Capitolul XXI

ÎN CARE CĂPITANUL GOELETEI TANKADERE E ÎN MARE PRIMEJDIE DE A PIERDE O PRIMĂ DE DOUĂ SUTE DE LIRE.

Această navigaţie de opt sute de mile, pe un vas de douăzeci de tone şi mai ales în acest timp al anului, însemna o expediţie aventuroasă. Mările Chinei sunt îndeobşte primejdioase, expuse la furtuni îngrozitoare, îndeosebi în timpul echinoxurilor, cum era cazul acuma, căci abia trecuseră primele zile ale lui noiembrie.

De bună seamă ar fi fost în folosul căpitanului să-şi ducă muşterii până la Yokohama, deoarece era plătit cu ziua. Dar să încerce o astfel de traversare în asemenea condiţii, ar fi însemnat din partea lui o mare nechibzuinţă; chiar şi drumul până la Şanhai era un act de mare îndrăzneală, dacă nu chiar mai mult decât atâta! Însă John Bunsby avea încredere în Tankadere, care se ridica pe valuri ca un fulg, şi poate că încrederea lui era îndreptăţită.

În timpul ultimelor ore ale zilei, goeleta naviga în strâmtorile capricioase ale Hong Kongului, comportându-se minunat atât cu vântul strâns, cât şi cu el din pupa.

— Căpitane, zise Phileas Fogg în clipa când vasul ieşea în plină mare, cred că nu mai e nevoie să-ţi spun să faci tot ce e cu putinţă ca să ajungem mai repede.

— Aveţi încredere în mine, înălţimea voastră! răspunse John Bunsby. În privinţa pânzelor, am ridicat tot ce poate ţine vântul. Săgeţile16 n-ar ajuta la nimic, n-ar face decât să zăpăcească vasul şi să-i stânjenească mersul.

— Asta nu-i meseria mea, ci a dumitale, căpitane, şi mă încred în dumneata!

Phileas Fogg, cu corpul drept, cu picioarele îndepărtate, cu siguranţa unui marinar, privea fără să clipească marea frământată. Tânăra femeie, aşezată la pupa, se simţea tulburată privind imensitatea oceanului umbrit de amurg, pe care îl înfrunta pe un vas aşa de firav.

Deasupra capului ei fluturau pânzele albe care o purtau în spaţiu ca nişte mari aripi. Goeleta, ridicată de vânt, părea că zboară prin văzduh.

Curând se lăsă noaptea. Luna, în primul pătrar, răspândea asupra apei o lumină slabă, care avea să se stingă curând în negurile de la orizont. De la răsărit veneau nori care acoperiseră de pe acum o parte din cer.

Căpitanul pusese felinarele pe poziţie17 – prevedere câe luat totdeauna în aceste mări foarte umblate şi mai ales în apropierea ţărmurilor. Aici puteau întâlni multe vase, şi, cu viteza ei, goeleta s-ar fi făcut fărâme la cea mai mică lovitură.

Fix îşi rumega gândurile la prova. El se ţinea deoparte, deoarece îl ştia pe Fogg puţin vorbăreţ din fire.

De altfel îi era şi silă să stea de vorbă cu acest om, de a cărui bunăvoinţă era nevoit să se folosească. Acum se gândea la cele ce urmau să se întâmple mai departe. Era neîndoios că omul său n-avea să se oprească la Yokohama, ci avea să ia imediat vaporul de San Francisco spre a ajunge în America a cărei întindere nemăsurată să-l pună la adăpost de pedeapsă. Planul lui Phileas Fogg i se părea cum nu se poate mai simplu.

