Capitolul XIII.

ÎN CARE PASSEPARTOUT NE ÎNTĂREŞTE PĂREREA CĂ NOROCUL SURÂDE CELOR CURAJOŞI.

Hotărârea era îndrăzneaţă, plină de greutăţi, poate chiar peste putinţă de îndeplinit. Mr. Fogg îşi punea în joc viaţa, sau cel puţin libertatea şi, ca urmare, însăşi reuşita proiectelor sale; totuşi nu şovăi. De altminteri găsise în sir Francis Cromarty un ajutor plin de hotărâre.

Cât despre Passepartout, acesta era gata să facă orice, te puteai bizui pe el. Ideea stăpânului său îl încânta. El simţea că sub învelişul de gheaţă stăpânul său avea o inimă, un suflet – şi începea să-l iubească pe Phileas Fogg.

Rămânea călăuza. De partea cui avea să fie? Nu cumva a hinduşilor? Dacă nu puteau să se bizuie pe sprijinul lui, trebuiau cel puţin să se asigure că va rămâne deoparte.

Sir Francis Cromarty îi puse întrebarea pe faţă.

— Domnule ofiţer, răspunse călăuza, sunt pârş şi această femeie e şi ea tot parsă. Porunciţi-mi ce să fac!

— Bine, băiete! zise Mr. Fogg.

— Dar să ştiţi, continuă pârşul, dacă ne prind, ne aşteaptă nu numai moartea, ci şi chinuri groaznice. Aşa că ţineţi seama!

— Am ţinut seama de tot! răspunse Phileas Fogg. Cred că pentru a trece la fapte trebuie să aşteptăm noaptea.

Călăuza încuviinţă din cap:

— Şi eu socotesc la fel.

Apoi cinstitul hindus le dădu oarecare amănunte despre victimă. Era o hindusă de rasă parsă, frumuseţe vestită, fiica unui negustor bogat din Bombay. În acest oraş, ea primise o educaţie curat englezească şi, după educaţia, ca şi după manierele pe care le avea, ai fi luat-o drept o europeană.

Rămasă orfană, frumoasa fată al cărei nume era Audă fu măritată împotriva voinţei ei cu acest rajah bătrân din Bundelkund. După trei luni de zile rămase văduvă. Ştiind ce soartă o aşteaptă, fugi, dar fu prinsă numaidecât şi rudele rajahului, având de câştigat de pe urma morţii ei, o siliră să primească sacrificiul de la care acum părea că nu mai poate să scape.

Această povestire nu putea decât să-i îndârjească şi mai mult pe Phileas Fogg şi pe însoţitorii lui în generoasa lor hotărâre. Călăuza urma să ducă elefantul spre pagoda din Pillaji, de care să se aproprie cât mai mult cu putinţă.

O jumătate de oră mai târziu, se opriră într-un desiş, la cinci sute de paşi de pagoda pe care nu o vedeau; în schimb urletele fanaticilor se auzeau foarte limpede.

Cei patru salvatori începură să discute despre modul în care se puteau apropia de victimă. Călăuza cunoştea această pagodă în care susţinea el că se află închisă femeia. S-ar putea pătrunde oare înăuntru prin una din uşi, atunci când toţi vor fi căzut în somnul beţiei sau trebuia făcută o spărtură în zid? Asta nu se putea hotărî decât la faţa locului, în momentul potrivit. Însă ceea ce rămânea neîndoios era că răpirea trebuia împlinită chiar în noaptea aceea, nicidecum mai târziu, când victima avea să fie dusă la locul supliciului; atunci nici o forţă omenească n-ar mai fi putut s-o scape.

Mr. Fogg şi însoţitorii săi aşteptară căderea nopii. Către orele şase seara, când umbrele începuseră să se lase, hotărâră să se facă o recunoaştere în jurul pagodei. În clipa aceea, ultimele strigăte ale fachirilor se stingeau.

După obiceiul lor, hinduşii trebuiau să cadă acum în greaua beţie a „hang”-ului, opiu lichid amestecat cu o fiertură de haşiş, şi poate că astfel cineva ar fi izbutit să se strecoare printre ei, până la templu.

Pârşul se avântă fără zgomot prin pădure, călăuzindu-i pe ceilalţi. După ce se târâră vreo zece minute pe sub ramurile copacilor, ajunseră pe malul unui mic râu şi aici, la lumina torţelor de fier, în vârful cărora ardea răşină, zăriră un maldăr de lemne puse grămadă. Era rugul, făcut din preţioase trunchiuri de santal şi îmbibat din vreme cu un ulei parfumat. Deasupra zăcea leşul îmbălsămat al rajahului, care urma să fie ars o dată cu văduva sa. La o sută de paşi de rug se ridica pagoda, ale cărei minarete proiectate în umbră se înălţau deasupra coroanelor copacilor.

— Veniţi după mine! şopti călăuza.

Şi cu îndoită băgare de seamă, el alunecă uşurel printre ierburile înalte, urmat de ceilalţi.

Tăcerea nu era tulburată decât de murmurul vântului printre ramuri.

