Capitolul XXX.

ÎN CARE PHILEAS FOGG NU-ŞI FACE DECÂT DATORIA.

Trei călători, printre care şi Passepartout, dispăruseră…

Fuseseră omorâţi în luptă? Erau luaţi prizonieri de siuxi? Nu se putea şti încă.

Răniţii erau destul de numeroşi, dar niciunul nu fusese atins mortal. Unul din cei mai grav loviţi era colonelul Proctor, care se bătuse vitejeşte, şi pe care un glonţ în pântece îl doborâse. El fu transportat în gară, împreună cu alţi răniţi, a căror stare cerea îngrijiri imediate.

Mrs. Audă era nevătămată. Phileas Fogg n-avea o zgârietură, deşi nu se cruţase. Fix era rănit uşor la braţ.

Dar Passepartout lipsea, şi lipsa lui făcea să curgă lacrimi din ochii tinerei femei.

Între timp, toţi călătorii coborâseră din tren. Roţile vagoanelor erau pătate de sânge, iar între spiţe atârnau fâşii de carne omenească. Atât cât vedeai cu ochii, pe câmpia albă se zăreau lungi dâre roşii. Ultimii indieni se pierdeau în sud înspre Republican-river.

Mr. Fogg stătea nemişcat, cu braţele încrucişate. Avea de luat o mare hotărâre. Mrs. Audă, lângă el, îl privea fără să scoată un cuvânt… Şi gentlemanul îi înţelese primirea. Dacă servitorul său era prizonier, nu trebuia el să rişte orice pentru a-l smulge din mâna indienilor…?

— O să-l găsesc, mort sau viu! spuse simplu Phileas Fogg.

— Ah! domnule… Domnule Fogg! strigă tânăra femeie, apucându-i mâinile şi udându-i-le cu lacrimi.

— Viu, dacă nu pierdem nici un minut, adăugă el.

Prin această hotărâre, Phileas Fogg se sacrifica în întregime. Îşi pronunţase ruina. O singură zi de întârziere îl făcea să scape vaporul la New York. Rămăşagul lui era pierdut definitiv. Dar în faţa gândului: „asta-i datoria mea!” nu şovăise.

Căpitanul comandant al Fortului Kearney se afla acolo. Soldaţii săi – aproape vreo sută de oameni – se pregătiseră de apărare în cazul când siuxii ar fi pornit un atac direct asupra gării.

— Domnule, se adresă Mr. Fogg căpitanului, trei călători au dispărut.

— Morţi?

— Morţi sau prizonieri; trebuie să verificăm. Aveţi de gând să-i urmăriţi pe siuxi?

— Ar fi greu, domnule. Aceşti indieni pot fugi până dincolo de Arkansas, iar mie nu-mi e îngăduit să părăsesc fortul care-mi este încredinţat.

— Domnule, reluă Phileas Fogg, este vorba de viaţa a trei oameni.

— Fără îndoială… Pot eu însă pune în joc viaţa a cincizeci, pentru a salva trei?

— Nu ştiu dacă puteţi, dar trebuie!

— Domnule, răspunse căpitanul, nimeni n-are să mă înveţe care-mi este datoria.

— Fie! încheie rece Phileas Fogg. Mă voi duce singur!

— Dumneavoastră?! strigă Fix, care se apropiase de ei. Să vă duceţi singur în urmărirea indienilor?

— Vreţi oare să las pieirii pe acest nefericit, căruia toţi cei vii de aici îi datorează viaţa? Mă voi duce!

— Ei bine, nu! Nu vă veţi duce singur! strigă căpitanul, mişcat fără voia lui. Nu! Sunteţi o inimă vitează!… Apoi se întoarse spre soldaţii săi: Treizeci de voluntari!

Toată compania făcu un pas înainte. Căpitanul nu avu decât să aleagă treizeci dintre aceşti viteji, pe care îi puse sub comanda unui bătrân sergent.

— Mulţumesc, domnule căpitan! zise Mr. Fogg.