În loc să se îmbarce în Anglia cu destinaţia Statele Unite, ca un răufăcător de rând, individul luase drumul cel mai lung şi ocolise trei sferturi din globul pământesc, ca să ajungă mai sigur pe continentul american, unde să-şi mănânce liniştit milionul de la Bancă, după ce a derutat poliţia. Dar el, Fix, ce va face, odată ajuns pe pământul Statelor Unite? îl va lăsa pe acest om în plata domnului? Nu, de o sută de ori nu, şi până ce nu va obţine un act de extrădare, nu se va îndepărta de el un pas. Era datoria lui şi avea s-o ducă până la capăt. În orice caz e sigur că un fapt fericit se petrecuse: Passepartout nu se mai afla în preajma stăpânului său – şi mai ales acum, după ce Fix îi făcuse atâtea mărturisiri, era foarte important ca stăpânul şi servitorul să nu se mai vadă niciodată.

Phileas Fogg nu înceta să se gândească la servitorul său dispărut în chip aşa de ciudat. După ce făcuse toate presupunerile, nu i se părea imposibil ca, în urma unei neînţelegeri, bietul băiat să se fi îmbarcat pe Carnaţie, în ultimul moment. Era şi părerea doamnei Audă, care regreta adânc pe acest servitor cinstit, căruia ea îi datora atât. S-ar fi putut deci să-l regăsească la Yokohama, şi nu era greu de aflat dacă el călătorise într-adevăr pe Carnaţie.

Către ora zece, vântul se întări. Poate ar fi fost prudent să se ia o terţarolă18, însă căpitanul, după ce cercetă cu grijă cerul, lăsă velatura neschimbată. De altfel, Tankadere, având un pescaj mare, suporta foarte bine pânzele şi în afară de asta totul era pregătit ca ele să fie coborâte la iuţeală, în cazul unei izbucniri de vânt.

La miezul nopţii, Phileas Fogg şi Mrs. Audă coborâră în cabină. Fix coborâse înaintea lor şi se întinsese pe un pat pliant. Cât despre căpitan şi marinari, aceştia rămaseră toată noaptea pe punte.

A doua zi, 8 noiembrie, la răsăritul soarelui, goeleta făcuse mai bine de o sută de mile. Lochul, aruncat adesea, arăta că viteza mijlocie era între opt şi nouă mile.

Tankadere avea vânt larg, care lucra asupra întregii velaturi şi sub acest unghi obţinea maximum de viteză.

Dacă vântul rămânea neschimbat, toate şansele erau de partea călătorilor.

În tot timpul acestei zile, goeleta nu se îndepărtă prea mult de coastă, ai cărei curenţi îi erau prielnici. Ţărmul se afla la cel mult cinci mile în babord şi putea fi văzut adesea, profilându-se neregulat prin spărturile norilor.

Cum vântul bătea de la uscat, marea nu era prea agitată, împrejurare prielnică pentru Tankadere, căci mai ales vasele de mic tonaj suferă de pe urma hulei care le micşorează viteza, „Ie omoară” cum spun marinarii.

Către prânz, vântul se înmuie puţin şi se roti la sud-est.

Căpitanul ridică săgeţile, dar după două ore trebui să le coboare, căci vântul se întărea din nou.

Mr. Fogg şi tânăra femeie, din fericire nepăsători în faţa răului de mare, mâncară cu poftă conservele şi pesmeţii aflaţi la bord. Fix fu poftit şi el la masă şi nu-i rămăsese decât să primească, ştiind prea bine că stomacurile trebuiesc şi ele lestate ca şi corăbiile, însă asta îl jignea. Găsea ceva cam neloial să călătorească pe cheltuiala acestui om şi să mănânce din proviziile lui. Mâncă totuşi, cam cu noduri ce-i drept, dar în sfârşit mâncă.

După masă se socoti dator să-l ia pe individul Fogg deoparte şi să-i vorbească:

— Domnule…

Acest „domnule” îi stâlcea limba, şi trebui să se înfrâneze din răsputeri, ca să nu-l ia de guler pe „domnul” căruia i se adresă astfel:

— Domnule, aţi fost foarte binevoitor primindu-mă pe bord. Însă, cu toate că posibilităţile mele nu-mi îngăduie să fiu la fel de larg ca dumneavoastră, vreau să plătesc partea mea…

— Să nu vorbim de asta, domnule, răspunse Mr. Fogg.

