Capitolul XXII.

ÎN CARE PASSEPARTOUT CONSTATĂ CĂ E BINE SĂ AI TOTDEAUNA CEVA BANI ÎN BUZUNAR, CHIAR ŞI LA CAPĂTUL CELĂLALT AL PĂMÂNTULUI.

Carnaţie, care plecase din Hong Kong la 7 noiembrie, la ora şase şi jumătate seara, se îndrepta acum cu toată viteza spre coastele Japoniei, complet încărcat şi ducând numărul maxim de călători. Numai două cabine, la pupa, rămaseră neocupate – cele reţinute pentru Mr. Fogg.

A doua zi dimineaţa, oamenii de la prova văzură, nu fără oarecare surpriză, un călător, cu ochii pe jumătate rătăciţi, cu mersul clătinat, cu părul răvăşit, ieşind pe tambuchiul de la cabinele de clasa a doua şi aşezându-se şovăitor pe un butuc.

Acest călător nu era altul decât Passepartout în persoană, căruia iată ce i se întâmplase:

Câteva clipe după ce Fix ieşise din fumătoria de opiu, doi chelneri se apropiară de tânărul franţuz, căzut într-un somn adânc, îl ridicară şi-l întinseră pe patul rezervat fumătorilor. Însă după vreo trei ore, Passepartout, care până şi în coşmarurile sale era urmărit de o idee fixă, începu să se trezească, luptându-se cu acţiunea stupefiantă a narcoticului. Gândul datoriei neîmplinite îl scoase din toropeală. El se ridică de pe patul beţivilor şi, bâjbâind, sprijinindu-se de ziduri, căzând şi ridicându-se, dar împins necontenit şi stăruitor de un fel de instinct, ieşi din blestemata casă, strigând ca prin vis:

— Carnaţie! Carnaţie!

Vaporul se afla pe chei, scoţând fum pe coş, gata de plecare. Passepartout nu avea de făcut decât câţiva paşi până acolo. El se avântă pe schelă, ajunse pe punte şi se prăbuşi fără simţire undeva la prova, exact în clipa când se desfăceau legăturile vaporului.

Câţiva marinari, ca oameni deprinşi cu asemenea întâmplări, îl luară pe bietul nostru flăcău şi-l duseră jos, într-o cabină de clasa a doua. Passepartout nu se trezi decât a doua zi dimineaţa, la o sută cincizeci de mile depărtare de coastele Chinei.

Iată de ce. În dimineaţa aceea, el se afla pe puntea pachebotului Carnaţie, trăgând cu nesaţ în piept aerul proaspăt al mării. Acest aer curat îi alungă ultimele urme ale beţiei. El începu să-şi limpezească gândurile, ceea ce nu era lucru uşor. Dar, în sfârşit, izbuti să-şi reamintească întâmplările din ajun, mărturisirile lui Fix, fumătoria de opium şi celelalte.

„E limpede că am fost grozav de beat!” se gândi ei. „Ce-o să spună acum Mr. Fogg?… În orice caz, principalul e că nu am scăpat vaporul!”

Pe urmă amintindu-şi de Fix, se gândi: „Nădăjduiesc că de data asta am scăpat de el! Doar n-o avea atâta îndrăzneală, ca după toate câte mi-a spus, să vină după noi, pe Carnaţie! Un inspector de poliţie, un detectiv pe urmele stăpânului meu, învinuit că ar fi prădat Banca Angliei! Pe naiba! Mr. Fogg e hoţ tot atât cât sunt eu ucigaş!”

Dar oare trebuia să-i istorisească toate acestea stăpânului său? Era potrivit să-i spună ce rol juca Fix în preajma lor? N-ar fi fost mai bine să aştepte întoarcerea la Londra, ca acolo să-i povestească cum un agent al poliţiei metropolitane îl urmărise în jurul pământului – şi să râdă împreună de această năzdrăvănie? Da, fără îndoială, aşa ar fi fost mai bine. În orice caz, în privinţa asta mai avea timp de gândit. Mai grabnic era să-l caute pe Mr. Fogg şi să-i ceară iertare pentru incalificabila lui purtare.

