XIII VENERAREA TAPIRULUI.

A doua zi dimineaţă – 2l septembrie – când părăsiră micul port Mataweni, călătorii nu mai aveau decât trei zile şi jumătate de navigat până la San-Fernando. În optzeci de ore, dacă nu se ivea nici o piedică – chiar dacă vremea nu era favorabilă – trebuiau să ajungă la capătul călătoriei lor.

Începură din nou să navigheze în condiţiile obişnuite – cu ajutorul pânzelor, când le îngăduia briza – cu palanca şi cu garapato, când puteau să profite de contracurentul ce se forma la numeroasele coturi ale fluviului – cu espilla, când prăjinile nu izbuteau să învingă forţa curentului.

Temperatura se menţinea ridicată. Nori de furtună se târau anevoie pe cer, spărgându-se uneori şi provocând puternice ploi calde. Apoi începea să ardă soarele şi călătorii erau nevoiţi să se adăpostească sub ruf. În general vântul bătea slab, cu intermitenţe şi nu izbutea să împrospăteze atmosfera aceea mistuitoare.

Numeroase cursuri de apă se vărsau în fluviu, mai ales pe malul stâng – cursuri de apă fără nume, a căror albie avea să sece în sezonul uscat. Dealtfel, Germain Paterne nu pleda în favoarea lor şi nici pentru geografi nu prezentau interes.

De mai multe ori întâlniră bărci de ale indienilor piaroas care prin părţile acelea locuiesc de obicei pe malul drept al fluviului.

Aceşti indieni acostau pur şi simplu pirogile şi-şi ofereau serviciile pentru manevrarea atât de dificilă a espillei. Erau angajaţi fără nici o şovăială, iar ei se mulţumeau, ca răsplată, cu bucăţi de stofă, mărgele de sticlă, ţigări. Marinari dibaci, totodată, aveau căutare şi pentru trecerea torentelor.

Aşadar, escortată de cinci, şase curiares, flotila acostă în satul Augustino, situat pe malul drept, pe care domnul Chaffanjon nici nu-l pomeneşte, pentru simplul motiv că nu exista pe vremea călătoriei sale.

Dealtfel, în general, aceşti indieni nu sunt sedentari. După cum îşi părăsesc bărcile din scoarţă de copaci de care s-au folosit pentru trecerea unui râu, aşa îşi părăsesc şi colibele ridicate ca un cort pentru câteva zile.

Se părea însă că satul Augustino avea unele şanse să dăinuiască, deşi fusese ridicat de curând. Se afla într-un loc bine ales, la o cotitură a fluviului Orinoco. Pe plajă şi dincolo de sat, până la nişte cerros de mărime mijlocie, acoperite cu vegetaţie, creşteau sute de arbori. La stânga se îngrămădea o pădure de arbori de cauciuc din care gomeros îşi făceau o sursă de câştig, adunând preţioasa gumă.

Satul era alcătuit din vreo patruzeci de colibe de paie cilindrice sau cilindro-conice, iar populaţia se ridica la aproximativ două sute de locuitori.

La debarcare, domnul Miguel şi tovarăşii lui de drum ar fi putut crede că la Augustino nu se aflau nici copii, nici femei.

Aceasta se datora faptului că femeile şi copiii, speriaţi, fugiseră în pădure, după cum le era obiceiul, de îndată ce fuseseră anunţaţi că se apropie nişte străini.

Apăru un piaroa bine făcut, în vârstă de patruzeci de ani, vânjos, lat în spate, îmbrăcat în guayuco, cu părul, rărit deasupra frunţii, căzându-i pe umeri, cu brăţări de sârmă sub genunchi şi deasupra gleznelor. Se plimba de-a lungul falezei înconjurat de vreo doisprezece indieni care îi arătau un oarecare respect.

Era căpetenia, conducătorul satului, cel care alesese locul – un loc foarte sănătos, unde Augustino nu avea să fie atins de flagelul obişnuit al acelor maluri, blestemaţii şi insuportabilii tânţari.

Domnul Miguel, urmat de ceilalţi călători, se apropiau de căpetenie, care vorbea limba venezueleană.

— Fiţi bineveniţi, prietenii tăi şi cu tine, spuse acesta, întinzându-le mâna.

— Am venit aici doar pentru câteva ore, răspunse domnul Miguel, avem de gând să plecăm mâine în zori.

