Capitolul XII.

ÎN CARE PHILEAS FOGG ŞI ÎNSOŢITORII SĂI SE AVENTUREAZĂ PRIN PĂDURILE INDIEI ŞI ÎN CARE SE VEDE CE VA URMA DE AICI.

Ca să scurteze drumul, călăuza lăsă în dreapta calea ferată în construcţie. Această linie, căreia capricioasele ramificaţii ale Munţilor Vindhias îi puneau multe piedici, nu urma drumul cel mai scurt, aşa cum i-ar fi convenit flui Phileas Fogg. Pârşul, foarte obişnuit cu drumurile şi potecile ţinutului, pretindea că poate să câştige douăzeci de mile tăind-o de-a dreptul prin pădure, aşa încât călătorii se lăsară în seama lui.

Înfundaţi până la gât în coşurile lor, Phileas Fogg şi sir Francis Cromarty erau serios scuturaţi de trapul aspru al elefantului pe care mahut-ul îl îndemna repede la drum; însă ei îndurau neplăcerea cu cea mai britanică nepăsare, schimbând rar câte un cuvânt şi abia văzându-se unul pe altul.

Cât despre Passepartout, aşezat pe spinarea animalului şi supus direct la lovituri şi zdruncinări, se ferea cu mare grijă, aşa cum îl sfătuise stăpânul său, să-şi ţină limba între dinţi, căci s-ar fi putut pomeni cu ea tăiată.

Bravul nostru flăcău, aci aruncat pe gâtul elefantului, aci sărind înapoi pe crupa lui, făcea salturi ca un clovn pe trambulină. Însă în mijlocul acestor sărituri de trap mai avea timp să glumească şi să râdă, iar din când în când scotea din sacul său o bucată de zahăr, pe care inteligentul Kiuni o lua cu vârful trompei, fără să-şi întrerupă o clipă trapul regulat.

După două ore de mers, călăuza opri elefantul şi-i dădu un ceas de odihnă. După ce se adăpă într-o baltă din apropiere, animalul se apucă să devoreze ramuri de copaci şi arbuşti. Lui sir Francis Cromarty popasul îi convenea; căci era zdrobit. Cât despre Mr. Fogg, acesta părea la fel de bine dispus ca şi când ar fi scoborât din pat.

— Parc-ai fi de fier! exclamă generalul, privindu-l cu admiraţie.

— De fier forjat! răspunse Passepartout, ocupat cu pregătirea unui prânz simplu.

La ora douăsprezece, călăuza dădu semnalul de plecare. Înfăţişarea ţinutului deveni numaidecât foarte sălbatică. După păduri uriaşe veneau desişuri de tamarini şi de palmieri pitici, apoi întinse câmpii sterpe, presărate cu arbuşti plăpânzi şi cu stânci uriaşe de sienit. Toată această parte a Bundelkundului de sus, puţin străbătută de călători, este locuită de o populaţie fanatică, înăsprită în practicile cele mai înspăimântătoare ale religiei hinduse. Dominaţia englezilor n-a putut fi stabilită pe de-a-ntregul în acest ţinut aflat sub influenţa rajahilor, greu de supus în inaccesibilele lor adăposturi din Munţii Vindhias.

De mai multe ori călătorii noştri zăriră cete de indieni fioroşi, care, văzând cum trece prin faţa lor patrupedul iute de picior, făceau gesturi de mânie. De altfel, socotind că e mai bine să nu-i întâlnească, pârşul îi ocolea pe cât îi stătea în putinţă.

În cursul acelei zile văzură puţine animale, doar câteva maimuţe care o luară la fugă făcând mii de strâmbături şi de schimonoseli, spre marea desfătare a lui Passepartout.

