Capitolul XXIX.

ÎN CARE SE VOR POVESTI ÎNTÂMPLĂRI DIVERSE, POSIBILE NUMAI PE RAIL-ROAD-URILE AMERICANE.

În aceeaşi seară, trenul îşi urma drumul fără piedici, trecea de fortul Sauders, străbătea trecătoarea Sheyene şi ajungea la trecătoarea Evans. În acest loc, rail-road-ul atingea punctul cel mai înalt de pe parcurs, adică 8091 picioare deasupra nivelului mării. Călătorii nu mai aveau decât să coboare până la Atlantic pe câmpiile fără margini, nivelate de natură.

De aici pornea, desprinzându-se din marele „trunk”, ramificaţia spre Denver-City, oraşul cel mai important din Colorado. Acest ţinut este bogat în mine de aur şi de argint, ceea ce a făcut să aibă de pe acum cincizeci de mii de locuitori.

Până acum călătorii noştri străbătuseră, de la San Francisco, o mie trei sute opt zeci şi două de mile, în trei zile şi trei nopţi. După orice socoteală, spre a ajunge la New York, erau de ajuns patru zile şi patru nopţi.

Phileas Fogg se menţinea deci în termenele dinainte hotărâte.

În timpul nopţii lăsară în stânga câmpul Walbah. Lodge-pole-creek curgea paralel cu calea ferată, urmând frontiera dreaptă ca trasă cu sfoara dintre statele Wyoming şi Colorado. La ora unsprezece intrau în Nebraska, apoi, trecând prin apropiere de Sedgwick, ajungeau la Julesburgh, oraş aşezat pe braţul de sud al lui Platteriver.

Aici, la 23 octombrie 1867, se făcuse inaugurarea căii ferate „Union Pacific Road”, al cărei inginer şef fusese generalul J. M. Dodge. Aici se opriseră locomotivele puternice, ducând cele nouă vagoane cu invitaţi, printre care se afla vicepreşedintele Mr. Thomas C. Durând; aici răsunaseră aclamaţiile mulţimii, iar siuxii şi pawniesii oferiseră spectacolul unui mic război indian, urmat de festivele focuri de artificii. În sfârşit, aici se publicase, cu ajutorul unei imprimerii portative, primul număr din jurnalul Railway-Pioneer. Aşa fusese sărbătorită inaugurarea acestui mare drum de fier, instrument de progres şi de civilizaţie, construit de-a lungul pustiului şi destinat să lege între ele oraşele şi cetăţile încă inexistente în acel timp. Dar fluierul locomotivei, mai puternic decât lira lui Amphion, avea să le facă să răsară în curând din pământul american.

La ora opt dimineaţa, fortul Mac-Pherson rămase în urmă. De aici până la Omaha erau trei sute cincizeci şi şapte mile. Linia ferată urma, pe malul stâng, sinuozităţile capricioase ale braţului sudic al lui Platte-river.

La ora nouă, călătorii soseau în importantul oraş NorthPlatte, zidit între cele două braţe ale marelui curs de apă; acestea, după ce înconjoară oraşul, se unesc ca să formeze o singură arteră – afluent însemnat al lui Missouri, în care se varsă ceva mai sus de Omaha.

Meridianul o sută unu era depăşit.

Mr. Fogg şi partenerii săi îşi reluaseră jocul. Niciunul din ei nu se plângea de lungimea drumului, nici chiar „mortul”. Fix începuse prin a câştiga câteva guinee, pe care acum era gata să le piardă, dar nu se arăta mai puţin pasionat de joc decât Mr. Fogg. În acea dimineaţă, norocul îi surâsese în chip deosebit acestui gentleman; atu-urile plouau în mâinile sale. La un moment dat, după ce combinase o lovitură îndrăzneaţă, se pregătea să joace pica, netulburat ca de obicei, când deodată, în spatele său se auzi un glas, zicând:

— Eu aş juca mai bine caro…!

Mr. Fogg, Mrs. Audă şi Fix ridicară capul. Colonelul Proctor era lângă ei. Cei doi vechi adversari se recunoscură imediat.

