Capitolul XIX

ÎN CARE PASSEPARTOUT ARATĂ UN PREA VIU INTERES STĂPÂNULUI SĂU, ŞI ÎN CARE SE VEDE CE URMEAZĂ DE AICI.

Hong Kong nu este decât o insuliţă, pe care tratatul de la Nanking, după războiul din 1842, a dat-o în stăpânirea Angliei. În câţiva ani, Marea Britanie a fondat aici un oraş important, şi a creat un port, portul Victoria.

Această insulă se află la vărsarea fluviului Canton, numai la şaizeci de mile depărtare de oraşul portughez Macao, clădit pe celălalt ţărm. Era de aşteptat ca în lupta comercială Hong Kong să învingă Macao, şi într-adevăr astăzi, cea mai mare parte din tranzitul chinez se efectuează prin oraşul englez. Docuri, pontoane, antrepozite, spitale, o catedrală gotică, o casă a guvernământului, străzile pavate – totul te-ar face să crezi că unul din oraşele comerciale din ţinutul Kent sau Surrey, traversând miezul globului pământesc, a ieşit în acest punct al Chinei, aproape la antipod.

Passepartout, cu mâinile în buzunar, se îndrepta deci spre portul Victoria, căscând gura la palanchine, la cărucioarele cu perdeluţe, încă folosite în Imperiul Ceresc şi la toată această mulţime de chinezi, de japonezi şi europeni care se îmbulzeau pe străzi. Ai fi zis că isteţul flăcău regăsea în drumul său, cu mici deosebiri, oraşele Bombay, Calcutta sau Singapore. Parcă un lanţ de aşezări englezeşti se întindea de jur împrejurul pământului.

Servitorul lui Phileas Fogg ajunse în portul Victoria. Aici, la vărsarea fluviului Canton, era un furnicar de vase de toate naţionalităţile – englezeşti, franţuzeşti, americane, olandeze, vase de război sau de comerţ, îmbarcaţiuni japoneze sau chineze, jonci, sampasuri, tankasuri şi chiar vase-florării care alcătuiau adevărate grădini plutitoare. Tot plimbându-se, Passepartout văzu mai mulţi indigeni îmbrăcaţi în galben, toţi foarte vârstnici.

Întrând la un bărbier chinez ca să se radă? la chinoise, bărbierul îl lămuri, într-o englezească destul de curată, că bătrânii aceştia aveau fiecare cel puţin optzeci de ani, vârstă la care se acorda privilegiul de a se îmbrăca în galben, culoarea imperială. Tânărul franţuz găsi asta foarte caraghios, fără să ştie însă de ce.

Terminând cu bărbieritul, el se îndreptă spre cheiul unde se afla Carnaţie şi acolo îl zări pe Fix, care se plimba în sus şi-n jos, ceea ce nu-l miră de loc. Însă inspectorul de poliţie avea un aer foarte dezamăgit.

„Bun! îşi zise Passepartout. Gentlemenilor de la Reform-Club nu le merge bine.” Şi se apropie de Fix cu zâmbetul său vesel, făcându-se că nu vede supărarea celuilalt.

Agentul era foarte îndreptăţit să blesteme nenorocul care îl urmărea – mandatul nu venise! Era sigur că avea să vină, dar pentru asta ar fi trebuit să mai rămână câteva zile în acest oraş. Hong Kong era ultimul teritoriu englez, şi dacă nu izbutea să-l reţină pe Fogg câteva zile aici, însemna să-l scape definitiv.

— Ei, domnule Fix, v-aţi hotărât să mergeţi cu noi până în America? întrebă Passepartout.

— Da, răspunse Fix, cu dinţii strânşi.

— Haida-de! strigă tânărul franţuz, izbucnind în râs. Ştiam eu că n-o să vă lase inima să vă despărţiţi de noi! Haideţi să vă opriţi loc pe vapor, hai!

Intrară amândoi la biroul transporturilor maritime şi reţinură cabine pentru patru persoane. Funcţionarul îi înştiinţă că reparaţiile de pe Carnaţie fiind terminate vaporul va pleca chiar în seara aceea, la ora opt – şi nu a doua zi dimineaţa, cum se anunţase.