— Îmi daţi voie să vă întovărăşesc? întrebă Fix, adresându-se gentlemanului.

— Cum doriţi, domnule, îi răspunse Phileas Fogg. Dar dacă vreţi să-mi faceţi un serviciu, vă rog rămâneţi lângă Mrs. Audă. În cazul când mi s-ar întâmpla vreo nenorocire…

Inspectorul de poliţie păli brusc. Să se despartă de omul pe care-l urmărise pas cu pas şi cu atâta stăruinţă!

Să-l lase să se aventureze în acest deşert!… Fix se uită atent în ochii gentlemanului şi, în ciuda bănuielilor lui, în ciuda luptei ce se da în el, îşi lăsă capul în jos înaintea privirii liniştite şi sincere pe care o întâlni.

— Voi rămâne! zise hotărât.

Câteva clipe după aceea, Mr. Fogg strângea mâna doamnei Audă… Apoi, după ce îi încredinţă preţiosul său geamantan, porni la drum, cu sergentul şi cu cei treizeci de soldaţi, cărora, înainte de plecare le făgăduise, generos:

— Prieteni, dacă îl salvăm pe prizonier, aveţi o mie de lire!

Era ora douăsprezece şi câteva minute.

Mrs. Audă se retrase într-o încăpere din gară şi acolo, singură, începu să aştepte, gândindu-se la Phileas Fogg, la generozitatea lui simplă şi mare, la curajul lui netulburat. Mr. Fogg îşi sacrificase averea şi acum îşi punea în joc viaţa, toate acestea fără să şovăie, fără cuvinte mari, socotind că nu-şi face decât datoria. În ochii ei, Phileas Fogg era un erou.

Inspectorul Fix însă nu gândea la fel şi nu putea să-şi potolească neliniştea şi nerăbdarea, de aceea se plimba înfrigurat pe peronul gării. Un moment subjugat, acum îşi venea în fire. După plecarea lui Fogg îşi dăduse seama ce prostie făcuse lăsându-l să se ducă singur. Cum asta?! Consimţise să se despartă de acest om, pe care-l urmărise în jurul lumii? Natura sa biruia din nou şi el se învinovăţea, se batjocorea, ca şi când ar fi fost directorul poliţiei metropolitane cerând pe un agent prins în flagrant delict de naivitate.

„Am fost neghiob! se gândea. Desigur că franţuzul i-a spus cine sunt! A plecat – şi nu se va mai întoarce! De unde să-l iau acum? Dar cum de m-am putut lăsa fermecat astfel eu, Fix, eu care am în buzunar mandatul lui de arestare?! Hotărât, nu sunt decât un dobitoc!”

Aşa gândea inspectorul de poliţie, în timp ce orele se scurgeau atât de încet. Nu ştia ce să facă. Uneori îi venea să-i spună totul doamnei Audă, dar ştia dinainte cum ar fi primit tânăra femeie mărturisirea sa. Ce altă hotărâre să ia? Era ispitit să pornească peste întinsele câmpii albe, în urmărirea lui Fogg; n-ar fi fost imposibil să-l găsească! Paşii detaşamentului se mai vedeau încă pe zăpadă!… Dar curând, sub un strat nou de ninsoare, orice urmă se şterse.

Atunci, cuprins de descurajare, detectivul simţi o teribilă nevoie să lase totul baltă… Or, iată că tocmai i se oferea prilejul să părăsească gara Kearney, şi în acelaşi timp această urmărire aşa de bogată în nenorociri.

Într-adevăr, către ora două după amiază, în vreme ce zăpada cădea cu fulgi mari, se auziră fluierături lungi venind dinspre est. O umbră uriaşă, precedată de o lumină roşcată, înainta încet, mărită de ceaţa care-i dădea o înfăţişare fantastică.

Totuşi nu se aştepta venirea nici unui tren dinspre est; ajutoarele cerute prin telegraf nu puteau sosi aşa de curând, iar trenul de la Omaha spre San Francisco urma să treacă abia a doua zi.