— Ah! dumneata eşti, domnule englez! exclamă colonelul. Dumneata vrei să joci pică!

— Ba chiar joc! răspunse rece Phileas Fogg, dând jos un zece de pică.

— Ei bine, eu vreau caro! continuă colonelul cu vocea mâniată. Şi dădu să apuce cartea jucată, adăugând: Nu te pricepi de loc la acest joc!

Phileas Fogg se ridică, netulburat.

— Poate voi fi mai îndemânatic cu altul!

— N-ai decât să încerci, fiu al lui John Bull! răspunse grosolanul personaj.

Mrs. Audă pălise; tot sângele i se strânsese la inimă.

Ea apucă braţul lui Phileas Fogg, dar acesta o dădu uşor la o parte. Passepartout era gata să se arunce asupra americanului, care îşi privea adversarul cu un aer insultător, când Fix se ridică, şi, apropiindu-se de colonelul Proctor, îi strigă în obraz:

— Uiţi că ai de-a face cu mine, domnule, cu mine, pe care nu numai că m-ai insultat, dar m-ai şi lovit!

— Domnule Fix, interveni calm Mr. Fogg, vă cer iertare, dar aceasta mă priveşte numai pe mine. Pretinzând că, jucând pică, nu am jucat bine, colonelul m-a insultat din nou – şi o să-mi dea socoteală.

— Când vrei, unde vrei şi cu arma care-ţi place! răspunse americanul.

Mrs. Audă încercă în zadar să-l oprească pe Mr. Fogg. Inspectorul încercă şi el, tot degeaba, să reia cearta pe socoteala sa. Passepartout era gata să se repeadă asupra colonelului şi să-l arunce pe fereastră, dar un semn al stăpânului său îl opri. Gentlemanul nostru ieşi din vagon, iar americanul îl urmă pe platformă.

— Domnule, se adresă Mr. Fogg adversarului său, sunt foarte grăbit să mă întorc în Europa şi orice întârziere ar prejudicia grav interesele mele.

— Ei, şi? Ce mă interesează asta pe mine? răspunse colonelul Proctor.

— Domnule, reluă foarte politicos Mr. Fogg, după întâlnirea noastră de la San Francisco mă hotărâsem să revin în America spre a vă regăsi, îndată ce mi-aş fi terminat treburile care mă cheamă pe vechiul continent.

— Serios?!

— Vreţi să-mi daţi întâlnire peste şase luni?

— De ce nu peste şase ani?

— Spun şase luni, stărui Mr. Fogg, şi voi fi exact la întâlnire.

— Pretexte! strigă Stamp W. Proctor. Acum sau niciodată!

— Fie! încuviinţă Mr. Fogg. Mergeţi la New York?

— Nu.

— La Chicago?

— NU.

— La Omaha?

— Nu te interesează! Cunoşti Plum-creek?

— Nu.

— Este prima gară; vom fi acolo peste o oră. Trenul are zece minute oprire. În zece minute se pot schimba câteva focuri de revolver.

— Fie! se hotărî Mr. Fogg. Voi coborî la Plum-creek.

— Şi cred chiar că vei rămâne acolo! adăugă americanul cu o obrăznicie fără pereche.

— Cine ştie, domnule? răspunse gentlemanul nostru.

Şi după aceste cuvinte se întoarse în vagon tot aşa de nepăsător ca întotdeauna.

Acolo, mai întâi o linişti pe Mrs. Audă, spunându-i că fanfaronii nu sunt niciodată de temut. Apoi îl rugă pe Fix să-i servească de martor la duelul care urma să aibă loc, ceea ce detectivul nu putea să refuze. În sfârşit, Phileas Fogg îşi reluă liniştit wistul, jucând pică, sub stăpânirea calmului celui mai deplin.

La ora unsprezece, fluieratul locomotivei anunţa apropierea gării Plum-creek. Gentlemanul se ridică şi, urmat de Fix, ieşi pe platformă. Passepartout îi întovărăşea, ducând o pereche de revolvere. Mrs. Audă rămase în vagon, palidă ca o moartă.