— Ba da, vreau…

— Nu, domnule! repetă Mr. Fogg, pe un ton care nu mai îngăduia nici o revenire. Asta intră în cheltuielile generale.

Fix se înclină, abia mai putând să răsufle, apoi se duse la prova şi toată ziua nu mai scoase un cuvânt.

În acest timp, goeleta înainta repede. John Bunsby era foarte mulţumit; el îi spuse de mai multe ori domnului Fogg că vor ajunge,1a Şanhai în timpul dorit, la care gentlemanul răspunse că nici nu se aştepta la altceva.

De altfel, întreg echipajul vasului îşi punea tot zelul pentru atingerea acestui scop; răsplata făgăduită îi momea pe toţi. Astfel, nu puteai să vezi o şcotă19 neîntinsă ca lumea, o pânză ridicată alene. Peste putinţă să pui în seama cârmaciului o singură manevră greşită! Nici chiar la o regată a Royal-Yacht-Club-ului nu s-ar fi navigat cu mai multă grijă.

Seara, pe baza măsurătorilor cu lochul, căpitanul constată că făcuseră două sute douăzeci de mile de la Hong Kong, ceea ce îl îndreptăţea pe Phileas Fogg să spere că vor ajunge la Yokohama fără nici o întârziere faţă de programul său. Aşadar, prima piedică serioasă pe care o întâlnea de la începutul călătoriei părea că va fi învinsă fără nici o pierdere.

Noaptea, către primele ore ale dimineţii, Tankadere intră neşovăitor în strâmtoarea Fo-Kien, care desparte marea insulă Formosa de coasta chineză, şi trecu Tropicul Racului. În strâmtoare, marea era foarte aspră, plină de vârtejurile stârnite de contra-curenţi. Goeleta se lupta din greu cu valurile scurte, care îi frânau mersul. În clipele acestea numai cu mare greutate te mai puteai ţine în picioare pe punte.

O dată cu venirea dimineţii, vântul se întări şi mai mult. Cerul părea să vestească furtună. De altfel chiar şi barometrul arăta că vremea se va schimba; oscilaţiile mercurului erau neregulate şi capricioase. De asemenea, pe mare, spre sud-est se vedeau ridicându-se valuri lungi care „miroseau a furtună”. Seara, în ajun, soarele apusese într-o pâclă roşie, în mijlocul scânteierilor fosforescente ale oceanului.

Căpitanul cercetă îndelung înfăţişarea rău prevestitoare a cerului, mormăind ceva greu de înţeles, apoi se apropie de călătorul său şi-l întrebă cu glasul scăzut:

— Pot să spun totul înălţimii voastre?

— Totul! răspunse Phileas Fogg.

— Ei bine, o să avem furtună!

— De la nord, sau de la sud? întrebă simplu Mr. Fogg.

— De la sud. Asta e! Ne aşteaptă un taifun.

— Bravo! Taifunul de la sud o să ne împingă pe drumul nostru!

— Dacă socotiţi aşa, nu mai am nimic de spus, încheie căpitanul vasului.

Presimţirile lui John Bunsby nu erau înşelătoare. La o epocă mai puţin înaintată a anului, taifunul, după expresia unui vestit meteorolog, s-ar fi împrăştiat şi ar fi pierit ca o cascadă luminoasă de flăcări electrice, dar acum, după echinoxul de toamnă, te puteai teme că se va dezlănţui cu toată furia.

Căpitanul luă din vreme toate măsurile ca să-l întâmpine. Pânzele fură coborâte, catargele săgeţilor fură scoase, de asemenea se scoaseră tangoanele20, iar tambuchiurile se închiseră cu grijă. De acum înainte nici o picătură de apă nu mai putea pătrunde sub punte. Rămase o singură velă de furtună, triunghiulară, făcută din pânză foarte groasă, care fu ridicată în locul trincăi, astfel ca goeleta să poată ţine drumul cu vântul din pupa. Acum nu mai aveau altceva de făcut decât să aştepte.