În curând totul se lămuri.

Locomotiva care se apropia încet era tocmai aceea a trenului atacat. După ce rămăsese fără vagoane, ea îşi continuase drumul cu o viteză înspăimântătoare, ducându-i pe fochist şi pe mecanic neînsufleţiţi – şi gonise aşa multe mile; apoi focul se micşorase, din lipsă de combustibil, viteza scăzuse şi după o oră, încetinindu-şi treptat mersul, locomotiva se oprise, în sfârşit, la douăzeci de mile dincolo de gara Kearney.

Nici mecanicul, nici fochistul nu muriseră, şi după un leşin destul de prelungit îşi veniseră în fire, tocmai când maşina se oprea. Văzându-se în câmpul pustiu, fără vagoane în urmă, mecanicul îşi dăduse seama ce se întâmplase. Fireşte, el nu putea să bănuiască în ce chip fusese desfăcută locomotiva de tren, dar era limpede că trenul rămas în urmă se găsea în primejdie.

Omul nu stătu la îndoială asupra lucrului pe care-l avea de făcut. A continua drumul spre Omaha era prudent; a se întoarce la trenul pe care indienii poate continuaseră să-l jefuiască era primejdios… Dar ce-are a face! în cuptorul cazanului fură îngrămădite lemne şi lopeţi de cărbuni, focul se aprinse din nou, presiunea crescu şi către ora două după prânz locomotiva se apropia de gara Kearney, fluierând în ceaţă.

Călătorii simţiră o mare mulţumire când o văzură aşezându-se în faţa trenului. Acum puteau să-şi continue drumul întrerupt în chip aşa de nefericit.

La sosirea locomotivei, Mrs. Audă ieşi pe peron şi, apropiindu-se de conductor, îl întreba:

— Plecaţi?

— Numaidecât, doamnă.

— Dar prizonierii… nenorociţii noştri tovarăşi…?

— Nu mai putem aştepta, răspunse conductorul. Şi aşa avem trei ore întârziere.

— Şi când va trece trenul următor de la San Francisco?

— Mâine seară, doamnă.

— Mâine seară?! Dar atunci va fi prea târziu! Trebuie să aştepţi!

— Imposibil! Dacă vreţi să mergeţi, urcaţi-vă în vagon.

— Rămân aici! răspunse tânăra femeie.

Fix auzise această conversaţie. Câteva minute mai înainte, când orice mijloc de locomoţie îi lipsea, era hotărât să plece din Kearney, iar acum, când trenul se afla acolo gata de pornire, când n-avea decât să-şi reia locul în vagon, o forţă de neînvins îl ţinea locului. Peronul gării îi ardea picioarele – şi nu putea să se despartă de el. Frământarea lui lăuntrică reîncepea, mânia înfrângerii îl gâtuia. Voia să ducă lupta până la capăt.

Între timp călătorii şi cei câţiva răniţi – între ei şi colonelul Proctor, a cărui stare era gravă – se urcaseră în vagoane. Se auzea vuietul cazanului supraîncălzit, şi aburii ţâşneau prin supape. Mecanicul trase de fluier, trenul se puse în mişcare şi în curând dispăru, amestecându-şi fumul alb în vârtejurile zăpezii.

Inspectorul Fix rămăsese…

Se scurseră câteva ore. Era o vreme foarte rea, cu ger ascuţit. Fix stătea nemişcat pe o bancă din gară, încât ai fi putut crede că doarme. Cu tot viscolul, Mrs. Audă ieşea în fiecare clipă din camera pusă la dispoziţia sa, venea până la capătul peronului, de unde încerca să vadă prin trâmbele de zăpadă, să străbată cu privirea perdeaua albă care reducea orizontul în jurul ei, ascultând dacă nu se aude vreun zgomot; dar nu se simţea nimic.