— Foarte bine! răspunse Passepartout. Asta o să-i convină stăpânului meu. Mă duc să-i dau de veste.

În clipa aceea, Fix luă hotărârea cea mare: să-i spună totul însoţitorului său. Poate că era singurul mijloc de a-l mai întârzia pe Phileas Fogg câteva zile în Hong Kong.

Ieşind de la birou, detectivul îl pofti pe tânărul franţuz să se răcorească puţin într-o cârciumă, ceea ce acesta primi, deoarece avea încă timp.

O cârciumă cu înfăţişare îmbietoare se afla chiar pe chei. Intrară amândoi şi se pomeniră într-o încăpere mare, frumos împodobită, în fundul căreia se vedea un pat comun, plin de perne. Câţiva oameni dormeau pe el, unul lângă altul.

Vreo treizeci de consumatori erau aşezaţi la măsuţele făcute din trestie împletită. Unii goleau căni de bere englezească, blondă sau neagră, alţii lichioruri, gin sau brandy. Pe deasupra, cei mai mulţi fumau din pipe lungi de pământ ars, umplute cu cocoloaşe de opiu amestecat cu esenţă de trandafir. Din când în când, câte un fumător moleşit cădea sub masă, şi chelnerii, luându-l de cap şi de picioare, îl duceau în patul comun, lângă confraţii lui. Vreo douăzeci de inşi astfel ameţiţi erau întinşi unul lângă altul, în ultimul hal de îndobitocire.

Fix şi Passepartout îşi dădură seama că nimeriseră într-o fumătorie vizitată de acei nenorociţi aduşi în stare de tâmpenie, de slăbiciune şi de idiotizare, cărora mercantila Engliteră le vindea de două sute şaizeci de milioane de franci pe an funestul drog numit opiu.

Triste milioane, câştigate de pe urma unuia din cele mai nefericite vicii ale naturii umane!

Guvernul chinez a încercat să împiedice prin legi aspre abuzul. Însă zadarnic. De la clasele bogate, cărora la început le era rezervat formal acest obicei, el a trecut la clasele de jos şi ravajele lui n-au mai putut fi împiedicate. În Imperiul de Mijloc se fumează opiu necontenit şi pretutindeni. Bărbaţi şi femei se dedau acestei patimi ticăloase, şi când se deprind cu fumatul, nu se mai pot lipsi de el, fără ca stomacul să nu le fie cuprins de spasme groaznice. Un fumător înrăit poate să pufăie până la opt pipe pe zi, dar el moare în cinci ani.

Fix şi însoţitorul său, care nu voiau altceva decât să se răcorească puţin, nimeriseră tocmai într-una din aceste fumătorii de opiu, aflate la tot pasul, chiar şi în Hong Kong. Passepartout nu avea bani, însă primi bucuros „cinstea” celuilalt, cu gândul că i-o va întoarce altă dată.

Cerură două sticle de porto, pe care franţuzul le preţui cum se cuvine, în timp ce Fix, mai reţinut, îl cerceta cu cea mai mare luare-aminte. Vorbiră de una şi de alta, dar mai cu seamă de minunata idee pe care o avusese domnul Fix să se îmbarce pe Carnaţie. Şi fiindcă venise vorba de vapor, a cărui plecare se apropiase între timp cu câteva ceasuri, Passepartout se ridică spre a se duce să-şi vestească stăpânul, mai ales că sticlele fuseseră golite.

Fix îl opri:

— O clipă, te rog!

— Ce doriţi, domnule Fix?

— Vreau să-ţi vorbesc despre chestiuni foarte serioase.

— Chestiuni serioase! exclamă isteţul flăcău, dând pe gât cele câteva picături de vin rămase pe fundul paharului. O să vorbim mâine; acum nu mai am timp.

— Stai! E vorba de stăpânul dumitale!

La aceste cuvinte, Passepartout se uită cu luare-aminte la interlocutorul său.

Fix avea un aer cu totul neobişnuit.