— Până atunci, zise piaroa, poţi să te odihneşti în colibele noastre… Vei fi primit în oricare din ele.

— Îţi mulţumim, căpitan, răspunse domnul Miguel, vom veni să te vizităm. Dar, pentru o noapte, e mai bine să rămânem la bordul pirogilor noastre.

— Cum doreşti.

— Eşti căpetenia unui sat frumos, continuă apoi domnul Miguel, urcând spre faleză.

— Da… abia l-am întemeiat, şi va deveni înfloritor, dacă se va bucura de sprijinul guvernatorului din San-Fernando. Sper că îi va fi pe plac preşedintelui republicii să aibă un sat în plus pe malul fluviului Orinoco…

— Îl vom informa, la întoarcerea noastră, răspunse domnul Miguel, că tu, căpitan…

— Caribal, zise indianul, spunându-şi numele cu atâta mândrie de parcă ar fi fost al fondatorului unui oraş sau acela al eroului Simon Bolivar.

— Căpetenia Caribal, continuă domnul Miguel, se poate bizui pe intervenţia noastră, la San-Fernando, pe lângă guvernator, ca şi la Caracas pe lângă preşedinte.

Nici nu se putea să intri în legătură cu piaroas în condiţii mai prielnice şi să vorbeşti cu ei mai politicos.

Domnul Miguel şi tovarăşii lui de drum îi urmară pe indieni până în sat, care se afla la o bătaie de puşcă de faleză.

Jacques Helloch şi prietenul său Jean mergeau unul lângă celălalt, înaintea sergentului Martial.

— Ghidul dumitale obişnuit, cartea compatriotului nostru, dragă Jean, zise Jacques Helloch îţi dă fără îndoială informaţii precise asupra indienilor piaroas şi trebuie să ştii mai mult decât noi în privinţa lor…

— Scrie că, răspunse tânărul, aceşti indieni au o fire domoală şi că nu prea sunt războinici. Cea mai mare parte a timpului trăiesc în adâncul celor mai îndepărtate păduri din bazinul fluviului Orinoco. Se pare că cei de aici au vrut să încerce un nou fel de viaţă, pe malul fluviului.

— Probabil, dragă Jean, şi căpetenia lor, care pare un om inteligent, i-a convins să întemeieze satul în locul acesta. Statul venezuelean ar avea toate motivele să încurajeze astfel de tentative.

Coliba căpeteniei era ridicată de mai mare plăcerea, sub un pâlc de arbori magnifici. Acoperişul, din frunze de palmier, se termina într-un fel de coroană cilindrică, deasupra căreia se afla o tufă de flori. O singură uşă dădea într-o cameră unică, al cărei diametru era de cincisprezece picioare. Mobilierul, restrâns la strictul necesar, se compunea din coşuri, pături, o masă, câteva scaune lucrate grosolan, ustensilele foarte simple ale unei gospodării de indieni, arcuri, săgeţi, unelte de lucrat pământul.

Coliba aceasta fusese terminată de curând şi chiar în ajun avusese loc ceremonia inaugurării – ceremonie care consta în izgonirea duhului rău.

Dar duhul rău nu se destramă ca aburii, nu se împrăştie ca o suflare. Nu e suficient să baţi pereţii de paie, să-i scuturi de praf, aşa cum ar face o gospodină din Europa. Duhul acesta nu e un praf pe care îl strângi cu mătura şi-l arunci afară. E de esenţă imaterială şi se cere ca un animal viu să-l inspire întâi, apoi să zboare cât mai repede cu el în spaţiul nemărginit. Trebuie, aşadar, să se încredinţeze această misiune unei păsări deosebite.

De obicei se preferă un tucan, zburătoare care îşi îndeplineşte sarcina de minune. În timp ce pasărea îşi vede de treabă, familia, adunată în interiorul colibei, purtând podoabele de sărbătoare, cântă, dansează, bea vârtos, dând pe gât nenumărate ceşti de cafea bruquilla, fără să facă economie nici de aguardiente sau de tafia.

Cum în ajun fusese imposibil să găsească un tucan, puseseră un papagal să îndeplinească în locul lui rolul de purificator.

