Capitolul XV.

ÎN CARE SACUL CU BANCNOTE SE UŞUREAZĂ DE ALTE CÂTEVA MII DE LIRE.

Trenul se oprise în gară. Passepartout coborî primul, urmat de Mr. Fogg, care îi ajută tinerei sale însoţitoare să pună piciorul pe peron. El socotea să se îndrepte direct către vaporul de Hong Kong, ca s-o instaleze cât mai bine pe Mrs. Audă, pe care nu voia s-o lase singură, atâta timp cât se mai afla încă în această ţară aşa de prime jdioasă pentru ea.

În clipa când ieşea din gară, un poliţai se apropie de el şi-l întrebă:

— Domnul Phileas Fogg?

— Eu sunt.

— Omul acesta este servitorul dumneavoastră? continuă poliţaiul, arătând spre Passepartout.

— Da.

— Binevoiţi să mă urmaţi amândoi!

Mr. Fogg nu făcu nici o mişcare care ar fi putut să arate cea mai mică surpriză. Acest agent era un reprezentant al legii, şi pentru orice englez legea este sfântă.

Passepartout în schimb, cu obiceiurile lui franţuzeşti, vru să discute, însă poliţaiul îl atinse cu bastonul, iar stăpânul său îi făcu semn să se supună.

— Doamna poate să meargă cu noi? întrebă Mr. Fogg.

— Poate.

Poliţaiul îi conduse pe cei trei spre un „palki-ghari”, un fel de trăsură cu patru roţi, cu patru locuri, trasă de doi cai. Porniră. În timpul drumului, care dură vreo douăzeci de minute, nimeni nu scoase un cuvânt.

Trăsura străbătu mai întâi „oraşul negru”, cu străzi strâmte, mărginite de bordeie păcătoase, în care mişuna o populaţie cosmopolită, murdară şi zdrenţăroasă; pe urmă intră în oraşul european, înveselit de case de cărămidă, umbrit de cocotieri, care, cu toată ora timpurie, era plin de călăreţi eleganţi şi de trăsuri luxoase.

Palki-ghari-ul se opri în faţa unei clădiri simple ca aparenţă, care însă nu făcea impresia să fie o locuinţă obişnuită. Poliţaiul îşi dădu prizonierii jos – puteau fi numiţi într-adevăr astfel – şi-i duse într-o încăpere cu gratii la ferestre, unde le spuse:

— La ora opt şi jumătate veţi apărea în faţa judecătorului Obadiah.

Pe urmă ieşi şi încuie uşa.

— Poftim, ne-au prins! strigă Passepartout, prăbuşindu-se pe un scaun.

Mrs. Audă se întoarse repede spre Mr. Fogg şi-i spuse cu o voce în care încerca zadarnic să-şi ascundă tulburarea:

— Domnule, trebuie să mă părăseşti! Din cauza mea sunteţi urmăriţi! Fiindcă m-aţi salvat!

Phileas Fogg se mulţumi să răspundă că asta nu era cu putinţă. Urmărit, fiindcă împiedicase o nelegiuire! Inadmisibil! Cum ar fi îndrăznit reclamanţii să se prezinte în faţa judecătorului? Era o neînţelegere la mijloc. Apoi, Mr. Fogg adăugă că în nici un caz nu o va părăsi, ci o va conduce la Hong Kong.

— Dar vaporul pleacă la ora douăsprezece! Observă Passepartout.

— Vom fi pe bord înainte de ora douăsprezece, răspunse simplu netulburatul gentleman.

Această afirmaţie fusese făcută cu atâta hotărâre, încât Passepartout fu nevoit să-şi zică în sinea lui: „Drace, asta-i sigur! înainte de ora douăsprezece o să fim pe bord.” Totuşi el nu era liniştit pe deplin.

La ora opt şi jumătate uşa se deschise. Poliţaiul se ivi din nou şi conduse prizonierii în încăperea vecină. Aceasta era o sală de şedinţe, plină de pe acum de un public destul de numeros, alcătuit din europeni şi băştinaşi.

Mr. Fogg, Mrs. Audă şi Passepartout se aşezară pe o bancă, în faţa jilţurilor rezervate pentru magistraţi şi grefier.

Magistratul, judecătorul Obadiah, intră aproape numaidecât, urmat de grefier. Era un om voluminos şi rotofei. El luă o perucă atârnată într-un cui, şi-o puse pe cap cu îndemânare şi începu:

— Prima pricină!… Însă îndată îşi duse mâna la cap: Hei, asta nu-i peruca mea!

— Aşa e, domnule Obadiah, e a mea, răspunse grefierul.

— Dragă domnule Oysterpuf, cum ai vrea dumneata ca un judecător să poată da o sentinţă dreaptă cu peruca unui grefier?!

