Capitolul VI.

ÎN CARE AGENTUL FIX DĂ DOVADĂ DE O NERĂBDARE FOARTE ÎNDREPTĂŢITĂ.

Iată în ce împrejurări fusese expediată această telegramă privind pe numitul Phileas Fogg.

Miercuri, 9 octombrie, se aştepta să sosească la Suez, la ora unsprezece dimineaţa, pachebotul Mongolia, al Companiei Peninsulare şi Orientale, vapor de fier, cu elice şi spardek, cu un deplasament de două mii opt sute de tone şi având o forţă nominală de cinci sute de cai. Mongolia făcea cursa regulată între Brindisi şi Bombay, prin canalul Suez. Era unul din cele mai rapide vase ale Companiei şi depăşise totdeauna viteza regulamentară, adică zece mile pe oră între Brindisi şi Suez» şi nouă mile cincizeci şi trei de sutimi între Suez şi Bombay.

În aşteptarea Mongoliei, doi oameni se plimbau pe chei, în mijlocul mulţimii de băştinaşi şi străini care se îmbulzesc în acest oraş, odinioară un târguşor, căruia acum marea operă a d-lui Lesseps5 îi asigurase un viitor măreţ.

Unul dintre aceşti doi oameni era agentul consular al Regatului Unit la Suez şi care – în ciuda neplăcutelor pronosticuri ale guvernului britanic şi sinistrelor preziceri făcute de inginerul Stephenson6 – vedea în fiecare zi navele engleze străbătând canalul şi scurtând astfel la jumătate vechiul drum din Anglia în Indii, pe la Capul Bunei-Speranţe.

Celălalt era un omuleţ slab, cu chipul destul de inteligent, nervos, care îşi contracta cu o stăruinţă vizibilă sprâncenele. Pe sub genele lui lungi sclipea o privire foarte vie, pe care el însă ştia să şi-o stăpânească. În clipa aceea, omuleţul se mişca de colo până colo, neputând sta locului, dând astfel oarecare semne de nerăbdare.

Insul în cauză se numea Fix şi era unul din acei „detectivi” sau agenţi ai poliţiei engleze care, după furtul comis la Banca Angliei, fuseseră trimişi în diferitele porturi ale lumii. Fix trebuia să supravegheze cu cea mai mare grijă pe toţi călătorii în trecere spre Suez, şi dacă vreunul dintre ei i-ar fi părut suspect, să-l „fileze” până la primirea mandatului de arestare.

Exact cu două zile înainte, Fix primise de la directorul poliţiei metropolitane semnalmentele presupusului autor al furtului; erau ale acelui personaj distins şi cu înfăţişarea corectă care fusese văzut în sala de plăţi a Băncii.

Detectivul, desigur momit de serioasa primă făgăduită în caz de succes, aştepta deci cu o nerăbdare uşor de înţeles sosirea Mongoliei.

— Care va să zică, domnule consul, credeţi că vaporul n-o să întârzie? întrebă el pentru a zecea oară.

— Nu, domnule Fix, răspunse consulul. Ieri se afla la Port-Said, şi cei şaizeci de kilometri ai canalului sunt un fleac pentru un vas aşa de rapid. Îţi repet că Mongolia a câştigat întotdeauna prima de douăzeci şi cinci de lire pe care guvernul o plăteşte pentru fiecare douăzeci şi patru de ore câştigate din timpul reglementar al călătoriei.

— Vaporul acesta vine direct de la Brindisi? întrebă Fix.

— Chiar de la Brindisi, de unde a luat poştă pentru Indii şi de unde a plecat sâmbătă la ora cinci după-amiază. Aşa că ai răbdare; trebuie să sosească foarte curând. Însă iată ceea ce nu înţeleg eu: dacă omul dumitale se află pe bordul Mongoliei, cum ai să-l poţi recunoaşte numai după semnalmentele pe care le-ai primit?

— Domnule consul, răspunse detectivul, pe aceşti oameni mai degrabă îi miroşi decât îi recunoşti. Pentru asta trebuie să ai fler, şi flerul este un fel de simţ special pe care îl ajută şi auzul, şi văzul, şi mirosul. În viaţa mea am arestat destui asemenea gentlemeni, şi dacă hoţul meu se află într-adevăr pe bord, vă asigur că nu-mi va scăpa din mână.

— Vă urez să reuşiţi, domnule Fix, fiindcă e vorba de un furt însemnat!

— Un furt magnific! exclamă agentul, cu înflăcărare. Cincizeci şi cinci de mii de lire! Nu ne pică des asemenea pleaşcă! Hoţii au devenit meschini! Neamul celor de-alde Sheppard se stinge! Azi unii ajung la spânzurătoare pentru câţiva şilingi!

— Domnule Fix, observă consulul, vorbeşti cu atâta înflăcărare, încât îţi doresc din toată inima să izbuteşti, însă, repet, date fiind împrejurările în care te afli, mă tem că va fi foarte greu. Ştii preabine că, după semnalmentele pe care le-ai primit, hoţul acesta seamănă întru totul cu un om cumsecade.