Un gând între atâtea altele îl neliniştea îndeosebi pe flăcăul nostru: ce avea să facă Mr. Fogg cu elefantul, după ce soseau la Allahabad? Avea să-l ia cu el mai departe? Peste putinţă! Preţul călătoriei, adăugat la preţul de cumpărare, ar fi făcut din el un animal în stare să te ruineze. Avea să-l vândă sau să-l lase în libertate? Acest preţios animal merita să-ţi dea de gândit. Dacă, să zicem, Mr. Fogg i-ar fi dăruit elefantul lui Passepartout, el s-ar fi văzut în mare încurcătură…

Aceste gânduri îl urmăreau tot timpul.

La ora opt seara trecuseră peste ramura principală a Munţilor Vindhias şi călătorii făcură popas pe povârnişul dinspre miazănoapte, într-o casă de ţară aflată în ruină.

Distanţa străbătută în această zi fusese de vreo douăzeci şi cinci de mile şi până la gara Allahabad mai aveau de străbătut încă pe atât.

Noaptea era friguroasă. Pârşul aprinse în casa ruinată un foc de ramuri uscate şi căldura lui fu foarte preţuită.

Cina fu alcătuită din proviziile luate de la Kholby; călătorii mâncară ca nişte oameni frânţi de oboseală. O convorbire, care începuse prin câteva frânturi de fraze, se termină numaidecât prin sforăituri puternice. Călăuza rămase afară, veghind în preajma lui Kiuni, care dormea în picioare, sprijinit de trunchiul unui copac mare.

Peste noapte nu se întâmplă nimic deosebit. Urletele gheparzilor şi ale panterelor, amestecate cu ţipetele ascuţite ale maimuţelor, tulburau uneori liniştea. Însă fiarele acestea se mulţumeau cu urletele, fără să facă nici un rău drumeţilor din casa părăsită. Sir Francis Cromarty dormea adânc, ca un brav ostaş rupt de oboseală…

Passepartout, într-un somn agitat, reluă în vis frământările din ajun. Cât despre Mr. Fogg, acesta se odihni la fel de tihnit ca şi când s-ar fi aflat în liniştita sa casă: din Saville-row.

La ora şase dimineaţa porniră din nou la drum. Călăuza nădăjduia să ajungă la gara Allahabad chiar în aceeaşi seară. În felul acesta, Mr. Fogg nu pierdea decât o parte din cele patruzeci şi opt de ore economisite de la începutul călătoriei.

Coborâră ultimele coaste ale Munţilor Vindhias. Kiuni îşi reluase mersul lui grăbit. Către prânz, călăuza ocoli târguşorul Kallenger, aşezat pe râul Cani, un subafluent al Gangelui. El se ferea ca de obicei de aşezările omeneşti, socotindu-se mai în siguranţă în această câmpie goală care înfăţişa primele depresiuni ale bazinului marelui fluviu. Gara Allahabad se afla la numai douăsprezece mile spre nord-est. Făcură popas sub un pâlc de bananieri, ale căror fructe, la fel de hrănitoare ca pâinea, „la fel de gustoase ca smântâna”, spun călătorii, fură foarte preţuite.

La ora două porniră mai departe, şi călăuza intră la adăpostul unei păduri dese, care se întindea pe o distanţă de mai multe mile; îi venea mai la îndemână să meargă aşa, la adăpostul copacilor deşi. Până acum nu avusese nici o întâlnire neplăcută şi călătoria făgăduia să se termine cu bine, când deodată elefantul se opri, dând semne de nelinişte.

Era ora patru.

— Ce s-a întâmplat? întrebă sir Francis Cromarty, scoţând capul deasupra coşului său.

— Nu ştiu, domnule ofiţer, răspunse pârşul, în timp ce trăgea cu urechea la un murmur nedesluşit, care pătrundea prin frunzişul des.

După câteva clipe, murmurul acesta se auzi mai limpede; ai fi zis că e un concert, încă foarte îndepărtat, de glasuri' omeneşti şi instrumente de alamă.

Passepartout era numai ochi şi urechi. Mr. Fogg aştepta liniştit, fără să scoată un cuvânt.

Pârşul sări jos, legă elefantul de un copac şi se adânci în desişul încâlcit. După câteva minute se întoarse, zicând:

— O procesiune de brahmani se îndreaptă spre noi.