Pe scurt, după ce zburase de ici colo şi piuise, pasărea îşi luase zborul spre pădure şi familia putea să locuiască fără nici o primejdie în colibă. De aceea căpetenia nu ezită să-i poftească pe străini înăuntru, iar aceştia nu avură a se teme că vor fi chinuiţi de duhul rău.

Când oaspeţii ieşiră din coliba căpeteniei Caribal, găsiră populaţia din Augustino mai numeroasă, s-ar putea spune chiar în totalitatea ei. Femeile, copiii, liniştiţi acum şi rechemaţi de taţii, fraţii şi soţii lor, se întorseseră în sat. Se duceau de la o colibă la alta, se plimbau pe sub arbori, se îndreptau spre partea plajei unde acostaseră pirogile.

Germain Paterne observă că femeile, cu trăsături regulate, mici de stat, bine făcute, erau, în realitate, de un tip inferior celui al bărbaţilor.

Toţi piaroas începură apoi să facă schimburile obişnuite dintre indieni şi călătorii, turiştii sau negustorii care urcă sau coboară pe Orinoco. Ei ofereau legume proaspete, trestie de zahăr, vreo câţiva ciorchini de banane denumite platanos care, uscate şi conservate, asigură hrana indienilor cât sunt plecaţi la drum.

În schimb primiră pachete de ţigări, de care piaroas sunt foarte dornici, cuţite, toporaşe, mărgele de sticlă şi se arătară deosebit de mulţumiţi de legăturile lor cu străinii.

Totuşi alergatul de colo, colo nu ţinu mai mult de o oră. Până la apusul soarelui vânătorii mai aveau destul timp să încerce a trage câteva focuri în plin prin pădurile din apropierea satului.

Propunerea fu aşadar făcută, mai bine-zis şi-o făcură lor înşişi Jacques Helloch şi domnul Miguel. Dealtfel tovarăşii lor de drum îi îndemnau să doboare cabiai, pecari, cerbi, pavas, huccos, porumbei, raţe, întotdeauna bine primite de echipajul pirogilor.

Prin urmare, domnii Varinas şi Felipe, Jean de Kermor şi sergentul Martial rămaseră unii în ambarcaţii, ceilalţi pe mal sau în sat, în timp ce Jacques Helloch şi domnul Miguel, urmaţi de Germain Paterne, cu cutia lui de botanist pe spate, se afundară pe sub bolta palmierilor, a arborilor coloradito şi a nenumăraţilor morichals care se înălţau în crânguri dese dincolo de câmpurile de trestie de zahăr şi de manioc.

Nu exista nici o primejdie să se rătăcească, fiindcă vânătoarea urma să se desfăşoare în apropiere de Augustino, doar dacă vânătorii nu se avântau cumva mai departe, mânaţi de pasiunea lor cinegetică.

Dealtfel nici nu fură nevoiţi să se îndepărteze. Foarte curând Miguel doborî un cabiai, iar Jacques Helloch culcă la pământ un cerb. Aceste două animale constituiau o povară destul de mare de cărat până la pirogi. Poate că ar fi fost preferabil să ia cu ei un indian, doi, dar cum nici unul nu se oferi să le facă acest serviciu, nu le cerură ajutorul. Pe de altă parte, nu voiseră să apeleze la marinari, care făceau mici reparaţii la pirogi. Aşadar plecaseră singuri din sat şi se întorceau singuri.

De la o depărtare de doi, trei kilometri, domnul Miguel, cu cabiaiul său pe umăr, iar Jacques Helloch şi Germain Paterne, ducând cerbul, porniră spre Augustino. Când ajunseră doar la cinci, şase bătăi de puşcă de sat, se opriră să-şi tragă răsuflarea.

Era foarte cald şi aerul circula destul de greu pe sub cupola deasă a arborilor. Deodată, după ce se întinseră sub un palmier, crengile unui desiş foarte stufos, din dreapta lor, începură să se mişte aprig. Se părea că ceva masiv şi puternic încearcă să străbată hăţişul.

— Atenţie!… zise Jacques Helloch. Acolo e o sălbăticiune…

— Am în carabină două cartuşe cu glonţ… răspunse domnul Miguel.

— Atunci fiţi gata de tras, până mi-o încarc şi eu pe a mea, replică Jacques Helloch.

În câteva secunde arma sa Hammerless se şi afla pregătită pentru declanşarea focului.