Îndată uşa vagonului se deschise şi colonelul Proctor apăru pe platformă urmat de martorul său, un yankeu de aceeaşi teapă cu el. Trenul se opri, dar în clipa când amândoi adversarii voiau să pună piciorul pe peron, conductorul alergă la ei şi îi opri:

— Nu coboară nimeni, domnilor!

— Şi de ce? întrebă colonelul.

— Avem douăzeci de minute întârziere şi trenul pleacă numaidecât.

— Dar trebuie să mă bat cu domnul.

— Regret, răspunse conductorul, dar plecăm imediat. Iată că sună clopotul!

Clopotul sună, într-adevăr, şi trenul se puse în mişcare.

— Sunt sincer mâhnit, domnilor! reluă slujbaşul căilor ferate. În orice altă împrejurare aş fi putut să vă fiu de folos. Dar, la urma urmei, dacă n-aţi avut timp să vă bateţi în gară, cine vă împiedică să vă bateţi pe drum?

— Asta poate nu i-ar conveni domnului! zise colonelul Proctor, cu un aer zeflemitor.

— Îmi convine pe deplin! răspunse Phileas Fogg.

„Hotărât, suntem în America! gândi Passepartout. Şi conductorul trenului este un gentleman din lumea cea mai bună!”

Apoi îl urmă pe stăpânul său.

Cei doi adversari, împreună cu martorii, precedaţi de conductor, se îndreptară, trecând dintr-un vagon în altul, spre coada trenului. În ultimul vagon nu erau decât vreo zece călători. Conductorul îi întrebă dacă binevoiau să lase câteva clipe locul liber celor doi gentlemeni, care aveau de lichidat o afacere de onoare.

Cum de nu? Dar călătorii erau prea fericiţi să poată fi de folos celor doi gentlemeni – deci ieşiră pe platforme.

Vagonul, lung de vreo cincizeci de picioare, era foarte potrivit pentru cele puse la cale. Adversarii puteau să se repeadă unul la altul printre bănci şi să se împuşte în voie.

Niciodată nu fusese mai uşor de stabilit regulile unui duel. Mr. Fogg şi colonelul Proctor, înarmaţi fiecare cu câte două revolvere cu şase focuri, intrară în vagon. Cei rămaşi afară închiseră uşa după ei. La primul şuierat al locomotivei, combatanţii trebuiau să înceapă focul.

Apoi, după un răgaz de două minute, martorii aveau să scoată din vagon ceea ce ar mai fi rămas din cei doi gentlemeni.

Nimic mai simplu, într-adevăr! Era chiar aşa de simplu, încât Passepartout şi Fix îşi simţeau inimile bătând să se spargă.

Aşteptau deci cu toţii fluieratul, aşa cum fusese înţelegerea, când deodată izbucniră strigăte sălbatice, însoţite de împuşcături. Dar detunăturile nu veneau din vagonul rezervat dueliştilor; ele se auzeau de pretutindeni, pe toată lungimea trenului. Din vagoane se ridicară strigăte de groază.

Colonelul Proctor şi Mr. Fogg ieşiră repede, cu revolverele în mâini, şi se năpustiră înainte, unde detunăturile şi strigătele se înteţiseră. Îşi dăduseră seama amândoi, în aceeaşi clipă, că trenul era atacat de o bandă de indieni, probabil siuxi.

Aceşti indieni îndrăzneţi nu erau la prima lor lovitură, căci multe trenuri fuseseră atacate de ei. De data asta o bandă de vreo sută de inşi se aruncaseră pe scări, din mers, după obiceiul lor, şi săriseră în vagoane, ca nişte cowboi care se agaţă de spinarea cailor în galop.

Fiecare din ei avea o puşcă – şi nu zăboviră să deschidă focul, la care călătorii, aproape toţi înarmaţi, răspundeau cu focuri de revolver. Mai întâi indienii se repeziră la locomotivă; mecanicul şi fochistul fură pe jumătate omorâţi cu lovituri de măciucă. Un şef siux vru să oprească trenul, dar neştiind să manevreze pârghia regulatorului, o deschise mai mult în loc s-o închidă, şi locomotiva, luându-şi vânt, gonea acum cu o viteză înspăimântătoare.

