Capitolul XXIII.

ÎN CARE NASUL LUI PASSEPARTOUT SE LUNGEŞTE PESTE MĂSURĂ.

A doua zi, Passepartout, înfometat şi zdrobit de oboseală, îşi spuse că trebuie să mănânce cu orice preţ, şi cu eât mai repede, cu atât mai bine. E drept că pentru asta ar fi putut să-şi vândă ceasul, dar mai bine ar fi murit de foame, decât să se despartă de el. Acum ori niciodată bravul nostru flăcău trebuia să se folosească de glasul cu care îl înzestrase natura, glas destul de puternic, dacă nu şi melodios.

Passepartout ştia câteva cântece franţuzeşti şi englezeşti şi se hotărî să-şi încerce norocul cu ele. Cu siguranţă că japonezii erau iubitori de muzică, pentru că la ei totul se făcea în sunetele ţambalelor, tam-tam-urilor şi tamburinelor şi ca urmare ar fi fost peste putinţă să nu preţuiască talentele unui virtuos european.

Poate însă că ora era prea timpurie pentru asemenea concert şi ascultătorii, treziţi pe neaşteptate, nu l-ar fi răsplătit pe cântăreţ aruncându-i monede cu chipul mikadoului.

Tânărul franţuz se hotărî să mai aştepte câteva ore; însă tot hoinărind se gândi că va părea prea bine îmbrăcat pentru un artist ambulant şi atunci luă hotărârea să-şi schimbe hainele cu nişte vechituri mai potrivite cu situaţia sa. Unde mai pui că de pe urma acestui schimb putea să-i rămână şi un rest cu care şi-ar fi potolit foamea numaidecât.

Hotărârea odată luată, mai rămânea doar să fie pusă în aplicare. Însă bietul Passepartout trebui să umble mult până să găsească un negustor de haine vechi, căruia să-şi spună păsul. Negustorului îi plăcură hainele europene, astfel că puţin mai târziu, Passepartout ieşi de la el caraghios înveşmântat într-un vechi chimono japonez şi având în cap un fel de turban strâmb, decolorat de timp. În schimb, în buzunarul său sunau câteva monede de argint.

„Bun, se gândi el, să-mi închipui că suntem în carnaval!”

Prima grijă a lui Passepartout, astfel „japonizat”, fu să intre într-o ceainărie cu înfăţişare modestă, unde se ospătă cu ceva resturi de carne de pasăre şi cu câţiva pumni de orez, ca omul pentru care masa de prânz rămăsese încă o problemă de rezolvat.

„Acum chestia este să nu-mi pierd capul, îşi zise el, după ce se văzu bine aranjat din partea pântecului. Nu pot să-mi închipui că aş avea cum să schimb zdrenţele astea pe altele şi mai japoneze. Trebuie deci să găsesc un inijloc de a părăsi cât mai repede cu putinţă această Ţară a Soarelui, despre care voi păstra numai amintiri amarnice!”

Passepartout se gândi atunci să cerceteze vapoarele care plecau spre America. Socotea că ar putea să-şi ofere serviciile ca bucătar sau servitor, necerând drept plată decât călătoria şi hrana. Odată ajuns la San Francisco ar fi văzut el cum putea să iasă din încurcătură. Important era să traverseze cele patru mii şapte sute de mile ale Pacificului, care se întindeau între Japonia şi Lumea Nouă.

Bravul nostru flăcău nu era câtuşi de puţin omul care să lase să lâncezească o idee. Astfel încât se îndreptă fără pierdere de vreme spre portul Yokohama. Însă pe măsură ce se apropia de docuri, planul său, care i se păruse aşa de simplu în clipa când îi venise în minte, i se părea din ce în ce mai irealizabil. De ce ar fi fost nevoie de un bucătar sau de un servitor pe un vapor american, şi ce încredere putea să inspire el, aşa caraghios cum era îmbrăcat? Ce recomandaţii să prezinte? Ce referinţe să indice?

Tocmai cum stătea aşa pe gânduri, privirile îi căzură asupra unui afiş uriaş, pe care un fel de clovn îl purta pe străzile Yokohamei. Pe afiş scria cele de mai jos, în englezeşte:

TRUPA JAPONEZĂ DE ACROBAŢI.

ONORABILULUI WILLIAM BATULCAR.

ULTIMELE REPREZENTAŢII.

Înainte de plecarea lor în Statele Unite ale Americii.

NASURI LUNGI – NASURI LUNGI.

SUB PROTECŢIA DIRECTĂ A ZEULUI TINGU.

MARE ATRACŢIUNE MARE

— Statele Unite ale Americii! strigă Passepartout. Tocmai ce-mi trebuie mie…!

El se luă după omul-afiş, şi urmărindu-l ajunse curând înapoi în oraşul japonez. După un sfert de oră se oprea în faţa unei mari barăci împodobite cu numeroase steguleţe; pe pereţii ei exteriori se vedea pictată, fără nici o perspectivă, însă în culori ţipătoare, o trupă întreagă de jongleri.