Perucile fură schimbate. În timpul acestor pregătiri, Passepartout fierbea de nerăbdare, căci acul marelui orologiu din sala de şedinţe i se părea că merge înspăimântător de repede pe cadran.

— Prima pricină! reîncepu judecătorul Obadiah.

— Phileas Fogg! strigă grefierul Oysterpuf.

— Aici! răspunse Mr. Fogg.

— Passepartout!

— Prezent!

— Bine! făcu judecătorul Obadiah. Acuzaţi, de două zile tot sunteţi aşteptaţi, pândiţi la toate trenurile de Bombay.

— Dar de ce suntem acuzaţi? strigă Passepartout, pierzându-şi răbdarea.

— O să afli îndată, răspunse judecătorul.

— Domnule, interveni atunci Mr. Fogg, sunt cetăţean englez şi am dreptul…

— S-a purtat cineva necuviincios? întrebă Mr. Obadiah.

— Câtuşi de puţin.

— Bine! Să intre reclamanţii!

La ordinul judecătorului, se deschise o uşă şi un aprod introduse în sală trei preoţi hinduşi.

„Asta era! murmură Passepartout. Sunt păcătoşii ăia care voiau s-o ardă de vie pe tânăra noastră cucoană.'„

Preoţii rămaseră în picioare în faţa judecătorului, în timp ce grefierul citea cu glas tare o plângere de sacrilegiu, îndreptată contra individului Phileas Fogg şi servitorul său, acuzaţi de a fi violat un loc sfinţit de religia brahmanică.

— Ai auzit? îl întrebă judecătorul pe Phileas Fogg.

— Da, domnule, şi mărturisesc că aşa e! răspunse acuzatul uitându-se la ceas.

— Ah, mărturiseşti?

— Mărturisesc şi aştept ca aceşti trei preoţi să mărturisească la rândul lor ce voiau să facă la pagoda din Pillaji.

Preoţii se uitară unul la altul, părând că nu înţeleg nimic din cuvintele acuzatului.

— Aşa e! strigă năvalnic Passepartout. La pagoda din Pillaji, unde voiau să ardă victima.

Preoţii căscară iar ochii, în vreme ce pe chipul judecătorului Obadiah se citea o adâncă uimire.

— Ce victimă? întrebă el. Pe cine să ardă? în plin Bombay?

— Bombay? strigă Passepartout.

— Fără îndoială. Nu e vorba de pagoda din Pillaji, ci de pagoda Malebar-Hill, din Bombay.

— Şi ca dovadă, iată încălţămintea profanatorului! adăugă grefierul, punând pe biroul său o pereche de pantofi.

— Pantofii mei! exclamă Passepartout, care, surprins la culme, nu putu să-şi oprească acest strigăt involuntar.

E uşor de ghicit confuzia care se petrecuse în mintea stăpânului şi a servitorului. Ei uitaseră întâmplarea de la Bombay, şi tocmai întâmplarea aceea îi aducea acum în faţa magistratului din Calcutta.

Într-adevăr, agentul Fix înţelesese tot ce avea de câştigat din această nenorocită întâmplare. Întârziindu-şi plecarea cu douăsprezece ore, el se făcuse povăţuitorul preoţilor de la Malebar-Hill, şi le făgăduise însemnate despăgubiri, ştiind că guvernământul englez era foarte sever în cazul unor asemenea delicte: pe urmă, cu trenul următor, îi pusese pe urmele profanatorilor. Însă datorită timpului folosit cu eliberarea tinerei văduve, Fix şi hinduşii sosiseră la Calutta înaintea lui Phileas Fogg şi a servitorului său, pe care magistraţii, înştiinţaţi prin depeşă, trebuiau să-i aresteze la coborârea din tren.

Gândiţi-vă la dezamăgirea lui Fix, când află că omul său nu sosise încă în capitala Indiei! El fu nevoit să creadă că hoţul, oprindu-se într-una din gările de pe parcurs, se refugiase în provinciile de miazănoapte.

Douăzeci şi patru de ore agentul pândi în gară, într-o nelinişte de moarte. Mare fu deci bucuria sa când, în dimineaţa aceea, îşi văzu omul coborând din tren, în tovărăşia unei tinere femei, a cărei prezenţă, ce-i drept, nu putea să şi-o explice. Numaidecât trimise un poliţai să-l aresteze, şi iată cum Mr. Fogg, Passepartout şi văduva rajahului din Bundelkund ajunseră în faţa judecătorului Obadiah.

Dacă Passepartout ar fi fost mai puţin preocupat de necazul său, ar fi putut să zărească într-un colţ al sălii de şedinţă pe detectiv, care urmărea dezbaterile cu un interes uşor de înţeles, căci şi la Calcutta, ca la Bombay şi Suez, nu avea încă mandatul de arestare!