John Bunsby îşi sfătuise oaspeţii să coboare în cabină, însă acest spaţiu îngust, aproape fără aer, se înfăţişa ca o închisoare foarte neplăcută, dacă mai ţineai seama şi de zgâlţâielile hulei. Nici Mr. Fogg, nici Mrs. Audă şi nici Fix nu se învoiră să coboare sub punte.

Către ora opt, vijelia, însoţită de ploaie şi de răbufniri neregulate, se năpusti asupra vasului. Cu unica lui pânză, Tankadere fu luat pe sus de acest vânt furtunos, a cărui dezlănţuire e greu de închipuit. Comparaţi-i viteza cu de patru ori viteza maximă a unei locomotive, şi încă nu va fi de ajuns!

Goeleta goni astfel toată ziua către nord, dusă de valurile monstruoase şi izbutind din fericire să atingă aceeaşi viteză ca şi ele. De douăzeci de ori fu în primejdie ca unul din aceşti munţi de apă care veneau din urmă s-o acopere, însă cu o dibace mişcare de cârmă căpitanul înlătură nenorocirea. Călătorii erau uneori acoperiţi de sus până jos de apa spulberată – baie pe care ei o primeau cu resemnare filosofică. Bineînţeles, Fix înjura printre dinţi, însă curajoasa doamna Audă, cu ochii aţintiţi asupra tovarăşului ei de drum, al cărui sânge rece nu putea decât să i-l admire, se vădea demnă de el şi înfrunta uneori furtuna după exemplul lui. Cât despre Phileas Fogg, ai fi spus că taifunul făcea parte din programul său.

Până acum Tankadere înaintase necontenit spre nord; înspre seară, vântul se roti trei carturi21 şi începu să sufle de la nord-vest, aşa cum era de aşteptat. Primind valurile dintr-un bord, goeleta începu să se balanseze îngrozitor. Loviturile mării ar fi putut să înspăimânte pe oricine n-ar fi ştiut cât de zdravăn sunt legate între ele toate părţile unei nave.

O dată cu căderea nopţii, furtuna crescu încă mai mult. Văzând că se face întuneric şi că o dată cu întunericul vântul se întăreşte, John Bunsby fu cuprins de o adâncă îngrijorare. El se întrebă dacă nu era timpul s-o lase mai domol, şi se sfătui în această privinţă cu oamenii din echipaj.

După ce află părerea acestora, căpitanul se apropie de Mr. Fogg.

— Înălţimea voastră, cred că ar fi mai bine să intrăm în vreun port.

— Sunt de aceeaşi părere! răspunse călătorul.

— Ah! făcu căpitanul. Dar ce port?

Phileas Fogg răspunse liniştit:

— Nu cunosc decât unul.

— Care?

— Şanhai!

Câteva clipe, căpitanul nu înţelese ce însemna acest răspuns, câtă încăpăţânare şi tărie cuprindea în el. Pe urmă strigă:

— Aşa e! înălţimea voastră are dreptate! Să mergem la Şanhai!

Şi Tankadere îşi urmă drumul spre nord.

Înspăimântătoare noapte! Numai printr-o minune goeleta nu se răsturnă. De două ori fu aplecată peste valuri, gata să fie dată peste cap, şi totul ar fi fost smuls de pe punte, dacă n-ar fi fost amarat22 cu grijă. Mrs. Audă era zdrobită, dar nu se plânse nici măcar o singură dată.

Mr. Fogg trebui în repetate rânduri să se repeadă spre ea, ca s-o apere de violenţa valurilor.

O nouă zi veni. Furtuna bătea încă, dezlănţuindu-şi toată furia. Totuşi vântul se roti din nou spre sud-est.

Era o schimbare prielnică şi Tankadere se aşternu iarăşi la drum, pe o mare răscolită, ale cărei valuri se izbeau în cele ce luau naştere acum, din altă direcţie, sub acţiunea vântului nou. Această contrahulă desigur că ar fi zdrobit un vas construit cu mai puţină grijă.