Dacă se poate, e mai bine să nu ne vadă.

Apoi dezlegă elefantul şi îl trase în desiş, sfătuindu-i pe călători să nu coboare sub nici un cuvânt, iar el rămase în aşteptare, gata să se caţăre la locul lui, dacă ar fi fost nevoie să fugă. Socotea însă că ceata de credincioşi avea să treacă fără să-i vadă, grosimea frunzişului oferindu-le o foarte bună ascunzătoare.

Între timp, zgomotele se apropiară… Cântări monotone se amestecau cu sunetele tobelor şi ţimbalelor. Îndată capul procesiunii se ivi printre copaci, la cincizeci de paşi de locul unde se aflau Mr. Fogg şi însoţitorii săi. Ei puteau să distingă acum cu uşurinţă ciudatele personaje care luau parte la această ceremonie religioasă.

În faţă mergeau preoţii, cu tichii înalte, ascuţite la vârf, îmbrăcaţi în veşminte lungi, pline de podoabe şi zorzoane. Ei erau înconjuraţi de bărbaţi, femei şi copii care intonau un fel de litanie funebră, întreruptă la intervale egale de lovituri de tam-tam şi ţimbal. În urma lor, tras de două perechi de zebuşi, bogat împodobiţi, se ivi un car cu roţile foarte mari, ale căror spiţe şi obezi înfăţişau o împletitură de şerpi. În car se afla o statuie hâdă, cu patru braţe, cu trupul colorat într-un roşu posomorit, cu ochii rătăciţi, cu părul încâlcit, cu limba atârnându-i afară, printre buzele vopsite cu hene şi betel.

De gât îi atârna un şirag de capete de mort, şi o cingătoare făcută din mâini tăiate îi înconjura mijlocul. Ea stătea pusă în picioare, pe trupul unui uriaş care zăcea trântit cu capul tăiat.

Sir Francis Cromarty recunoscu statuia.

— Zeiţa Kali! murmură el. Zeiţa dragostei şi a morţii!

— A morţii înţeleg, dar a dragostei, mai va! observă Passepartout. A dracului muiere!

Pârşul îi făcu semn să tacă.

În jurul statuiei se agitau, zvârcolindu-se în spasmuri, un număr de fachiri bătrâni, tărcaţi de dungi făcute cu ocru, acoperiţi de tăieturi în formă de cruce prin care sângele se pierdea picătură cu picătură – posedaţi tâmpi care încă se mai aruncă sub roţile carului la marile ceremonii hinduse de la Djaggernat12.

În urma lor, câţiva brahmani, în toată măreţia veşmintelor lor orientale, târau o femeie care abia se mai putea ţine pe picioare.

Femeia era tânără şi albă ca o europeană. Capul ei, gâtul, umerii, urechile, braţele, mâinile, degetele picioarelor erau peste măsură încărcate de giuvaieruri, coliere, brăţări, agrafe şi inele. O tunică ţesută cu fir de aur, cu un văl subţire pe deasupra, îi contura linia taliei.

În spatele acestei tinere femei, într-un izbitor contrast, gărzi, cu paloşe fără teacă atârnate de centură şi cu pistoalele încrustate, purtau într-un palanchin leşul unui om.

Era trupul unui bătrân, îmbrăcat în bogate veşminte de rajah, având, ca şi în viaţă, turbanul brodat cu perle, haina dintr-o ţesătură de mătase împodobită cu aur, cingătoarea de caşmir bătut cu diamante – şi măreţele lui arme de prinţ indian.

Veneau apoi, încheind cortegiul, muzicanţii şi o coadă de fanatici, ale căror strigăte acopereau adesea asurzitorul zgomot al instrumentelor.

Sir Francis Cromarty privea toată această ceremonie cu un aer nespus de întristat.

— E un sutty! zise, întorcându-se către călăuză.