Atunci se întorcea îngheţată până în măduva oaselor, ca peste câteva minute să vină din nou – tot atât de zadarnic.

Se lăsă seara. Micul detaşament nu se întorsese. Unde se afla în acel moment? Putuse să-i ajungă pe indieni?

Se dăduse vreo luptă, sau bieţii soldaţi rătăceau la întâmplare prin viscol? Căpitanul fortului era foarte îngrijorat, cu toate că nu lăsa să se vadă nimic din tulburarea sa.

O dată cu căderea nopţii, ninsoarea slăbi, în schimb gerul începu să crească. Privirea cea mai îndrăzneaţă n-ar fi privit fără groază această imensitate întunecoasă.

Peste câmpie domnea o linişte deplină, fără margini, pe care n-o itulbura nici zbor de pasăre, nici mers de sălbătăciune.

Mrs. Audă rătăci toată noaptea pe marginea câmpiei, cu gândul plin de presimţiri rele, cu inima cuprinsă de nelinişte. Închipuirea o ducea departe, arătându-i mii de primejdii. Ar fi greu să se spună cât suferi ea în timpul acestor ore.

Fix rămăsese nemişcat în acelaşi loc, dar nici el nu dormea. La un moment dat, un om se apropie de el, ba chiar îi spuse ceva, la care agentul răspunse printr-un semn negativ, făcându-l să se îndepărteze.

Noaptea se scurse astfel. În zori, discul soarelui, pe jumătate şters, se ridică deasupra unui orizont înceţoşat. Privirea putea să răzbată acum până la două mile.

Phileas Fogg şi detaşamentul se îndreptaseră spre sud…

Dar într-acolo câmpul era cu desăvârşire pustiu… Se făcuse ora şapte dimineaţa.

Căpitanul, nespus de îngrijorat, nu ştia ce hotărâre să ia. Să trimită alt detaşament în ajutorul celor plecaţi?

Să pună în primejdie alţi oameni, cu aşa de puţine şanse de a salva pe Cei care fuseseră puşi în primejdie întâi?

Dar nehotărârea lui nu ţinu mult timp. Căpitanul făcu un semn chemând pe unul din locotenenţii săi, căruia îi dădu ordin să întreprindă o recunoaştere spre sud – când deodată răsunară focuri de armă. Era un semnal. Soldaţii ieşiră afară din fort – şi la o jumătate de milă zăriră o mică trupă care se întorcea în ordine.

În frunte mergea Mr. Fogg, iar lângă el Passepartout şi ceilalţi doi călători smulşi din mâinile siuxilor.

Se dăduse o luptă, la zece mile spre sud de Kearney.

Cu puţin timp înainte de sosirea detaşamentului, Passepartout şi cei doi tovarăşi ai săi se mai luptau încă împotriva răpitorilor. Vânjosul şi viteazul flăcău doborâse trei din aceştia, cu zdravene lovituri de pumni, când stăpânul său şi soldaţii se repeziră în ajutorul lor.

Toţi – şi salvatorii şi cei salvaţi – fură primiţi cu strigăte de bucurie. Phileas Fogg împărţi soldaţilor răsplata făgăduită, în vreme ce Passepartout îşi zicea, pe bună dreptate: „Hotărât, trebuie să recunosc că-l cost tare scump pe stăpânul meu!”

Fix îl privea pe Mr. Fogg, fără să spună o vorbă; ar fi fost greu de analizat simţămintele care se -luptau acum în el. Cât despre Mrs. Audă, ea apucase mâna gentlemanului şi o strângea, fără să poată pronunţa un cuvânt.

În acest timp, Passepartout căuta trenul în gară. Credea c-o să-l găsească la peron, gata să plece spre Omaha – şi spera că s-ar mai putea câştiga timpul pierdut.

— Trenul, unde e trenul? striga el.

— A plecat! răspunse detectivul Fix.

— Şi când trece trenul următor? întrebă Phileas Fogg.

— Abia diseară.

— Ah, răspunse simplu netulburatul gentleman.