În acelaşi timp, siuxii năvăliseră în vagoane, alergau ca nişte maimuţe înfuriate pe platforme, spărgeau uşile şi se luptau corp la corp cu călătorii. Din vagonul de bagaje, spart şi jefuit, geamantanele erau aruncate jos, în timp ce strigătele şi focurile de revolver nu mai conteneau.

Dar călătorii se apărau cu vitejie. Unele vagoane, baricadate, susţineau adevărate asedii, ca nişte forturi ambulante gonind cu o viteză de o sută de mile pe oră.

Mrs. Audă se purtase foarte curajos de la începutul atacului. Se apăra eroic, cu revolverul în mână, trăgând pe ferestrele sparte în sălbaticii care voiau să se apropie de ea. Vreo douăzeci de siuxi, loviţi de moarte, căzuseră pe terasament; alţii, alunecând de pe platforme, nimereau pe linii şi roţile vagoanelor îi striveau ca pe nişte viermi.

Mai mulţi călători, grav atinşi de gloanţe sau doborâţi sub loviturile de măciucă, zăceau pe bănci.

Totuşi, încăierarea trebuia să aibă un sfârşit; ea dura de peste zece minute, şi dacă trenul nu se oprea, nu putea să se termine decât în favoarea siuxilor. În adevăr, gara şi Fortul Kearney se aflau la două mile distanţă.

Acolo se găsea un post american, dar dacă trenul nu se oprea la timp, între Kearney şi gara următoare, siuxii ar fi fost învingători.

Conductorul se bătea alături de Mr. Fogg, când un glonte îl doborî. Căzând, bietul om mai apucă să strige:

— Dacă trenul nu se opreşte în cinci minute, suntem pierduţi!

— Se va opri! răspunse Phileas Fogg.

Şi dădu să se repeadă pe uşa vagonului.

— Rămâneţi aici, domnule! îi strigă Passepartout. Asta mă priveşte pe mine!

Gentlemanul n-avu timp să-l oprească; viteazul flăcău deschise o uşă, fără să fie zărit de indieni, ieşi pe platformă, se agăţă de tampoane şi izbuti să se strecoare sub vagon. Şi astfel, în timp ce lupta continua, în timp ce gloanţele se încrucişau pe deasupra capului său, Passepartout, regăsindu-şi îndemânarea şi sprinteneala lui de fost clovn, strecurându-se pe sub tren, ţinându-se de lanţuri, ajutându-se de pârghiile frânelor, de grinzi şi de lonjeroane, sărind de la un vagon la altul cu nemaipomenită dibăcie, ajunse Ia locomotivă. Nimeni nu-l văzuse şi nici n-ar fi putut să-l vadă.

Acolo, agăţat cu o mână de tampon, între vagonul de bagaje şi tenderul locomotivei, desfăcu cu cealaltă mână lanţul de siguranţă; dar n-ar fi izbutit niciodată să desfacă şi lanţul de tracţiune, întins prin toată greutatea trenului, dacă o smucitură a tenderului nu l-ar fi făcut să sară singur din cârlig… Şi astfel, trenul, decuplat, îşi micşoră viteza, rămânând puţin câte puţin în urmă, în vreme ce locomotiva, uşurată, îşi mărea şi mai mult viteza-i înspăimântătoare.

Trenul mai merse câteva minute datorită inerţiei, dar frânele fură manevrate din interiorul vagoanelor şi convoiul de vagoane se opri, în sfârşit, la mai puţin de o sută de paşi de gara Kearney.

Atraşi de împuşcături, soldaţii din fort alergară în ajutor. Siuxii nu-i aşteptaseră; încă înainte de oprirea trenului, întreaga lor bandă o ştersese.

Dar când călătorii se numărară pe peronul gării, văzură că mai mulţi dintre ei lipseau la apel, şi printre aceştia curajosul francez, al cărui devotament îi scăpase de la pieire.