Capitolul XXVIII.

ÎN CARE PASSEPARTOUT NU IZBUTEŞTE SĂ FACĂ ÎNŢELES LIMBAJUL RAŢIUNII.

Părăsind Great-Salt-Lake şi gara Ogden, trenul merse timp de o oră spre nord, până la Veber-river; până aici străbătuse cam nouă sute de mile de la San Francisco.

După aceea se îndreptă din nou spre est, prin masivul frământat al Munţilor Wahsatch. În ţinutul acesta, cuprins între Munţii Wahstach şi Munţii Stâncoşi propriu-zişi, inginerii americani întâmpinaseră cele mai serioase greutăţi în construirea căii ferate. Astfel, pe acest parcurs, subvenţia guvernului Uniunii Statelor Americane se ridicase la patruzeci şi opt de mii de dolari de milă, pe câtă vreme în câmpie nu fusese decât şaisprezece mii; dar inginerii, după cum s-a mai spus, nu căutaseră să înfrângă natura, ci recurseseră la un şiretlic, ocolind piedicile; aşa, pe toată lungimea rail-road-ului nu se săpase decât un singur tunel, lung de paisprezece mii de picioare.

Până acum traseul atinsese cea mai mare înălţime la Lacul Sărat. De aici înainte, el cobora într-o pantă foarte lină până în valea Bitter-creek-ului, de unde începea iar să urce, ca să ajungă la cumpăna apelor între Atlantic şi Pacific. În această regiune muntoasă erau torenţi numeroşi, ca Muddy, Green şi alţii, care fură trecuţi pe podeţe.

Pe măsură ce se apropia de capătul drumului, Passepartout devenea mai nervos. Fix, la rândul său, ar fi vrut să scape cât mai repede de această regiune plină de primejdii; el se temea de întârzieri, de accidente şi era mai grăbit chiar decât Phileas Fogg să pună piciorul pe pământul englez.

La ora zece seara, trenul se opri în gara Fort-Bridger, de unde porni numaidecât mai departe. După douăzeci de mile intra în statul Wyoming – vechea Dakota – urmând întreaga vale a Bitter-creek-ului, unde se adună o parte din apele care formează sistemul hidrografic al Colorado-ului.

A doua zi, 7 decembrie, se opri un sfert de oră în gara Green-river. Peste noapte zăpada căzuse destul de abundentă, dar, înmuiată de ploaie, nu putea să stânjenească mersul trenului. Totuşi vremea rea îl îngrijora pe Passepartout, căci o înzăpezire ar fi compromis desigur călătoria.

„Ce idee a mai avut şi stăpânul meu să călătorească în timpul iernii”, îşi zicea el. Nu putea să aştepte anotimpul frumos, ca să aibă mai mulţi sorţi de izbândă?”

Dar, în timp ce flăcăul nostru nu se gândea decât la starea cerului şi la scăderea temperaturii, Mrs. Audă încerca temeri mai mari, pornite din cu totul altă pricină.

Într-adevăr, câţiva călători coborâseră din vagoane şi se plimbau pe peronul gării Green-river, aşteptând plecarea trenului. Uitându-se pe geam, tânăra femeie recunoscu printre ei pe colonelul Stamp W. Proctor americanul acela care se purtase aşa de grosolan cu Phileas Fogg în timpul mitingului de la San Francisco. Temându-se să nu fie văzută, Mrs. Audă se retrase de la geam – dar întâmplarea o tulbura foarte mult. Ea se ataşase de salvatorul ei, care, oricât ar fi fost de nepăsător, îi dădea în fiecare zi dovezile celui mai deplin devotament. Fără îndoială, nu înţelegea încă toată adâncimea simţămintelor pe care i le inspira el şi acestor simţăminte nu le dădea decât numele de recunoştinţă, dar, fără voia ei, era mai mult decât atât. Astfel, inima i se strânse, când recunoscu pe grosolanul personaj, căruia, mai curând sau mai târziu, Mr. Fogg voia să-i ceară socoteală de purtarea lui. Desigur, numai întâmplarea îl adusese în acest tren pe colonelul Proctor, dar, oricum, el se afla aici şi ea trebuia să facă totul ca Phileas Fogg să nu-l zărească.

Îndată ce trenul porni, Mrs. Audă se folosi de o clipă când Mr. Fogg aţipise, pentru a pune pe Fix şi pe Passepartout la curent cu situaţia.

— Cum, acel Proctor este în tren? strigă Fix. Ei bine, liniştiţi-vă, doamnă; înainte de a avea de-a face cu seniorul… cu Mr. Fogg, va avea de-a face cu mine! Mi se pare că în întâmplarea aceea eu am primit cele mai grave insulte!