Aici era circul onorabilului Batulcar, un fel de Barnum american, directorul unei trupe de saltimbanci, jongleri, clovni, acrobaţi, echilibrişti, gimnaşti, care după cum spunea afişul dădea ultimele sale reprezentaţii înainte de a părăsi Imperiul Soarelui, pentru a se întoarce în Statele Unite.

Passepartout intră sub un fel de şopron aflat în faţa barăcii, şi întrebă de Mr. Batulcar. Acesta apăru în persoană.

— Ce doreşti? îl întrebă pe noul venit, luându-l în prima clipă drept un băştinaş.

— N-aveţi cumva nevoie de vreun servitor?

— Un servitor, strigă directorul circului, mângâindu-şi bărbuţa deasă şi cenuşie, care îi năpădea pielea de sub bărbie. Un servitor! Am doi, ascultători, credincioşi, care nu m-au părăsit niciodată şi care fac treabă pe degeaba, numai să le dau de mâncare… Iată-i!

Zi când acestea, Mr. Batulcar îşi arătă amândouă braţele vânjoase, brăzdate de vine groase ca nişte coarde de contrabas.

— Care va să zică, n-aveţi nevoie de mine!

— De loc.

— Drace! Mi-ar fi priit grozav să plec cu dumneavoastră.

— Ia te uită, zise onorabilul Batulcar, dumneata eşti japonez cum sunt eu maimuţă! De ce te-ai îmbrăcat aşa?

— Se îmbracă omul cum poate!

— Asta-i adevărat. Eşti francez?

— Da, parizian, de la Paris.

— Atunci cu siguranţă că trebuie să ştii să faci strâmbături!

— Pe legea mea, răspunse Passepartout, jignit, văzând că naţionalitatea lui provoacă o astfel de întrebare, noi francezii ştim să facem strâmbături, e drept, dar tot aşa de bine ştiu să le facă şi americanii!

— Adevărat. Ei bine, dacă nu te iau ca servitor, pot să te angajez drept clovn. Înţelegi, dragul meu: în Franţa se aduc comedianţi străini, iar în străinătate comedianţi francezi.

— Ah!

— Eşti destul de voinic?

— Mai ales când mă scol de la masă!

— Şi ştii să cânţi?

— Da, răspunse Passepartout, care odinioară luase parte la câteva concerte de stradă.

— Dar ştii să cânţi cu capul în jos, cu un titirez care se învârteşte pe talpa piciorului stâng şi cu o sabie în echilibru pe talpa piciorului drept?

— Vezi bine! se repezi viitorul saltimbanc, amintindu-şi de cele dintâi exerciţii din copilărie.

— Apoi atunci să ştii că asta-i principalul! încheie onorabilul Batulcar.

Angajamentul fu semnat hâc et nunc.24

În sfârşit, Passepartout îşi găsise o situaţie. Era angajat „la toate” în celebra trupă japoneză, lucru nu prea măgulitor, însă peste opt zile avea să fie în drum spre San Francisco.

Reprezentaţia, anunţată cu mare tămbălău de onorabilul Batulcar, trebuia să înceapă la ora trei şi deodată formidabilele instrumente ale unei orchestre japoneze, tambururi şi tam-tam-uri, începură să bubuie la intrare. Se înţelege că Passepartout nu putuse studia vreun rol oarecare, dar avea să sprijine, pe umerii săi puternici marele exerciţiu numit „strugurele omenesc”, executat de Nasuri Lungi ale zeului Tingu. Acest „great attraction”25 al reprezentaţiei trebuia să încheie seria exerciţiilor.

Încă înainte de, ora trei spectatorii năvăliseră în baracă. Europeni şi indigeni, chinezi şi japonezi, bărbaţi, femei şi copii se îngrămădeau pe banchetele înguste şi în lojele din faţa scenei. Muzicanţii intraseră în sală şi orchestra întreagă – gonguri, tam-tam-uri, flaute, tamburine şi tobe mari – îşi făcea treaba cu furie.