Arbuştii tufişului nu se mai mişcau. Totuşi, ascultând cu atenţie, vânătorii prinseră cu urechea suflul unei gâfâieli şi un mormăit aspru de a cărui provenienţă nu se puteau îndoi.

— Trebuie să fie un animal de mari dimensiuni, zise Germain Paterne. înaintând.

— Stai aici… stai… îi spuse Jacques Helloch. Avem de-a face, fără îndoială, cu un jaguar sau cu o puma… Dar, cu cele patru gloanţe care-l aşteaptă…

— Atenţie… atenţie!… izbucni domnul Miguel. Am impresia că am văzut un bot lung care se întinde printre crengi…

— Ei bine, oricine ar fi posesorul acestui bot… zise Jacques Helloch…

Şi trase cele două focuri.

Deodată, desişul se despică, împins de o forţă formidabilă, un urlet răsună prin frunziş şi o dihanie enormă se repezi afară, dintre ramuri.

Răsunară alte două împuşcături. Domnul Miguel îşi descarcă şi el carabina. De data aceasta animalul căzu la pământ, scoţând un ultim strigăt, de moarte.

— Ei!… Nu-i decât un tapir! exclamă Germain Paterne. Drept să spun… nu făcea să vă prăpădiţi pe el cele patru încărcături de praf de puşcă şi de gloanţe!

Fără îndoială, din punct de vedere al apărării, animalul acela inofensiv nu merita atâta risipă, dar poate că din punct de vedere comestibil stăteau altfel lucrurile.

Aşadar, în loc să aibă de-a face cu o puma sau cu un jaguar, cele mai de temut carnasiere din America meridională, vânătorii n-au înfruntat decât un tapir. Animalul acesta e masiv, cu pielea cafenie, bătând în cenuşiu la cap şi la gât, scund, cu rare fire de păr şi cu un fel de coamă, atribut al masculului. Mai mult vietate de noapte decât de zi, locuieşte prin desişuri şi prin mlaştini. Nasul, un fel de mică trompă mobilă prelungită în formă de rât, îl face să semene cu un mistreţ, şi chiar cu un porc, dar cu un porc care ar fi de mărimea unui măgar.

În fond nici nu există primejdia de a fi atacat de acest pahiderm care se hrăneşte doar cu fructe şi cu plante vegetale. Tapirul e cel mult în stare să îmbrâncească un vânător.

Totuşi n-aveau de ce să regrete cele patru focuri de armă, iar dacă reuşeau să transporte animalul până la pirogi, echipajele ar fi ştiut să tragă foloase de pe urma lui.

Dar, după ce tapirul se prăbuşise la pământ, domnul Miguel şi însoţitorii lui nu auziseră strigătul unui indian care îi pândea din stânga desişului, nici nu-l văzuseră luând-o la goană, cât îl ţineau picioarele, în direcţia satului. Luară iar pe umeri cerbul şi cabiaiul şi porniră la drum, cu gândul să trimită câţiva marinari după tapir.

Când ajunseră la Augustino, populaţia era cuprinsă de furie şi groază. Bărbaţi, femei stăteau în jurul căpeteniei. Domnul Caribal nu părea mai puţin întărâtat decât obştea pe care o conducea. De indată ce se iviră Germain Paterne, domnul Miguel şi Jacques Helloch, fură intâmpinaţi cu strigăte înfiorătoare, cu strigăte de ură şi de răzbunare.

Ce se întâmplase?… Din ce cauză se produsese deodată această schimbare?… Oare piaroas aveau de gând să-şi manifeste ostilitatea împotriva pirogilor…?

Jacques Helloch şi cei doi tovarăşi ai săi se liniştiră curând când îi văzură pe Jean, pe sergentul Martial, pe domnii Felipe şi Varinas îndreptându-se spre ei.

— Ce s-a întâmplat?… îi întrebară.

— Valdez care era în sat, răspunse Jean, a văzut un indian ieşind din pădure, alergând spre căpetenie şi spunându-i că aţi omorât…

— Un cabiai… un cerb… pe care îi aducem… răspunse domnul Miguel.

— Şi un tapir…?

— Da… şi un tapir, răspunse Jacques Helloch, dar ce nenorocire e să omori un tapir…?

— Fuga la pirogi… la pirogi! strigă sergentul Martial imediat.