— Ce aveţi să-mi spuneţi? întrebă franţuzul, aşezându-se la loc.

Agentul îi puse mâna pe braţ şi coborî glasul:

— Cred că ai ghicit ce sunt!

— Ba bine că nu! răspunse Passepartout, zâmbind.

— Atunci am să-ţi mărturisesc totul…

— Aha, cumetre, acum când ştiu totul! Asta nu e greu. În sfârşit… totuşi… dă-i drumul. Dar mai întâi îngăduie-mi să-ţi spun că gentlemenii aceia cheltuiesc banii de pomană!

— De pomană?! făcu Fix. Ţi-e uşor să vorbeşti: se vede cât de colo că nu ştii de ce sumă importantă e vorba!

— Ba da, ştiu. Douăzeci de mii de lire!

— Cincizeci şi cinci! rectifică detectivul strângându-i braţul.

— Ce? strigă Passepartout. Domnul Fogg a avut atâta curaj?… Cincizeci şi cinci de mii de lire! Ei bine, e un motiv în plus ca să nu mai pierd nici o clipă. Şi zicând aceasta, tânărul franţuz se ridică din nou.

— Cincizeci şi cinci de mii de lire! reluă Fix, forţându-l pe Passepartout să se aşeze la loc. Apoi ceru o sticluţă de brandy şi continuă:

— Dacă izbutesc, câştig un premiu de două mii de lire; îţi dau cinci sute din ei (12500 fr.) ca să mă ajuţi.

— Să te ajut? strigă Passepartout cu ochii căscaţi.

— Da, să mă ajuţi să-l reţin pe individul Fogg câteva zile la Hong Kong.

— Ce face…?! Va să zică aşa, gentlemenii ăştia nu se mulţumesc să-l urmărească pe stăpânul meu, să se îndoiască de cinstea lui, mai vor să-i pună şi piedici! Să le fie ruşine!

— Ei asta-i, ce vrei să spui? întrebă Fix.

— Vreau să spun că asta-i curată măgărie. E ca şi cum l-ai prăda pe Mr. Fogg, ca şi cum i-ai lua banii din buzunar!

— Păi tocmai asta urmărim!

— Dar asta e o cursă! strigă Passepartout, care prindea să se înfierbânte sub înrâurirea coniacului servit de detectiv şi pe care-l bea fără să-şi dea seama. O adevărată cursă! Gentlemeni! Colegi!

Fix începu să nu mai înţeleagă.

— Colegi, membri ai Reform-Club-ului! continuă să strige Passepartout. Află, domnule Fix, că stăpânul meu este un om cinstit şi că atunci când face o prinsoare, înţelege s-o câştige la fel de cinstit!

— Dar ce crezi dumneata că sunt eu? întrebă agentul, aţintindu-şi privirea asupra franţuzului.

— Vezi bine că eşti un agent trimis de membrii Reform-Club-ului să controleze drumul stăpânului, ceea ce este din cale afară de umilitor! Atât de umilitor încât, deşi e destulă vreme de când am ghicit rostul dumitale, m-am ferit să-i spun ceva lui Mr. Fogg.

— El nu ştie nimic? întrebă repede detectivul.

— Nimic! răspunse Passepartout, golind încă o dată paharul.

Fix îşi duse mâna la frunte; şovăi să reînceapă vorba. Ce trebuia să facă? Passepartout părea sincer în confuzia lui, dar asta îngreuia treaba şi mai mult. Era limpede că băiatul se dovedea de bună credinţă, că nu era complicele stăpânului său, aşa cum detectivul ar fi putut crede.

„Ei bine, îşi zise acesta, dacă nu-i este complice, o să mă ajute.”

Luase o nouă hotărâre, de altfel nici nu mai avea timp să aştepte: Fogg trebuia arestat cu orice preţ la Hong Kong.

— Ascultă! reîncepu Fix, scurt. Ascultă-mă bine! Eu nu sunt ceea ce crezi dumneata, adică un agent trimis de membrii Reform-Club-ului.

— Aiurea! făcu Passepartout, privindu-l zeflemitor.

