Capitolul XXVI

ÎN CARE SE CĂLĂTOREŞTE CU TRENUL EXPRES PE CALEA FERATĂ A PACIFICULUI

„Ocean to Ocean” – astfel zic americanii şi aceste trei cuvinte ar trebui să fie numele generic al acelui „grand trunk” care traversează Statele Unite ale Americii în partea lor cea mai largă. Dar, în realitate, „Pacific rail-road” e alcătuit din două părţi distincte: „Central Pacific”, între San Francisco şi Ogden şi „Union Pacific” între Ogden şi Omaha. Aici se întâlnesc cinci linii, care asigură oraşului Omaha legături foarte dese cu New York-ul.

New York şi San Francisco sunt deci unite acum printr-o panglică de metal neîntreruptă, care nu măsoară mai puţin de trei mii şapte sute optzeci şi şase de mile. Între Omaha şi Pacific drumul de fier străbate o regiune încă plină de indieni şi de fiare sălbatice – ţinut întins pe care mormonii au început să-l colonizeze către 1845, după ce fuseseră alungaţi din Illinois.

Odinioară, chiar în împrejurările cele mai prielnice, trebuiau şase luni spre a merge de la New York la San Francisco. Acum sunt de ajuns şapte zile.

În 1862, cu toată opoziţia deputaţilor din sud, care voiau o cale ferată mai apropiată de ţinuturile lor, traseul rail-road-ului fu stabilit între paralelele a patruzeci şi una şi a patruzeci şi doua. Mult regretatul preşedinte Lincoln hotărî el însuşi ca noua linie să pornească din oraşul Omaha, statul Nebraska. Lucrările fură începute îndată şi conduse în acel stil american, care nu se încurcă în hârţoage şi birocraţie. Rapiditatea lucrului nu trebuia să păgubească cu nimic buna lui execuţie. În prerie se înainta cu o milă şi jumătate pe zi. O locomotivă, mergând pe şinele aşezate în ajun, aducea şinele pentru a doua zi şi îşi continua drumul pe măsură ce ele erau fixate.

Pe parcursul său „Pacific Railroad” are mai multe ramificaţii, în statele Iowa, Kansas, Colorado şi Oregon.

Pornind de la Omaha, el urmează Platte-river de-a lungul malului stâng, până la vărsarea braţului de nord, îşi continuă drumul de-a lungul braţului de sud, traversează terenurile Laramiei şi Munţii Wahsatch, înconjoară Lacul Sărat, ajunge la Lake-Salt-City, capitala mormonilor, se înfundă în valea Tuillei, străbate pustiul american, Munţii Cedar şi Humboldt, Humboldt-river, Sierra Nevada şi coboară pe lingă Sacramento până în Pacific, fără ca pe tot acest traseu să întâlneşti o pantă care să urce mai mult de o sută douăzeci de picioare la milă, chiar în traversarea Munţilor Stâncoşi.

Astfel se prezenta această lungă arteră pe care trenurile o străbăteau în şapte zile, şi care avea să permită onorabilului Phileas Fogg – cel puţin după cum spera el – ca la 11 ale lunii să ajungă la New York, de unde să ia vaporul de Liverpool.

Vagonul în care se urcase gentlemanul nostru era un fel de omnibus lung, pus pe două boghiuri cu câte patru roate fiecare, putând astfel să circule chiar şi în curbele cu raza mică. În interior nu se aflau compartimente, ci două rânduri de canapele, puse de o parte şi de alta, în lung, lăsând la mijloc un loc de trecere spre cabinetele de toaletă, cu care era prevăzut fiecare vagon. Vagoanele la rândul lor comunicau între ele prin pasarele şi călătorii puteau să circule de la un capăt la altul al trenului. Ei aveau astfel la dispoziţie vagoane-salon, vagoane-terasă, vagoane restaurant şi vagoane-cafenea. Nu lipseau decât vagoanele-teatru, dar aveau să fie şi acelea într-o zi.