Deci Passepartout se ridică. Marea era răscolită şi vaporul se balansa tare. Bravul flăcău, cu picioarele încă moi, ajunse de bine, de rău la pupă. Pe punte nu văzu pe nimeni care să semene, nici cu stăpânul său, nici cu Mrs. Audă. „Aha, îşi zise el. La ora asta Mrs. Audă încă doarme, iar Mr. Fogg şi-a găsit desigur vreun jucător de wist şi, după obiceiul lui…”

Cu acest gând, Passepartout coborî în solan. Mr. Fogg nu era acolo. Flăcăului nostru nu-i mai rămânea de făcut altceva decât să întrebe pe comisarul de bord care era cabina domnului Fogg. Dar comisarul de bord îi răspunse că nu cunoştea nici un călător cu acest nume.

— Ba să am iertare! stărui Passepartout. E un gentleman înalt, rece, destul de retras, însoţit de o doamnă tmara…

— Nu avem nici o doamnă tânără pe bord, răspunse comisarul. De altfel, iată lista călătorilor. Nu ai decât să te uiţi în ea.

Servitorul cercetă lista: într-adevăr numele stăpânului său nu era trecut în ea. Câteva clipe rămase năuc, cu capul gol de orice gând.

— Ei asta-i! strigă el apoi. Nu mă aflu pe Carnaţie?

— Ba da!

— În drum spre Yokohama?

— Exact!

O clipă, Passepartout se temuse că nimerise pe alt vapor. Dar dacă acum era sigur că se află pe Carnaţie, tot aşa de sigur era că stăpânul său nu se afla aici.

Asta venea ca o lovitură de trăsnet… şi bietul băiat se prăbuşi într-un fotoliu. Deodată simţi că i se face lumină în cap. Îşi aminti că vaporul plecase mai devreme, că el trebuia să-şi vestească stăpânul despre aceasta, ceea ce nu făcuse! Deci Mr. Fogg şi Mrs. Audă rămăseseră la Hong Kong din vina sa!

Vina sa, da, dar mai cu seamă a acelui trădător care, spre a-l despărţi de stăpânul său, pentru a-l face pe acesta să piardă vaporul, îl îmbătase! Căci, în sfârşit, acum înţelegea lucrătura inspectorului de poliţie. Iar în clipa aceasta, Mr. Fogg, ruinat la sigur, cu rămăşagul pierdut, era arestat, poate chiar băgat la închisoare…!

La acest gând, Passepartout începu să-şi smulgă părul din cap. Ah, n-avea să-i cadă o dată în mâini ticălosul de Fix, să vadă el atunci răfuială!

În sfârşit, după primele clipe de descurajare, Passepartout îşi recăpătă sângele rece şi începu să mediteze asupra soartei sale. Se afla într-o situaţie, pe care n-ar fi invidiat-o nimeni. Iată-l în drum spre Japonia… Că avea să ajungă acolo era sigur, dar cum să se întoarcă, fără nici un ban în buzunar? Nici un şiling, nici măcar un peni! Noroc că preţul călătoriei şi al meselor fusese plătit dinainte! Avea deci un răgaz de cinci sau şase zile ca să ia o hotărâre.

Ar fi greu de descris cât mâncă şi cât bău Passepartout în timpul acestei călătorii. Mâncă şi bău atât partea lui, cât şi pe a lui Mr. Fogg şi pe a doamnei Audă. Mâncă de parcă Japonia, unde trebuia să coboare, ar fi fost o ţară pustie, lipsită cu desăvârşire de ale gurii.

În ziua de 13, o dată cu fluxul de dimineaţă, Carnaţie intră în portul Yokohama. Aceasta este o escală foarte importantă a Pacificului, unde se opresc toate vapoarele poştale şi de călători care leagă America de Nord cu China, cu Japonia şi cu insulele Malaeze.

Yokohama se află în golful din faţa oraşului Yeddo23 de altfel foarte aproape de această mare aşezare omenească, a doua capitală a imperiului japonez, odinioară reşedinţa taikunului (pe vremea când exista încă acest împărat civil) şi rivală a marelui oraş Meako, unde locuieşte mikadoul, împăratul divin, descendentul zeilor.