Curând pârşul se opri în marginea unui luminiş unde ardeau câteva torţe răşinoase. Locul era plin de grupuri de oameni adormiţi, doborâţi de beţie. Ai fi zis că e un câmp de bătălii acoperit cu cadavre. Bărbaţi, femei, copii, toţi amestecaţi laolaltă. Câte un beţiv mai horcăia ici şi colea.

În spate, între copaci, se desena nedesluşit templul, însă, spre marea dezamăgire a călăuzei, gărzile rajahului, luminate de torţe fumegânde, se plimbau prin faţa uşilor cu paloşele scoase din teacă. Era de bănuit că înăuntrul templului preoţii vegheau de asemenea.

Pârşul nu îndrăzni să meargă mai departe. El îşi dădu seama că era peste putinţă să pătrundă cu forţa în pagodă, de aceea îşi trase însoţitorii înapoi.

Phileas Fogg şi sir Francis Cromarty înţeleseseră şi ei că aici nu era nimic de făcut.

Ceva mai încolo se opriră şi vorbiră în şoaptă.

— Să aşteptăm! zise generalul. Nu-i decât ora opt; s-ar putea ca mai târziu gărzile să fie cuprinse şi ele de somn.

— Asta aşa e, încuviinţă pârşul.

Se aşezară deci cu toţii la picioarele unui copac, în aşteptare.

Timpul se scurgea încet. Călăuza se ducea din când în când să cerceteze marginea pădurii. Gărzile rajahului vegheau mereu la lumina torţelor; prin ferestrele pagodei se strecura o licărire slabă.

Aşteptară astfel până la miezul nopţii, fără ca să se întâmple ceva nou; chiar şi paza la uşă rămânea aceeaşi.

Era limpede, nu mai puteau spera ca gărzile să adoarmă; pesemne beţia cu „hang” nu le fusese permisă şi lor. Trebuia deci încercat altceva, eventual să intre în pagodă, printr-o spărtură făcută în zid. Rămânea să se ştie dacă şi preoţii vegheau în preajma victimei lor cu aceeaşi grijă ca soldaţii de la intrare.

După ce se mai sfătuiră o dată, călăuza se arătă gata să pornească. Mr. Fogg, sir Francis şi Passepartout îl urmară. Ei făcuă un ocol destul de lung, ca să ajungă în spatele pagodei.

O jumătate de oră după miezul nopţii atinseră zidul fără să fi întâlnit pe nimeni. În partea aceasta nu fusese pusă nici o pază, dar trebuie spus că aici nu se vedea nici o uşă şi nici o fereastră.

Noaptea era întunecoasă. Luna, în ultimul pătrar, abia se ridicase la orizont, învăluită de nori grei. Copacii înalţi făceau să crească şi mai mult întunericul.

Însă nu era de ajuns să te afli lângă zid, mai trebuia făcută şi o spărtură. Pentru această treabă, oamenii noştri nu aveau nimic altceva decât bricegele lor. Din fericire, zidurile templului erau alcătuite dintr-un amestec de cărămizi şi bârne, şi astfel puteau fi găurite uşor.

Prima cărămidă odată scoasă, celelalte aveau să cadă cu uşurinţă.

Se puseră pe lucru, făcând cât mai puţin zgomot cu putinţă. Pârşul într-o parte, Passepartout în alta se chinuiau să desprindă cărămizile, astfel încât să obţină o deschizătură largă de două picioare.

Lucrul mergea bine, când dinăuntrul templului se auzi un strigăt şi aproape numaidecât alte strigăte îi răspunseră de afară.

Passepartout şi călăuza se opriră. Îi simţiseră? Se dăduse alarma? Cea mai elementară prudenţă le poruncea să se îndepărteze, ceea ce făcură, în acelaşi timp cu Phileas Fogg şi sir Francis Cromarty. Se pitulară din nou sub acoperişul copacilor aşteptând ca alarma, dacă fusese dată, să treacă, în acest caz ei fiind gata să reia lucrul.

Însă, din nefericire, în spatele pagodei se iviră gărzi care rămaseră acolo, aşa că apropierea nu mai era cu putinţă.

Ar fi greu de descris dezamăgirea celor patru oameni opriţi la jumătatea drumului. Acum, când nu mai puteau ajunge până la victimă, cum oare să o salveze? Sir Francis Cromarty îşi muşca pumnii. Passepartout părea scos din fire şi căluzei nu-i era tocmai uşor să-l stăpânească.

Numai netulburatul Fogg aştepta fără să-şi arate simţămintele.

— Adică nu ne mai rămâne decât să plecăm? întrebă generalul în şoaptă.

— Nimic altceva, domnule ofiţer, răspunse călăuza.

— Aşteptaţi! interveni Fogg. Pentru mine nu-i prea târziu dacă sosim la Allahabad abia mâine înaintea prânzului.

— Dar ce mai speri? se auzi glasul lui sir Francis Cromarty. Peste câteva ceasuri se va lumina de ziuă, şi…

— Norocul pe care l-am scăpat poate să revină în ultimul moment.