Între vagoane se vânturau neîncetat strigându-şi marfa vânzători de cărţi şi de jurnale, de lichioruri, de comestibile şi de ţigări, cărora nu le lipseau de loc muşteriii.

Plecaseră din Oakland la ora şase seara. Se lăsase noaptea – o noapte rece, întunecoasă, cu cerul acoperit de nori care ameninţau a ninsoare. Trenul nu mergea prea repede; ţinând seama de opriri, nu făcea mai mult de douăzeci de mile pe oră, viteză care îi îngăduia totuşi să străbată Statele Unite în timpul prevăzut.

Călătorii vorbeau puţin, de altfel somnul avea să-i cuprindă îndată pe toţi. Passepartout şedea lângă inspectorul de poliţie, dar nu schimba un cuvânt cu el. De la ultimele întâmplări, relaţiile lor se răciseră foarte mult.

Nici simpatie, nici intimitate. Fix nu se schimbase de loc în felul său de a fi, în schimb Passepartout păstra cea mai mare rezervă faţă de vechiul său prieten, gata la prima bănuială să-l strângă de gât.

O oră după plecarea trenului începu să ningă, ninsoare uşoară, care, din fericire, nu putea să întârzie mersul trenului. Pe ferestre nu se mai zărea decât o uriaşă pânză albă, pe fondul căreia, desfăşurându-se în rotocoale, fumul locomotivei părea cenuşiu.

La ora opt, un steward intră în vagon şi anunţă călătorii că se făcuse ora de culcare. Acest vagon era un „sleeping-car”, care în câteva minute fu transformat în dormitor. Spătarele canapelelor se lăsară pe spate, cuşete pliate cu grijă se desfăcură printr-un sistem ingenios, în câteva clipe fură improvizate cabine şi fiecare călător avu îndată la dispoziţia sa un pat confortabil, pe care perdele groase îl apărau de orice privire curioasă. Cearşafurile erau albe, pernele moi – n-aveai decât să te culci şi să dormi, ceea ce făcu fiecare, ca şi cum s-ar fi aflat în cabina confortabilă a unui vapor, în vreme ce trenul gonea cu toată viteza prin statul Californiei.

În ţinutul care se întinde între San Francisco şi Sacramento, pământul este puţin frământat. Drumul de fier care îl străbate, sub numele de „Central Pacific-road” pleacă de la Sacramento şi înaintează spre est, ca să întâlnească pe cel care vine de la Omaha. De la San Francisco până la Sacramento, linia merge direct spre nordest, de-a lungul lui American-river, care se varsă în golful San Pablo.

Cele o sută douăzeci de mile cuprinse între aceste două oraşe însemnate fură străbătute în şase ore, şi către miezul nopţii, pe când dormeau primul lor somn, călătorii trecură prin Sacramento. Deci ei nu văzură nimic din acest oraş demn de luat în seamă, capitala Californiei, nici frumoasele sale cheiuri, nici străzile largi, nici hotelurile splendide, nici scuarurile, nici templele sale.

Ieşind din oraş, trenul lăsă în urmă gările Junction, Roclin, Auburn şi Colfax, şi intră în masivul Sierra Nevada. La ora şapte dimineaţa trecu şi prin gara Cisco.

După o oră, dormitorul devenise iar un vagon obişnuit, şi călătorii puteau să vadă prin ferestre priveliştile pitoreşti ale acestei ţări muntoase.

Traseul căii ferate trebuia să ţină seama de capriciile Sierrei, ici agăţându-se de povârnişurile muntelui, colo trecând pe deasupra prăpăstiilor, ocolind colţurile de stâncă prin curbe îndrăzneţe, avântându-se prin strâmtori înguste, pe care le-ai fi crezut fără ieşire. Locomotiva, sclipitoare ca o raclă aurită, cu felinarul ei mare care arunca lumini roşcate, cu clopotul său argintat, cu grătarul de protecţie care se întindea în faţă ca un pinten, îşi amesteca şuierăturile şi mugetele cu acelea ale torenţilor şi ale cascadelor şi îşi împletea fumul printre ramurile negre ale brazilor.

Pe acest parcurs erau prea puţine tuneluri şi poduri.