Carnaţie trase la unul din cheiurile Yokohamei, în apropierea digurilor de la intrarea portului şi lângă magaziile vămii, în mijlocul unei puzderii de vase aparţinând tuturor naţiunilor.

Passepartout păşi fără nici un fel de tragere de inimă pe acest pământ plin de mistere al Fiilor Soarelui. Nu avea nimic mai bun de făcut decât să se lase la voia întâmplării, pornind pe străzile Yokohamei. La început văzu în faţa sa un oraş cu totul european.

Casele cu faţade scunde erau împodobite de verande susţinute de coloane elegante. Cu străzile lui, cu pieţele, cu aocurile, cu antrepozitele, oraşul acoperea tot spaţiul cuprins între ţărm şi Promontoriul Tratatului. Aici, ca şi la Hong Kong, ca şi la Calcutta, mişuna un amestec omenesc de toate rasele: americani, englezi, chinezi, olandezi, negustori gata să vândă şi să cumpere orice, în mijlocul cărora franţuzul nostru se simţea tot aşa de străin ca şi când ar fi nimerit în ţara hotentoţilor.

Passepartout avea o cale sigură să iasă din încurcătură, aceea de a se înfăţişa agentului consular francez sau englez de la Yokohama; însă nu-i venea la îndemână să le povestească acestora păţania sa, atât de strâns legată de aceea a stăpânului său. Deci, înainte de a recurge la ajutorul lor, voia să încerce alt mijloc de scăpare.

După ce străbătu partea europeană a oraşului, fără ca norocul să-i scoată ceva în cale, Passepartout pătrunse în cartierele japoneze, hotărât să ajungă, dacă ar fi fost nevoie, până la Yeddo.

Partea indigenă a Yokohamei se numeşte Benten, după numele unei zeiţe a mării adorată de locuitorii insulelor din vecinătate. Aici se pot vedea minunate alei de brazi şi cedri, porţi sacre cu o arhitectură ciudată, podeţe pierdute printre bambuşi şi trestie, temple adăpostite sub acoperişul uriaş şi melancolic al cedrilor seculari> mănăstiri în fundul cărora lâncezesc preoţi budişti şi credincioşi ai religiei lui Confucius, străzi nesfârşite de pe care ai putea strânge o recoltă întreagă de copii cu obrazul trandafiriu şi cu pomeţii roşii, pui de om desprinşi parcă de pe un paravan indigen, jucându-se printre câini cu picioare scurte şi pisici cu blana gălbuie, foarte leneşe şi foarte blânde.

Străzile sunt un furnicar neastâmpărat de oameni: bonzi, budişti păşind în procesiuni, bătând monoton în tamburine, yakunini, ofiţeri de vamă sau de poliţie, cu chipie ascuţite la vârf şi cu încrustaţii de lac, cu câte două săbii la centiron, soldaţi îmbrăcaţi în uniforme de pânză albastră cu dungi albe şi înarmaţi cu puşti, ostaşi de-ai mikadoului, strânşi ca într-un sac în tunicile lor de mătase peste care poartă platoşă şi cămaşă de zale – apoi nenumăraţi militari de toate felurile, căci în Japonia meseria de soldat este tot atât de stimată pe cât este de dispreţuită în China. Se văd de asemenea, strângători de oboluri, pelerini în veşminte lungi şi simpli civili, cu părul lins, negru ca abanosul, cu capul mare, cu torsul lung, cu picioarele pipernicite, toţi scunzi, cu pielea colorată în toate nuanţele, de la aceea închisă a aramei, până la albul mat, dar nicidecum galbenă ca a chinezilor, caracteristică prin care japonezii se deosebesc fundamental de aceştia. În sfârşit, printre trăsuri, cai, purtători de palanchine, printre cărucioare cu perdeluţe, printre „norimes” cu pereţii de lac şi „cangos”-uri cu perne moi, adevărate litiere de bambus, trec ici, colo, păşind mărunt cu picioarele lor micuţe în papuci de pânză, în sandale de pai împletit sau în saboţi de lemn cioplit, femei, nu prea frumoase, cu ochii traşi spre tâmple, cu sânii căzuţi, cu dinţii înnegriţi după cerinţa modei, purtând însă cu eleganţă veşmântul naţional, „kimonou”, un fel de capot încins cu o eşarfă de mătase, care se termină la spate printr-un nod năstruşnic – veşmânt cunoscut şi la Paris şi pe care pariziencele din zilele noastre pare-se că l-au împrumutat din Japonia.