Generalul ar fi vrut să poată citi în ochii lui Phileas Fogg. Pe ce se bizuia acest englez rece? Oare se gândea ca în momentul supliciului să se repeadă spre tânăra femeie şi s-o smulgă în văzul tuturor din mâinile călăilor?

Asta ar fi fost o nebunie, şi cum puteai admite că omul acesta era atât de nebun?

Totuşi, sir Francis Cromarty încuviinţă să aştepte până la sfârşitul acestei înspăimântătoare scene. Călăuza însă nu-i lăsă în locul unde se refugiaseră, ci îi duse în faţa luminişului. De aici, la adăpostul unui boschet de copaci, puteau să vadă grupurile de oameni adormiţi.

În acest timp, Passepartout, cocoţat pe primele ramuri ale unui copac, rumega o idee, care la început îi străbătuse mintea ca un fulger şi care acum i se încrustase în creier.

La început îşi spusese: „Curată nebunie!” Iar acum îşi repeta: „Dar la urma urmelor, de ce nu? E o şansă, poate singura, şi cu tâmpiţii ăştia…!”

În orice caz acestea sunt cuvintele cu care îşi formulă Passepartout gândul. Pe urmă nu întârzie să alunece cu unduiala unui şarpe pe ramurile copacului, ale căror capete se îndoiau spre pământ.

Orele se scurgeau şi curând câteva nuanţe mai puţin negre anunţară apropierea zilei, deşi întunericul era încă adânc.

Venise clipa. Mulţimea amorţită de oameni învie parcă; grupurile prinseră viaţă. Loviturile de tam-tam, strigătele şi cântările reizbucniră. Venise ora când nefericita femeie trebuia să moară.

Într-adevăr, uşile pagodei se deschiseră, lăsând să scape afară o lumină mai vie. Mr. Fogg şi sir Francis Cromarty putură să zărească victima, puternic luminată, pe care doi preoţi o târau afară. Li se păru chiar că, scuturându-şi toropeala beţiei printr-un suprem instinct de conservare, nenorocita încerca să scape din mâinile călăilor. Inima lui sir Francis Cromarty zvâcni; apucând cu o mişcare convulsivă mâna lui Phileas Fogg, simţi în pumnul acestuia un cuţit scos din teacă.

În aceeaşi clipă prin mulţime trecu un freamăt. Tânăra femeie recăzuse în toropeala dată de haşiş. Ea trecu astfel printre fachirii care scoteau în urma ei strigăte rituale.

Phileas Fogg cu ai săi se amestecară în ultimele rânduri ale mulţimii şi o urmară.

După două minute sosiră pe malul râului, unde se opriră la mai puţin de cincizeci de paşi de rugul pe care era întins leşul rajahului. În semiîntuneric văzură victima, ca şi neînsufleţită, întinsă lângă trupul soţului său.

Pe urmă o torţă se apropie de rug şi lemnul, îmbibat de ulei, se aprinse cât ai clipi din ochi.

În clipa aceea, Phileas Fogg, într-o pornire de nebunie generoasă, se repezi spre rug, dar sir Francis Cromarty şi călăuza îl opriră. El izbutise să-i împingă în lături, când scena se schimbă deodată. Un strigăt de groază se ridică din mulţimea care căzu la pământ, înspăimântată.

Bătrânul rajah nu era mort, căci, îl văzură ridicându-se deodată ca o fantomă, luând-o pe tânăra femeie în braţe şi coborând de pe rug în mijlocul valurilor de fum, care îl făceau să semene cu o vedenie.

Fachirii, gărzile, preoţii, cuprinşi de o groază neaşteptată, încremeniseră, cu faţa la pământ, neîndrăznind să ridice ochii şi să privească această minune.

Victima neînsufleţită era dusă de două braţe viguroase, care parcă nu-i simţeau greutatea. Mr. Fogg şi sir Francis Cromarty rămăseseră în picioare. Pârşul îşi înclinase capul, iar Passepartout de bună seamă nu era mai puţin uimit decât ceilalţi.

Cel reînviat, ajuns la locul unde se aflau Mr. Fogg şi sir Francis Cromarty, le spuse scurt:

— S-o ştergem…

Căci Passepartout era acela care se strecurase până la rug la adăpostul fumului gros. Passepartout era cel care, profitând de întunericul încă adânc, scosese pe tânăra femeie din ghearele morţii! Passepartout era acel care, jucându-şi rolul cu îndrăzneală şi noroc, trecuse prin mijlocul mulţimii înspăimântate.

O clipă după aceea, toţi patru dispărură în pădure şi elefantul porni cu ei într-un trap grăbit. Însă strigăte, urlete şi apoi un glonţ care ţiui prin aer şi găuri pălăria lui Phileas Fogg îi vestiră că şiretlicul fusese descoperit.

Într-adevăr, fumul risipindu-se, pe rugul în flăcări se vedea limpede trupul bătrânului rajah. Revenindu-şi din spaimă, preoţii îşi dăduseră seama că victima lor fusese răpită.

Numaidecât ei se repeziră spre pădure, urmaţi de gărzi. Traseră o salvă, însă răpitorii fugeau repede, şi după câteva clipe se aflau dincolo de bătaia gloanţelor şi a săgeţilor.