trebuie să spunem că Jean de Kermor, care se afla atunci singur pe Gallinetta, auzise conversaţia dintre cei doi prieteni. Nu comisese o indiscreţie şi, în fond, cele discutate nu aveau un caracter intim.

Era evident că, în ciuda tuturor piedicilor la care ar fi recurs sergentul Martial, Jacques Helloch, de când îl întâlnise pe Jean de Kermor, nu pierdea nici o ocazie de a-i dovedi o caldă simpatie. Tânărul îşi dăduse seama, fără îndoială, dar cum răspundea el acestei simpatii?… Se alipise, cum era de aşteptat de la un băiat de vârsta lui, de compatriotul său atât de îndatoritor, care se interesa atât de mult de el, care dorea atât de fierbinte să-i reuşească planurile, care îl ajuta pe cât era cu putinţă…?

Nu, şi faptul acesta putea să pară destul de ciudat. Oricât de impresionat ar fi fost Jean, oricâtă recunoştinţă ar fi trebuit să-i dovedească, era extrem de reţinut faţă de Jacques Helloch – şi nu pentru că l-ar fi certat sergentul Martial dacă se comporta altfel, ci fiindcă avea o fire retrasă, vădind întotdeauna oarecare timiditate.

Când avea să vină clipa despărţirii, când Jean avea să părăsească San-Fernando, dacă trebuia să-şi continue cercetările, iar Jacques Helloch să pornească înapoi, fără îndoială că Jean avea să fie foarte întristat… Poate că avea să-şi spună chiar că, dacă Jacques Helloch i-ar fi fost călăuză, şi-ar fi atins mai degrabă ţinta.

Dealtfel, fusese foarte emoţionat când, la sfârşitul conversaţiei, la care trăsese bucuros cu urechea, îl auzise pe Jacques Helloch spunându-i prietenului său:

— Apoi, Germain, mai e şi tânărul acesta pe care întâmplarea ni l-a scos în cale şi a cărui soartă nu-mi e indiferentă… Ţie nu-ţi inspiră o adâncă simpatie…?

— Ba da, Jacques!

— Fiindcă, Germain, cu cât mă gândesc mai bine, cu atât mă tem mai tare că, deşi, pe bună dreptate, se lasă îndemnat de sentimentul filial pentru a întreprinde această călătorie, în curând va întâmpina greutăţi şi primejdii cărora n-o să le poată face faţă! Dacă va culege noi informaţii la San-Fernando, nu se va aventura prin ţinuturile străbătute de cursul superior al fluviului Orinoco… sau chiar de Rio Negro?… Desigur… dacă îşi zice: „Tatăl meu e acolo!… Trebuie să mă duc…!”. Copilul acesta e foarte curajos!… E destul să-l observi cum se comportă, să-l auzi cum vorbeşte, ca să-ţi dai seama că pentru el sentimentul datoriei merge până la eroism!… N-ai aceeaşi impresie, Germain…?

— Jacques, sunt de aceeaşi părere cu tine în ceea ce-l priveşte pe tânărul de Kermor, şi pe bună dreptate te îngrijorează…

— Apoi, cine-l sfătuieşte, cine îl apără?… continuă Jacques Helloch. Un ostaş bătrân care, nu încape îndoială, şi-ar da şi viaţa pentru el… Dar e acesta însoţitorul care i-ar trebui?… Nu, Germain. Vrei să-ţi spun până la capăt tot ce gândesc?… Ar fi mult mai bine ca bietul copil să nu găsească la San-Fernando nici o informaţie despre tatăl său…

Dacă Jacques Helloch l-ar fi văzut pe Jean în clipa când vorbea aşa, ar fi observat cum îşi îndreaptă spinarea, cum înalţă capul şi cum i se aprind ochii… apoi cum se încovoaie deznădăjduit, la gândul că nu-şi va atinge probabil ţinta… că va fi silit să se reîntoarcă fără să fi izbândit…

Totuşi, după această clipă de slăbiciune, îi reveni speranţa, când îl auzi pe Jacques Helloch adăugând:

— Nu! Nu!… Ar fi prea cumplit pentru bietul Jean; trag nădejdea că cercetările lui îl vor duce la izbândă… Acum treisprezece ani colonelul de Kermor a trecut prin San-Fernando… Nu încape îndoială în această privinţă… Acolo… Jean va afla ce s-a întâmplat cu tatăl său… Ah! Aş fi vrut să-l pot însoţi…

— Te înţeleg, Jacques… I-ar fi trebuit o călăuză ca tine, nu un oştean bătrân… care nu-i e unchi cum nu-i sunt eu mătuşă!… Dar ce să-i faci?… Itinerarul lui nu poate fi şi al nostru, ca să nu mai vorbim de afluenţii pe care trebuie să-i explorăm la întoarcere…

— Oare nu sunt afluenţi şi mai sus de San-Fernando?… remarcă Jacques Helloch.

— Cum să nu…?! Pot să-ţi citez chiar unii admirabili… Cunucunuma, Cassiquiare, Mavaca… şi, în felul acesta, expediţia noastră se va extinde până la izvoarele fluviului Orinoco…

— De ce nu, Germain?… Explorarea va fi mai substanţială, atâta tot… şi ministrul Instrucţiunii publice n-ar avea de ce se plânge…!

— Ei, ministrul, ministrul, Jacques! Tu îl suceşti şi-l răsuceşti cum îţi place pe acest distins profesor universitar!… Dar dacă Jean de Kermor nu-şi va continua cercetările prin părţile fluviului Orinoco… dacă se va aventura să străbată vastele llanos din Columbia… dacă va coborî chiar spre bazinul lui Rio Negro şi al Amazonului…?

Jacques Helloch nu răspunse, fiindcă nu avea ce răspunde, îşi dădea bine seama că, la rigoare, putea să-şi extindă călătoria chiar până la izvoarele fluviului Orinoco, fiindcă n-ar fi deviat de la sensul misiunii sale… Dar să părăsească bazinul fluviului şi chiar Venezuela pentru a-l însoţi pe tânăr şi a străbate teritoriul Columbiei sau al Braziliei…

Din piroga alăturată, Jean, îngenuncheat în fundul rufului, auzise totul… Ştia ce simpatie le inspira tovarăşilor săi de drum… Şi mai ştia că nici Jacques Helloch, nici Germain Paterne nu credeau că există vreo legătură de rudenie între el şi sergentul Martial… Oare ce-i făcea să nu creadă, şi ce ar fi zis bătrânul său prieten dacă ar fi aflat…?

Fără să se întrebe ce-l va aştepta în viitor, dacă devotamentul şi curajul lui Jacques Helloch îi vor fi vreodată de ajutor, Jean era recunoscător providenţei că-i scosese în cale un compatriot atât de viteaz şi de generos.