— Sunt inspector de poliţie, însărcinat cu o misiune de către administraţia metropolitană.

— Dumneata… inspector de poliţie…?!

— Da, şi pot să-ţi dovedesc. Iată împuternicirea.

Şi agentul, scoţând o hârtie din portofel, arătă împuternicirea semnată de directorul poliţiei centrale. Passepartout îl privi năucit, fără să scoată un cuvânt.

— Prinsoarea lui Fogg, reluă Fix, nu-i decât un pretext cu care dumneata ai fost păcălit, ca şi colegii lui de la Reform-Club, căci el avea interesul să-şi asigure complicitatea dumitale inconştientă.

— Şi de ce?… strigă franţuzul, din ce în ce mai buimac.

— Ascultă! La 28 septembrie, la Banca Angliei a fost săvârşit un furt de cincizeci şi qinci de mii de lire, de către un individ ale cărui semnalmente sunt cunoscute. Or semnalmentele acestea se potrivesc leit cu ale lui Mr. Fogg.

— Haida-de! izbucni Passepartout, lovind cu pumnul lui vânjos în masă. Stăpânul meu e omul cel mai cinstit din lume!

— Ce ştii dumneata? Nici măcar nu-l cunoşti! Ai intrat în slujba lui în ziua plecării – şi el a plecat în grabă, sub un pretext nebunesc, fără bagaje, luând o mare sumă de bani în hârtii de bancă. Şi mai îndrăzneşti să spui că e un om cinstit!

— Da! Da! repetă mecanic bietul băiat.

— Prin urmare vrei să fii arestat ca părtaş?

Passepartout îşi luă capul în mâini; sărmanul de el nu mai era de recunoscut. Acum nici nu mai îndrăznea să-l privească pe inspectorul de poliţie. Phileas Fogg hoţ, el, salvatorul Audei, omul inimos şi brav!… Şi totuşi, atâtea bănuieli erau îndreptate împotriva lui! Flăcăul nostru le simţea pătrunzând şi în mintea lui, dar îşi dădea silinţa să le îndepărteze; nu voia să creadă în vinovăţia stăpânului său.

— În sfârşit, ce vreţi de la mine? întrebă, dezmeticindu-se printr-un suprem efort.

— Iată ce, răspunse Fix. L-am urmărit pe Fogg până aici, însă n-am primit încă mandatul de arestare, pe care l-am cerut de la Londra. Trebuie să-mi ajuţi să-l reţin la Hong Kong.

— Eu?! Eu să…

— Şi voi împărţi cu dumneata premiul de două mii de lire făgăduite de Banca Angliei.

— Niciodată! răcni Passepartout, încercând să se ridice.

Dar căzu la loc, părăsit în acelaşi timp şi de puteri, şi de judecată – şi începu să bâiguie:

— Domnule Fix… Chiar dacă tot ce mi-aţi spus ar fi adevărat… chiar dacă stăpânul meu ar fi hoţul pe care îl căutaţi… ceea ce eu neg… nu uitaţi că am fost… că sunt în slujba lui… Am văzut că e un om bun şi generos…

Nu pot să-l trădez… Nu… Niciodată!… Pentru tot aurul din lume!… Eu sunt dintr-un sat unde asemenea pâine nu se mănâncă!…

— Refuzi?

— Refuz!

— Atunci să socotim că n-am spus nimic, făcu Fix, şi să bem!

— Să bem!

Passepartout era din ce în ce mai mult cuprins de beţie. Înţelegând că trebuie să-l despartă cu orice preţ de stăpânul său, Fix voia să-l dea gata. Pe masă se aflau câteva pipe umplute cu opiu. Detectivul strecură una în mâinile franţuzului; acesta o luă, o duse la gură, o aprinse, trase câteva fumuri, şi îndată căzu, cu capul îngreuiat de narcotic.

În sfârşit! zise Fix, văzându-l fără simţire. Acum n-o să mai aibă cine-l vesti pe Fogg de plecarea vaporului!

Şi chiar dacă ar fi să plece, cel puţin va pleca fără acest franţuz blestemat!

Apoi plăti socoteala şi ieşi pe uşă.