— Ba să-l lăsaţi pe seama mea! interveni Passepartout. O să am eu grijă de el, cât o fi el de colonel!

— Domnule Fix, reluă Mrs. Audă, Mr. Fogg nu va lăsa nimănui grija de a-l răzbuna. El este omul, după cum a şi spus, gata să se întoarcă în America numai ca să-l caute pe cel ce l-a insultat. Deci, dacă îl zăreşte pe colonelul Proctor, nu vom putea împiedica un duel care poate avea rezultate nenorocite. Trebuie, deci, să nu-l vadă.

— Aveţi dreptate, doamnă, răspunse Fix. Un duel ar putea compromite totul. Învingător sau învins, Mr. Fogg ar întârzia şi…

— Şi, adăugă Passepartout, asta ar fi pe placul gentlemenilor de la Reform-Club!… Ascultaţi-mă: în patru zile vom fi la New York! Ei bine, dacă timp de patru zile stăpânul meu nu părăseşte vagonul, putem spera ca întâmplarea să nu-l pună faţă în faţă cu acest blestemat de american, bată-l dumnezeu! Or, o să ştim noi cum să-l împiedicăm…

Conversaţia se opri aici, căci Mr. Fogg se trezise şi privea peisajul prin geamul pătat de zăpadă. Dar, mai târziu, Passepartout îl întrebă pe inspectorul de poliţie, fără să fie auzit de stăpânul său şi nici de Mrs. Audă:

— Ia spune, te-ai bate în adevăr pentru el?

— Voi face totul ca să-l aduc viu în Europa! Răspunse Fix, cu un ton care arăta o voinţă de nezdruncinat.

Passepartout simţi un fior alergându-i prin corp, dar convingerile lui în privinţa stăpânului nu slăbiră.

Şi acum, exista oare vreun mijloc de a-l reţine pe Mr. Fogg în compartiment pentru a înlătua orice întâlnire între el şi colonel? Lucrul nu era greu, gentlemanul fiind de felul său puţin plimbăreţ şi puţin curios. În orice caz, inspectorul de poliţie socoti că găsise un mijloc sigur, căci puţin mai târziu i se adresă lui Phileas Fogg:

— Ce lungi şi apăsătoare sunt orele petrecute în tren, domnule!

— Într-adevăr, dar trec, răspunse gentlemanul.

— Pe bordul vapoarelor, continuă inspectorul, aveaţi obiceiul să jucaţi wist.

— Da, însă aici ar fi greu. N-am nici cărţi, nici parteneri.

— Oh, cât despre cărţi, putem să le cumpărăm; în trenurile americane se vinde tot ce vrei. Iar parteneri, dacă din întâmplare doamna…

— Sigur, domnule, răspunse cu vioiciune tânăra femeie. Cunosc wistul; face parte din educaţia engleză.

— Iar eu, adăugă Fix, am pretenţia că-l joc destul de bine. Deci vom fi trei şi un „mort”.

— Cum vreţi, domnule! răspunse Phileas Fogg, încântat să reia chiar şi în tren jocul său preferat.

Servitorul se duse să-l caute pe stewart, şi în curând se întoarse cu două jocuri complete, cu fişe, jetoane şi o planşetă acoperită cu pânză. Nimic nu mai lipsea ca jocul să înceapă. Mrs. Audă ştia destul de bine wistul, astfel că de câteva ori severul Phileas Fogg îi arătă chiar admiraţia sa. Cât despre inspector, acesta era un jucător de prima forţă demn să ţină tovărăşie gentlemanului.

„Acum e în mâna noastră! îşi zise Passepartout. N-o să se mai mişte de aici!”

La ora unsprezece dimineaţa, trenul atinsese cumpăna apelor între cele două oceane. Erau la Passe-Bridger, la o altitudine de 7524 picioare engleze deasupra nivelului mării, una din înălţimile cele mai mari peste care trecea drumul de fier străbătând Munţii Stâncoşi. După vreo două sute de mile, călătorii urmau să ajungă în sfârşit în acele lungi câmpii care se întind până la Atlantic şi pe care natura le-a făcut aşa de potrivite pentru aşezarea unei căi ferate.

Pe povârnişul dinspre Atlantic se şi iviseră primele râuri, afluenţi sau subafluenţi ai lui North-Platte-river.

Tot orizontul spre nord şi spre est era acoperit de acea imensă cortină semi-circulară, care formează porţiunea septentrională a munţilor Stâncoşi, dominată de piscul Laramie. Între aceste înălţimi şi calea ferată se întindeau câmpii nemărginite, bogate în ape. În dreapta rail-roadului se etajau primele povârnişuri ale masivului muntos care se rotunjeşte spre sud până la izvoarele râului Arkansas, unul din marii afluenţi ai lui Missouri.