Într-adevăr, populaţia părea să fie pe punctul de a purcede la acte de violenţă. Indienii aceia atât de paşnici, de primitori, de îndatoritori fuseseră cuprinşi acum de o adevărată furie. Unii se înarmaseră cu arcuri şi săgeţi.

Strigătele deveneau din ce în ce mai puternice. Piaroas erau gata să se repeadă la străini. Căpetenia Caribal abia reuşea să-i domolească, admiţând că voia cu adevărat acest lucru, şi primejdia creştea cu fiecare secundă.

Oare numai pentru că vânătorii doboriseră un tapir…?

Da, numai din această cauză, şi Jean făcuse o greşeală că, înainte de plecarea lor, nu-i avertizase, conform celor citite în ghidul său, să nu se atingă nici măcar de un fir de păr al acestui pahiderm. Era, se pare, un animal sacru pentru indigenii aceia predispuşi la toate superstiţiile, aşadar, înclinaţi din fire să admită metempsihoză.

Nu numai că piaroas cred în spirite, dar îl socotesc pe tapir ca pe un strămoş al lor, ca pe cel mai venerabil şi mai venerat străbun. Când moare un indian, sufletul lui se duce să sălăşluiască în corpul unui tapir. Aşadar, un tapir mai puţin înseamnă un sălaş mai puţin pentru suflete, care riscă să rătăcească la infinit prin spaţiu, din lipsă de domiciliu. De aici vine interzicerea absolută de a atenta la viaţa unui animal căruia îi e destinată onorabila funcţie de a-şi închiria corpul. Când unul din ei e omorât, mânia îi poate împinge pe piaroas la cele mai de temut represalii.

Cu toate acestea, nici domnul Miguel, nici Jacques Helloch nu voiră să renunţe la cerb şi la cabiai, de a căror moarte nu puteau fi traşi la răspundere. Dealtfel, marinarii, veniţi în grabă, luară ei vânatul să-l care şi întregul grup se îndreptă spre pirogi.

Populaţia îi urmărea din ce în ce mai furioasă. Căpetenia nu încerca să o domolească – dimpotrivă. Mergea în fruntea ei şi îşi vântura arcul; întărâtarea indigenilor ajunse la culme când apăru corpul tapirului pe o targă de crengi, purtată de patru oameni.

În clipa aceea, călătorii ajunseseră la pirogi, ale căror rufuri puteau să-i ferească de săgeţi, întrucât indienii nu aveau arme de foc.

Jacques Helloch îl ajută repede pe Jean să urce pe Gallinetta, înainte ca sergentul Martial să poată lua această măsură de prevedere, şi îl sfătui să se întindă pe jos, sub ruf. Apoi dădu fuga la bordul pirogii Moriche, urmat de Germain Paterne.

În ceea ce-i privea, domnii Miguel,Varinas şi Felipe se adăpostiră în Maripare.

Echipajele, aflate acum la locurile lor, luară toate măsurile să dirijeze repede pirogile spre mijlocul fluviului.

Parâmele fură dezlegate chiar în clipa când o ploaie de săgeţi se abătu asupra pirogilor, care se îndepărtau cu ajutorul palancei pentru a ieşi din contracurentul produs de limba de pământ. Înainte de a intra în mijlocul curentului, manevrele nu puteau fi executate decât foarte încet şi pirogile erau expuse la un nou atac al indigenilor, înşiraţi de-a lungul falezei.

Salva nu atinse pe nimeni. Majoritatea săgeţilor zburară pe deasupra ambarcaţiilor, doar câteva se înfipseră în paiele rufurilor.

Între timp, pirogile, scăpând de primejdia de a mai fi hărţuite, făcură ocolul limbii de pământ şi, cu ajutorul brizei, traversară pieziş fluviul.

Pe la ora şase seara, Moriche, Maripare şi Gallinetta legară parâmele de malul stâng pentru a înnopta, fără teama de a le fi tulburată odihna de vreun atac.

În legătură cu cele întâmplate, Germain Paterne îl întrebă pe prietenul său în clipa când începuse să-i învăluie somnul:

— Ia spune, Jacques, ce-or să facă acum piaroas cu tapirul lor…?

— Îl vor îngropa cu toate onorurile datorate unui animal atât de sacru!

— Ei, aş… Jacques! Pun rămăşag că îl vor mânca, şi n-or să facă rău, fiindcă nimic nu-i mai bun ca un file de tapir la frigare!