— Domnule consul, răspunse sigur pe el inspectorul de poliţie, toţi marii escroci par oameni cumsecade. Vă daţi seama că cei cu mutră de pungaşi n-au decât un drum de ales: să rămână curaţi, că altfel i-ar aresta imediat. De aceea trebuie să suspectezi pe cei cu înfăţişare de oameni cinstiţi. Lucru greu, admit; asta nu mai e o meserie, ci o artă.

Era limpede că numitului Fix nu-i lipsea o oarecare doză de amor propriu.

Între timp pe chei se vedea din ce în ce mai multă mişcare. Marinari de diferite naţii, negustori, misiţi, hamali, felahi se strângeau din toate părţile. Era limpede că se apropia clipa sosirii vaporului.

Vremea era destul de frumoasă, însă cam rece din cauza vântului de est. Deasupra oraşului se profilau câteva minarete, sub razele palide ale soarelui. Către sud, un dig lung de două mii de metri se întindea ca un braţ asupra radei Suezului. Pe valurile Mării Roşii se legănau mai multe vase de pescuit sau de cabotaj, dintre care unele păstrau în liniile lor silueta elegantă a galerei antice.

Tot făcându-şi loc prin această mulţime de oameni, Fix, din obişnuinţă profesională, cerceta chipurile trecătorilor cu câte o scurtă ochiadă.

Era ora zece şi jumătate.

— Dar nu mai vine odată vaporul acela? strigă agentul, auzind bătaia orologiului din port.

— Trebuie să fie aproape, răspunse consulul.

— Cât timp o să stea la Suez?

— Patru ore; atât cât să încarce cărbuni. De la Suez la Aden, la capătul celălalt al Mării Roşii, sunt o mie trei sute zece mile, şi trebuie să-şi. facă provizii de combustibil.

— Şi de la Suez merge direct la Bombay?

— Direct, fără oprire.

— Ei bine, zise Fix, dacă hoţul a luat acest drum şi acest vapor, desigur că şi-a făcut planul să debarce la Suez, ca de aici să ajungă pe altă cale în posesiunile olandeze sau franceze din Asia. Trebuie să ştie prea bine că în India, care este un teritoriu englez, n-ar fi în siguranţă.

— Numai dacă nu o fi un om foarte îndrăzneţ, răspunse consulul. Ştii doar că un criminal englez se poate ascunde mai bine la Londra decât în străinătate.

După aceste cuvinte, care îi dădură mult de gândit agentului, consulul se îndreptă spre biroul său, aflat în apropiere. Fix rămase singur, stăpânit de o nerăbdare nervoasă, cu presimţirea destul de ciudată că hoţul său se găsea pe bordul Mongoliei, şi într-adevăr, dacă pungaşul fugise din Anglia cu gândul de a ajunge în Lumea Nouă, el alesese probabil drumul Indiilor, mai puţin supravegheat sau mai greu de supravegheat decât cel al Atlanticului.

Fix nu rămase mult timp sub stăpânirea acestor gânduri. Fluiere răsunătoare vestiră sosirea vaporului. Gloata de hamali şi de felahi se năpusti spre chei, într-o îmbulzeală destul de neliniştitoare pentru membrele şi veşmintele călătorilor aflaţi în port. Vreo zece bărci se desprinsevă de la mal şi se repeziră în întâmpinarea Mongoliei.

În curând se ivi uriaşul corp de fier al vaporului, navigând între malurile canalului, şi la ora unsprezece punct ancora fu aruncată în radă, în timp ce aburul maşinilor ţâşnea cu zgomot pe ţevile de eşapament.

Pe bord erau destul de mulţi călători. Unii rămăseseră pe punte, ca să admire priveliştea pitorească a oraşului, însă cea mai mare parte coborâră în bărcile care trăseseră la bordul Mongoliei.

Fix cerceta cu cea mai mare luare-aminte pe toţi cei care puneau piciorul pe chei.

Deodată, unul dintre aceştia, după ce împinse energic în lături pe felahii care îl asaltau oferindu-şi serviciile, se apropie de el şi-l întrebă foarte politicos dacă nu cumva putea să-i arate unde se află biroul agentului consular englez. Zicând acestea, călătorul arătă un paşaport pe care, fără îndoială, dorea să i se pună viza britanică.

Fix luă instinctiv paşaportul, citi dintr-o privire semnalmentele înscrise în el, şi nu putu să-şi împiedice o tresărire. Hârtia începu să-i tremure în mână; semnalmentele înscrise în paşaport erau identice cu cele primite de la directorul poliţiei metropolitane.

— Nu-i paşaportul dumitale? îl întrebă pe călător.

— Nu, răspunse acesta, e al stăpânului meu.

— Şi el unde e?

— A rămas pe bord.

— Păi trebuie să se prezinte personal la biroul consulatului, pentru a i se stabili identitatea, îi explică agentul.

— Oare e nevoie de aşa ceva?

— Neapărat!

— Şi unde e biroul ăsta?

— Colo, în colţul pieţii, răspunse inspectorul, arătând cu mâna o casă aflată la vreo două sute de paşi.

— Atunci mă duc să-i spun stăpânului meu, deşi n-o să-i placă de loc să se deranjeze!

Acestea zise, călătorul îl salută pe Fix şi se întoarse pe bord.