La douăsprezece şi jumătate, călătorii zăriră o clipă fortul Halleck, care domină regiunea. Mai rămâneau numai câteva ore ca traversarea Munţilor Stâncoşi să se termine. Puteau deci spera că nici un accident nu va împiedica trecerea trenului prin această regiune greu de străbătut. Ninsoarea încetase şi se lăsase ger. Păsări mari, speriate de locomotivă, îşi luau zborul şi fugeau departe. Pe câmpie nu se arăta nici un animal sălbatic, nici un urs sau lup: jur împrejur pustiul, în imensa lui goliciune.

După un prânz destul de îmbelşugat, servit chiar în vagon, Mr. Fogg şi partenerii săi îşi reluară nesfârşitul lor wist, când deodată se auziră fluierături repezi şi trenul se opri.

Passepartout îşi scoase capul pe uşă, dar nu descoperi nimic care ar fi putut motiva această oprire; nu se vedea nici o gară. Mrs. Audă şi Fix se temură o clipă că domnului Fogg i-ar putea da prin gând să coboare. Dar gentlemanul se mulţumi să spună servitorului său:

— Vezi ce s-a întâmplat!

Isteţul flăcău se repezi afară din vagon. Vreo patruzeci de călători, printre care şi colonelul Stamp W. Proctor, coborâseră pe linie.

Locomotiva se oprise în faţa unui semnal roşu care închidea calea. Mecanicul şi conductorul discutau aprins cu un cantonier, pe care şeful gării următoare – Medicine-Bow – îl trimisese înaintea trenului. Unii călători se apropiaseră şi luau parte la discuţie, între ei şi susnumitul colonel Proctor, cu vorba lui ascuţită şi gesturile imperioase.

Apropiindu-se de grupul lor, Passepartout îl auzi pe cantonier spunând:

— Nu! Nu se poate trece! Podul de la MedicineBow se clatină şi n-ar suporta greutatea trenului.

Era vorba de un pod suspendat peste un torent, la o milă de locul unde se oprise trenul. După spusele cantonierului, podul era ameninţat să se prăbuşească; avea mai multe grinzi rupte, ceea ce făcea trecerea imposibilă.

Omul nu exagera deci în nici un fel, afirmând că nu se putea merge mai departe. De altfel, având în vedere nepăsarea cunoscută a americanilor, se poate spune că atunci când ei socotesc în sfârşit că trebuie să fie prudenţi, ar fi o nebunie să nu fie.

Neîndrăznind să-i ducă stăpânului său această veste, Passepartout asculta cu dinţii strânşi, nemişcat ca o statuie.

— Pe naiba! strigă colonelul Proctor. Îmi închipui că n-o să stăm aici până om prinde rădăcini în zăpadă î

— Domnule colonel, interveni conductorul, s-a telegrafiat la Omaha să vină un tren, dar nu este probabil să sosească la Medicine-Bow înainte de ora şase.

— Ora şase! exclamă servitorul lui Phileas Fogg.

— Fără îndoială, răspunse conductorul. De altfel, mergând pe jos, nici n-am ajunge mai devreme în gară.

— Pe jos? strigară călătorii într-un glas.

— Dar la ce distanţă este această gară? întrebă unul din ei pe conductor.

— Douăsprezece mile, de pe malul celălalt al râului.

— Douăsprezece mile prin zăpadă! exclamă Stamp W. Proctor.

Şi colonelul trase o serie de înjurături la adresa Companiei şi a conductorului. În furia lui, Passepartout nu era departe de a-i ţine isonul. De data asta se ivise o piedică materială, pe care stăpânul său nu o mai putea învinge cu toate bancnotele lui.

Dezamăgirea cuprinsese pe toţi călătorii, care, fără să mai socotim întârzierea, se vedeau siliţi să facă vreo cincisprezece mile prin câmpia acoperită de zăpadă. Întâmplarea stârni învălmăşeală, exclamaţii, vociferări, şi acestea desigur că ar fi atras atenţia lui Phileas Fogg, dacă gentlemanul n-ar fi fost absorbit de jocul său.

Passepartout se vedea nevoit să-l înştiinţeze, şi tocmai se îndrepta spre vagon cu capul în pământ, când mecanicul trenului – un adevărat yankeu, pe nume Forster, zise cu o voce sigură:

— Domnilor, poate că ar fi un mijloc să trecem.

— Pe pod? întrebă un călător.

— Pe pod!

— Cu trenul nostru? adăugă colonelul.