Între timp, judecătorul Obadiah luase act de mărturisirea lui Passepartout, care ar fi dat tot ce avea ca să-şi poată retrage imprudentele cuvinte.

— Deci faptele sunt mărturisite! zise judecătorul.

— Mărturisite! răspunse rece Mr. Fogg.

— Având în vedere, începu omul dreptăţii, că legile englezeşti înţeleg să proteguiască egal şi riguros toate – religiile populaţiilor din India, delictul fiind mărturisit de individul Passepartout, care recunoaşte de a fi violat cu piciorul profanator lespezile pagodei Malebar-Hill din Bombay, în ziua de 20 octombrie, condamnăm pe numitul Passepartout la cincisprezece zile închisoare şi la o amendă de trei sute de lire (7.500 fr.).

— Trei sute de lire? strigă Passepartout, pe care nu-l impresionase cu adevărat decât amenda.

— Tăcere! făcu aprodul cu un glas chelălăitor.

Judecătorul Obadiah continuă:

— Şi având în vedere că nu există probă materială precum că servitorul şi stăpânul n-ar fi fost de comun acord, că, în orice caz, cel din urmă trebuie să răspundă de faptele şi de gesturile unui servitor aflat în slujba sa, reţinem pe numitul Phileas Fogg şi-l condamnăm la opt zile închisoare şi o sută cincizeci de lire amendă. Grefier, strigă pricina următoare.

În colţul său, Fix încerca o mulţumire de nedescris.

Phileas Fogg reţinut opt zile la Calcutta! Asta însemna mai mult decât era nevoie ca mandatul de arestare să aibă timp să sosească.

Pasepartout era năuc; condamnarea rostită de judecător îl ruina pe stăpânul său. Un rămăşag de douăzeci de mii de lire pierdut, şi asta numai fiindcă el, ca un gură cască ce era, intrase în blestemata aceea de pagodă!

Phileas Fogg, la fel de stăpân pe el ca şi cum această condamnare nu l-ar fi privit, nici măcar nu încruntase sprâncenele. Însă în clipa când grefierul striga o altă pricină, el se ridică şi zise:

— Ofer cauţiune!

— E dreptul dumitale, răspunse judecătorul.

Fix simţi rece în spinare, însă îşi veni în fire când îl auzi pe judecător că „având în vedere calitatea de străin a lui Phileas Fogg şi a servitorului său”, fixează cauţiunea la uriaşa sumă de o mie de lire pentru fiecare. Două mii de lire trebuia să-l coste pe Mr. Fogg, dacă voia să nu-şi ispăşească pedeapsa numaidecât!

— Plătesc! vesti gentlemanul.

Şi scoase din sacul aflat asupra lui Passepartout un teanc de bancnote, pe care le puse pe biroul grefierului.

— Aceşti bani vă vor fi înapoiaţi la ieşirea din închisoare, zise judecătorul. Până atunci, sunteţi liberi pe cauţiune.

— Să mergem! îi porunci Phileas Fogg servitorului său.

— Dar cel puţin să-mi dea înapoi pantofii! Strigă Passepartout cu o mişcare de furie.

Dorinţa îi fu îndeplinită, „Da' ştiu că sunt scumpi! murmură el. Peste o mie de lire fiecare! Şi unde mai pui că mă strâng!”

Şi bravul nostru flăcău, cu o înfăţişare jalnică, porni după Mr. Fogg, care oferise braţul tinerei femei. Fix mai spera că hoţul său nu se va îndura să piardă cele două mii de lire şi că îşi va face zilele de închisoare; porni deci pe urmele lui Fogg.

Acesta chemă o trăsură în care se urcă numaidecât, cu Mrs. Audă şi cu Passepartout. Detectivul o luă la fugă după ei şi curând îi văzu oprindu-se pe unul din cheiurile portului.

Rangoon era ancorat în radă, la o jumătate de milă, cu pavilionul de plecare la catarg; suna ora unsprezece. Mr. Fogg era în câştig cu şaizeci de minute. Fix se uită la el cum cobora din trăsură şi se urca într-o barcă, împreună cu Mrs. Audă şi servitorul său.

— Pleacă, afurisitul! strigă detectivul, bătând cu piciorul în pământ. Două mii de lire aruncate în vânt!

Risipitor ca un hoţ! Ah, dacă trebuie, am să-l urmăresc până la capătul pământului; numai că, după cum cheltuieşte, toţi banii furaţi au să se ducă dracului!

Inspectorul de politie era îndreptăţit să gândească astfel.

Într-adevăr, de când părăsise Londra, Phileas Fogg semănase pe drum mai mult de cinci mii de lire (125.000 fr.), atât pentru cheltuieli de călătorie, cât şi pentru prime, pentru cumpărarea elefantului, pentru cauţiune şi amenzi, şi astfel procentele din suma recuperată, făgăduite detectivilor, scădeau mereu.