Această reprezentaţie se asemăna cu toate exhibiţiile de acrobaţi. Dar trebuie să mărturisim că japonezii sunt cei dintâi echilibrişti din lume. Unul, purtând un evantai şi mici bucăţi de hârtie, executa exerciţiul aşa de graţios al fluturilor şi al florilor. Altul scria repede în aer, cu fumul parfumat al pipei sale, o serie de cuvinte albăstrui, care formau un compliment la adresa spectatorilor. Unul jongla cu nişte lumânări aprinse, pe care le stingea pe rând când îi treceau prin faţa gurii şi le aprindea din nou, una câte una, fără să întrerupă o singură clipă uimitoarea sa scamatorie. Altul prezenta cele mai neverosimile combinaţii cu nişte sfârleze care se învârteau; în mâna lui, aceste maşini zbârnâitoare păreau animate de o viaţă proprie în învârtirea lor nesfârşită; ele alergau pe ţevi de pipă, pe tăişuri de sabie, pe fire de sârmă – adevărate fire de păr întinse de la un capăt la altul al scenei – înconjurau vase mari de cristal, se urcau pe scări de bambus, se împrăştiau în toate colţurile, producând ciudate şi armonioase efecte, prin combinarea diferitelor lor tonalităţi. Scamatorii jonglau cu ele şi sfârlezele se învârteau în aer; le aruncau ca pe nişte rachete şi ele se învârteau într-una; le vârau în buzunare şi când le scoteau, tot se mai învârteau, până în clipa când un -resort ţlestins le făcea să se deschidă ca nişte jerbe de artificii!

De prisos să descriem aici minunatele exerciţii ale acrobaţilor şi gimnaştilor trupei. Numerele cu scara, cu prăjina, cu ghiuleaua, cu butoaiele, şi altele fură executate cu o precizie remarcabilă. Dar cea mai de seamă atracţie a reprezentaţiei era jocul acestor „Nasuri Lungi”, uimitori echilibrişti, pe care Europa nu-i cunoaşte încă.

Nasuri Lungi formează o corporaţie cu totul neobişnuită, aflată sub invocaţia directă a zeului Tingu. Îmbrăcaţi ca nişte eroi din Evul Mediu, ei poartă o splendidă pereche de aripi pe umeri. Dar ceea ce-i caracterizează îndeosebi e un nas lung cu care îşi împodobesc chipul – şi mai ales întrebuinţarea ce i-o dau. Aceste nasuri nu sunt altceva decât nişte beţe de bambus, lungi de cinci, de şase, sau chiar de zece picioare, unele drepte, altele curbe, unele netede, altele noduroase. Şi tocmai pe aceste apendice, fixate foarte solid, îşi desfăşoară ei exerciţiile de echilibru.

O duzină din aceşti sectanţi ai zeului Tingu se culcară pe spate, iar ceilalţi se apucară să joace pe nasurile lor, ridicate ca nişte paratrăsnete, sărind, zburând de la unul la altul, executând mişcările cele mai neverosimile.

Pentru sfârşit se anunţase publicului în mod special piramida umană, în care vreo cincizeci de Nasuri Lungi urmau să figureze „Carul lui Jaggernaut”. Dar în loc să se aprijine unii pe umerii celorlalţi, artiştii onorabilului Batulcar trebuiau să se ajute numai cu nasul Ori, unul din cei care formau baza carului părăsise trupa, şi cum era destul să fii voinic şi îndemânatic, Passepartout fusese ales să-l înlocuiască.

Desigur că cinstitul flăcău se simţi vrednic de milă când – tristă amintire a tinereţii sale – îşi puse costumul din Evul Mediu, împodobit cu aripi multicolore, şi i se aplică pe faţă un nas de şase picioare! Dar, în sfârşit, acest nas era mijlocul lui de trai, aşa că se hotărî să meargă înainte.

Passepartout intră în scenă şi se aşeză lângă tovarăşii săi, care trebuiau să alcătuiască baza „Carului lui Jaggernaut”. Toţi se întinseră jos, cu nasul în tavan. A doua serie de echilibrişti se aşezară pe aceste lungi apendice, o a treia se căţără deasupra, apoi o a patra – şi pe aceste nasuri, care nu erau atinse decât în vârf se ridică îndată un monument omenesc până la frizele teatrului.

Aplauzele începură să răsune şi instrumentele orchestrei izbucniră ca nişte tunete, când deodată piramida se clătină, echilibrul se rupse, unul din nasurile de la bază dispăru şi monumentul-se prăbuşi ca un castel alcătuit din cărţi de joc…

Era vina lui Passepartout care îşi părăsise postul, sărise peste rampă fără ajutorul aripilor sale şi, agăţându-se de galeria lojilor din dreapta, căzuse la picioarele unui spectator, strigând:

— Ah, stăpânul meu! Stăpânul meu!

— Dumneata?

— Eu!

— Ei, atunci, repede la vapor, băiete!

Mr. Fogg, Mrs. Audă, care-l întovărăşise, şi Passepartout străbătură în goanăv coridoarele şi se repeziră afară din baracă. Dar la ieşire dădură de onorabilul Batulcar, furios, care reclama daune pentru „stricăciuni”. Phileas Fogg îi potoli furia aruncându-i o mână de bancnote. Şi, la ora şase şi jumătate, în clipa când vaporul american se pregătea să plece, Mr. Fogg şi Mrs. Audă puneau piciorul pe punte urmaţi de Passepartout, cu aripile în spinare şi pe chip cu nasul de şase picioare, pe care încă nu apucase să şi-l smulgă!