— Cu trenul nostru!

Servitorul lui Phileas Fogg se oprise şi asculta cu sufletul la gură vorbele mecanicului.

— Dar podul ameninţă să se prăbuşească! observă conductorul.

— N-are importanţă! răspunse Forster. Cred că, dând trenului maximum de viteză, ar fi unele şanse să trecem.

— Drace! făcu Passepartout.

Dar o parte din călători fuseseră numaidecât atraşi de propunere, care era mai ales pe placul colonelului Proctor. Acest zănatic socotea că lucrul e foarte realizabil.

El aminti celor de faţă că unii ingineri chiar avuseseră ideea să se treacă peste râuri „fără pod”, cu trenuri rigide, lansate cu toată viteza… Până la urmă, toţi cei interesaţi în această pricină se alăturară părerii mecanicului.

— Avem cincizeci la sută şanse să trecem! spunea unul.

— Şaizeci! susţinea altul.

— Optzeci… nouăzeci la sută!

Passepartout îi asculta buimac. Cu toate că ar fi fost gata să facă orice pentru a trece peste Medicine-creek, încercarea i se părea cam prea „americană”.

„Şi totuşi, îşi zise el, există ceva mult mai simplu de făcut, la care oamenii aceştia nici nu se gândesc!…”

Apoi se adresă unuia din călători:

— Domnule, mijlocul propus de mecanic mi se pare puţin cam riscant, dar…

— Optzeci la sută şanse! răspunse călătorul, întorcându-i spatele.

Flăcăul se apropie de alt gentleman:

— Ştiu prea bine… dar… aş avea de făcut numai o propunere, domnule…

— Nici o propunere, e inutil, de vreme ce mecanicul ne asigură că vom trece! răspunse americanul ridicând din umeri.

— Fără îndoială, vom trece, adăugă Passepartout, dar poate ar fi mai prudent…

— Cum? Prudent? strigă colonelul Proctor, pe care acest cuvânt, auzit din întâmplare, îl făcu să sară în sus. Cu mare viteză, îţi spun! înţelegi? Cu mare viteză!

— Ştiu… Înţeleg… repeta Passepartout pe care nimeni nu-l lăsa să-şi termine fraza. Dar ar fi, dacă nu mai prudent, deoarece cuvântul vă supără, cel puţin mai natural…

— Ce-i aia? Cum? Ce l-a apucat pe ăsta cu naturalul lui? începură să strige cu toţii.

Bietul băiat nu mai ştia de cine să se facă auzit.

— Ţi-e frică? îl întrebă colonelul Proctor.

— Mie, frică…?! strigă Passepartout.

Şi fiindcă era inutil să mai vorbească, îşi zise: „Ei bine, fie! Am să le arăt oamenilor ăstora că un francez poate fi tot aşa de «american» ca şi ei!”

— Poftiţi în vagoane! Poftiţi în vagoane! striga conductorul.

„Da! în vagoane! în vagoane – şi numaidecât! repeta Passepartout, dar nimeni nu mă va putea împiedica să gândesc că era mai natural să trecem întâi noi, călătorii, şi după aceea să treacă trenul…!”

Numai că nimeni nu auzi această reflecţie înţeleaptă şi chiar dacă ar fi auzit-o, nimeni n-ar fi vrut să recunoască justeţea ei.

Călătorii se urcaseră în vagoane. Passepartout se aşeză la locul lui fără să spună nimic din ce se întâmplase.

Jucătorii erau absorbiţi cu totul de wistul lor.

Locomotiva fluieră prelung. Mecanicul duse trenul înapoi, aproape o milă, ca un săritor care se retrage să-şi ia a vânt.

Apoi, după un alt fluier, porni înainte, la început încet, pe urmă mai repede, din ce în ce mai repede, până ee viteza ajunse înspăimântătoare; nu se mai auzea decât urletul locomotivei ca un nechezat metalic; pistoanele făceau douăzeci de curse pe secundă, osiile roţilor fumegau în lagăre. Se simţea, pentru a spune astfel, că trenul întreg, mergând cu o sută de mile pe oră, nu mai apăsa pe şine; viteza făcea să-şi piardă greutatea.

Şi trecură! Trecură cu iuţeala unui fulger, fără să se vadă nimic din pod. Sau mai degrabă se poate spune că trenul sărise de pe un mal pe altul… Viteza era aşa de mare, încât mecanicul nu izbuti să oprească locomotiva decât la cinci mile dincolo de gară.

Dar abia trecuse trenul peste râu, că podul, cu ultimele legături slăbite de zdruncinătură, se prăbuşi huruind în torentul Medicine-Bow.