Din când în când, prin ceţurile destrămate se zărea coasta, în schimb nu se vedea nicăieri nici un vas; numai Tankadere înfrunta marea în aceste clipe.

La prânz se arătară oarecare semne de liniştire, care, o dată cu apropierea serii, deveniră vădite.

Într-adevăr, furtuna fusese atât de violentă, încât nu putea ţine prea mult timp. Călătorii, zdrobiţi cu desăvârşire, putură în sfârşit să îmbuce câte ceva şi să se odihnească puţin.

Noaptea fu relativ liniştită. Căpitanul porunci să se ridice pânzele, dar reduse până la ultima terţarolă. Viteza vasului crescu simţitor. A doua zi, în 11 ale lunii, la răsăritul soarelui, după ce observă coasta, John Bunsby îşi vesti călătorii că se aflau la numai o sută de mile de Şanhai.

O sută de mile! Şi nu mai aveau decât ziua care începea, pentru a le străbate! Dacă Mr. Fogg voia să nu piardă vaporul de Yokohama, trebuia să sosească la Şanhai până seara. Să nu fi fost furtuna, din pricina căreia pierduse destule ore, acum s-ar fi aflat numai la treizeci de mile de portul dorit.

Vântâul scădea simţitor, dar, din fericire, totdeodată se linişteau şi valurile. Fură ridicate toate pânzele, săgeţi, velastraiuri, zburător – toate primind vântul în plin – şi sub etrava goeletei începură să se ridice volburi înspumate.

La prânz, Tankadere nu mai avea de făcut până la Şanhai decât patruzeci şi cinci de mile. Îi mai rămâneau şase ore ca să ajungă în port înainte de plecarea vaporului de Yokohama.

La bord era mare nelinişte: trebuiau să ajungă cu orice preţ! Toţi, bineînţeles afară de Phileas Fogg, îşi simţeau inima bătând cu nerăbdare. Trebuia ca goeleta să păstreze o viteză medie de nouă mile pe oră – şi vântul slăbea din ce în ce mai mult! Era o briză neregulată, cu răbufniri capricioase venind dinspre coastă, îndată după trecerea lor, marea amorţea iarăşi.

Totuşi vasul era aşa de uşor, velele de sus, dintr-o ţesătură foarte fină, prindeau aşa de bine capricioasele adieri ale vântului, încât, la toate acestea adăugându-se şi curentul prielnic, pe la ora şase seara John Bunsby stabili că nu mai aveau decât cel mult zece mile până la gura fluviului Şanhai, căci oraşul se află la cel puţin douăsprezece mile mai sus de vărsare.

La ora şapte mai rămăseseră încă trei mile până la Şanhai. Căpitanul scoase o înjurătură groaznică… Era limpede că n-avea să mai pună mâna pe prima de doraă sute de lire. Se uită la călătorul său; pe chipul acestuia tiu se vedea nici o tulburare. Şi totuşi, în clipa aceea, întreaga lui avere era în joc…

Deodată în faţă se ivi o formă neagră, alungită ca un fus, deasupra căreia plutea o coamă de fum: era vaporul american, care pleca la ora prevăzută.

— Blestem! strigă John Bunsby, lăsând cârma cu un gest de disperare.

Glasul lui Phileas Fogg se auzi netulburat:

— Daţi semnale!

La prova goeletei se afla un mic tun de bronz, care folosea la dat semnale pe timp de ceaţă.

Ţeava tunului fu încărcată până la gură, însă în clipa când căpitanul se pregătea să pună un tăciune roşu în fereastra de aprindere, Mr. Fogg porunci:

— Pavilionul în bernă!

Pavilionul fu coborât la jumătatea catargului. Acesta era semnal de primejdie – şi astfel puteau nădăjdui că vaporul american, văzându-l, îşi va schimba pentru câteva clipe drumul, ca să le vină în ajutor.

— Foc! porunci Phileas Fogg.

Şi bubuitul micului tun de bronz se răspândi în aer.