Passepartout se plimbă preţ de câteva ore prin această mulţime pestriţă, privind totodată şi la ciudatele prăvălii îmbelşugat asortate, la bazarele pline de înzorzonata argintărie japoneză, la birturile împodobite cu banderole şi cu steguleţe, dar unde el nu avea voie să intre, la ceainăriile unde se bea cu ceaşca plină apă caldă parfumată cu „saki”, lichior scos din orez fermentat, la îmbietoarele fumătorii unde se fumează un tutun foarte fin, dar nicidecum opiu, aproape de loc cunoscut în Japonia.

Tot mergând aşa, Passepartout se pomeni la marginea oraşului, în plin câmp, în mijlocul orezăriilor. Aici înfloreau, risipindu-şi ultimele culori şi ultimele miresme, camelii strălucitoare, dezvoltate ca nişte adevăraţi copaci; iar în grădini împrejmuite cu garduri vii de bambus creşteau cireşi, pruni, meri, pe care băştinaşii îi cultivă mai mult pentru florile lor decât pentru fructe, şi pe care sperietori schimonosite, morişti gălăgioase îi apărau contra vrăbiilor, porumbeilor, ciorilor şi altor zburătoare nesăţioase. Nu era cedru care să nu adăpostească un vultur sub ramurile sale majestoase; nu era salcie plângătoare să nu ascundă în frunzişul său un bâtlan, stând trist într-un picior; în sfârşit pretutindeni mişunau stăncuţe, raţe, ulii, gâşte sălbatice şi puzderie de cocori, pe care japonezii îi ţin în mare cinste, fiind la ei simbol de viaţă lungă şi fericire.

Tot rătăcind aşa, Passepartout zări prin iarbă câteva micşunele.

„Bun! îşi zise el. Iată cina mea de astă seară!”

Însă mirosindu-le, văzu că nu aveau nici un parfum.

„Ce nenoroc!” gândi bietul băiat.

E drept că înainte de a coborî de pe Carnaţie mâncase cât îl ţinuse pântecele, ca şi cum ar fi avut o presimţire; însă acum, după o zi întreagă de hoinăreală, îşi simţea stomacul foarte gol. Băgase de seamă că la măcelăriile din partea locului oile, caprele şi porcii lipseau cu desăvârşire şi cum, pe de altă parte, ştia că e o nelegiuire să tai boii, singura rezervă pentru nevoile agriculturii, ajunsese la concluzia că în Japonia carnea eră foarte rară. Într-adevăr, nu se înşela; însă în lipsa cărnii de vită stomacul său s-ar fi mulţumit chiar şi cu o halcă de mistreţ sau de cerb, sau cu vreo potârniche, sau cu vreo prepeliţă, în sfârşit cu orice carne de pasăre, sau cu peşte – alimente care împreună cu produsele orezăriilor alcătuiesc la japonezi hrana aproape exclusivă, însă trebuia să se supună soartei şi să lase pe a doua zi grija mâncării.

Între timp se făcuse noapte. Passepartout se întoarse în oraşul japonez şi porni la întâmplare pe străzile luminate de felinare multicolore, privind grupurile de saltimbanci care îşi făceau exerciţiile uimitoare, căscând gura la astrologii ambulanţi, cu lunetele lor în jurul cărora se îmbulzea mulţimea. Pe urmă se duse în radă, unde ţărmul seânteia de torţe făcute din ramuri răşinoase, la lumina cărora pescarii momeau peştii.

În sfârşit străzile începură să se golească. După ce mulţimea dispăru, îşi făcură apariţia patrule de yakunini. Aceşti ofiţeri, în uniformele lor măreţe şi cu marea lor suită, păreau nişte ambasadori, ceea ce pe Passepartout îl făcea să spună aceeaşi glumă, ori de câte ori apărea o asemenea strălucitoare patrulă:

— Ia te uită! încă o ambasadă japoneză pleacă în Europa.