Pârşul încuviinţă din cap şi îşi duse degetul la buze. Lunga procesiune se scurgea încet printre copaci; curând ultimele rânduri dispărură în adâncul pădurii. Treptat cântările se stinseră; se mai auziră câteva strigăte îndepărtate, apoi o linişte adâncă luă locul larmei de până atunci.

Phileas Fogg auzise cuvântul rostit de sir Francis Cromarty şi, îndată ce procesiunea se duse, întrebă:

— Ce-i acela un sutty?

— E un sacrificiu omenesc, însă un sacrificiu voluntar, domnule Fogg, răspunse generalul. Femeia pe care aţi văzut-o va fi arsă pe rug mâine dimineaţă, la ivirea zorilor.

— Ah, ticăloşii! strigă Passepartout, neputându-şi înfrâna indignarea.

— Şi mortul cine era? întrebă mai departe Mr. Fogg.

— Prinţul, soţul femeii, un rajah independent din Bundelkund, răspunse călăuza.

— Cum, continuă Phileas Fogg, fără ca glasul lui să arate cea mai mică tulburare, mai există încă în India asemenea obiceiuri barbare şi englezii n-au putut să le distrugă?

— Sacrificiile acestea nu se mai fac în cea mai mare parte a Indiei, răspunse sir Francis Cromarty. Însă asupra unor ţinuturi sălbatice, mai cu seamă în Bundelkund, noi nu avem nici o influenţă. La miazănoapte de Munţii Vindhias, crimele şi jafurile sunt veşnic în floare.

— Nenorocita, arsă de vie! murmură Passepartout.

— Da, arsă de vie! reluă generalul. Şi dacă nu s-ar supune, nici nu vă închipuiţi ce viaţă mizerabilă i-ar impune rudele sale! I-ar tunde părul, ca hrană abia i-ar da câţiva pumni de orez, ar alunga-o, socotită fiind drept o fiinţă murdară şi biata de ea ar muri în vreun ungher, ca un câine râios. Astfel, pe cele mai multe din aceste nefericite le împinge la sacrificiu nu dragostea sau fanatismul religios, ci groaza de o asemenea viaţă înspăimântătoare. Câteodată totuşi se întâmplă ca sacrificiul să fie într-adevăr voit şi atunci este nevoie ca guvernământul să intervină energic spre a-l împiedica. De pildă, acum câţiva ani, mă aflam la Bombay, când o văduvă tânără a venit să ceară guvernatorului îngăduinţa de a fi arsă împreună cu soţul ei mort. Bineînţeles guvernatorul s-a împotrivit. Atunci văduva a plecat din oraş, s-a refugiat la un rajah independent şi sacrificiul a fost dus până la capăt.

În timp ce generalul povestea acestea, călăuza clătina din cap, iar la sfârşit zise:

— Sacrificiul de mâine dimineaţă nu se face cu voia femeii.

— De unde ştii?

— E o poveste pe care o ştie toată lumea în Bundelkund.

— Totuşi, nefericita nu părea să se împotrivească de loc, observă sir Francis Cromarty.

— Fiindcă au îmbătat-o cu fum de opiu şi de haşiş.

— Dar unde o duc acum?

— La pagoda din Pillaji, la două mile de aici. Acolo va rămâne peste noapte, aşteptând ora sacrificiului.

— Şi când va avea loc sacrificiul?

— Mâine, în zorii zilei.

După acest răspuns, călăuza scoase elefantul din desiş şi se căţără pe grumazul lui. Însă în clipa când se pregătea să-l îndemne Ia drum cu un şuierat anume, Mr. Fogg îl opri.

— Ce-ar fi să o salvăm pe această femeie? îl întrebă pe sir Francis Cromarty.

— S-o salvăm, domnule Fogg!

— Mai am încă douăsprezece ore câştigate; pot să le folosesc în acest scop.

— Ia te uită! Dar dumneata eşti un om de inimă, domnule! exclamă generalul.

— Uneori, răspunse simplu Phileas Fogg. Când am timp…