Rail-road-ul încingea povârnişurile munţilor, necăutând o linie dreaptă – drumul cel mai scurt de la un punct la altul – şi neluptându-se cu natura.

Către ora nouă, trenul trecu în statul Nevada, prin valea Carson, urmând mereu direcţia nord-est. La prânz plecă din Reno, unde se oprise douăzeci de minute, pentru prânzul călătorilor.

De aici înainte, calea ferată merge câteva mile spre nord, urmând cursul râului Humboldt, apoi coteşte spre est, o dată cu această apă pe care nu o mai părăseşte până la izvoarele ei, aproape de hotarul oriental al statului Nevada.

După ce prânziră, Mr. Fogg, Mrs. Audă şi tovarăşii lor îşi reluară locurile în vagon. Aşezaţi confortabil, ei urmăreau priveliştea variată care trecea pe sub ochii lor – prerii întinse, munţi profilându-se la orizont, „creek”-uri rostogolindu-şi apele înspumate. Uneori, o turmă mare de bizoni, îngrămădită departe în zare, părea un dig mişcător. Aceste cirezi fără număr de rumegătoare devin adeseori obstacole de neînvins în calea trenului. S-au văzut mii de asemenea animale defilând timp de mai multe ore, în rânduri strânse, peste rail-road. Locomotiva este atunci silită să se oprească şi să aştepte trecerea lor.

Aşa se întâmplă şi de data aceasta. Pe la ora trei după amiază o turmă de bizoni, numărând zece-douăsprezece mii de capete, bară drumul de fier. Locomotiva îşi încetini viteza şi încercă să-şi înfigă pintenul în flancul imensei coloane, dar trebui să se oprească în faţa masei de nestrăbătut.

Aceste rumegătoare – buf fălos, cum le numesc greşit americanii – puteau fi văzute cum mergeau cu pasul lor liniştit, scoţând câteodată mugete înspăimântătoare.

Erau mai mari decât taurii din Europa, aveau picioarele şi coada scurtă, greabănul ieşit în afară, formând o cocoaşă musculoasă, coarnele depărtate la bază, capul, grumazul şi ceafa acoperite de o coamă lungă. Nu se putea gândi nimeni să oprească această migraţie. Când bizonii au ales o direcţie, nimic nu va putea împiedica sau modifica mersul lor. E un torent de carne vie, pe care nici o piedică n-ar putea să-l oprească.

Călătorii, înghesuiţi pe platformele vagoanelor, priveau curioşi ciudatul spectacol. Dar cel care s-ar fi cuvenit să pară mai grăbit decât toţi, Phileas Fogg, rămăsese la locul său şi aştepta filosofic ca bivolii să binevoiască să elibereze trecerea. Passepartout era furios de întârzierea pe care o pricinuia această îmbulzeală de animale, asupra cărora ar fi vrut să descarce întreg arsenalul său de revolvere.

— Ce ţară! strigă el. Nişte boi opresc trenurile şi merg ca la procesiune, fără să se grăbească, de parcă n-ar împiedica circulaţia! Pe dumnezeul meu, aş vrea să ştiu dacă Mr. Fogg a prevăzut această întâmplare în program! Şi mecanicul, uite la el, nu îndrăzneşte să dea drumul maşinii peste vitele astea ticăloase!

Mecanicul nu încercase câtuşi de puţin să treacă peste obstacol şi bine făcuse. Fără îndoială că ar fi strivit primii bivoli cu grătarul locomotivei; dar, oricât ar fi fost ea de puternică, locomotiva s-ar fi oprit curând, scoasă de pe şine şi astfel trenul ar fi fost în primejdie.

Deci, cel mai bun lucru era să aştepte cu răbdare şi apoi să câştige timpul pierdut mărind viteza trenului.

Defilarea bizonilor dură trei ore lungi – şi drumul nu fu liber decât la căderea nopţii. În clipa când ultimele rânduri ale turmei traversau linia, primele se pierdeau departe, sub linia orizontului către sud.

La ora opt, trenul străbătea cheile râului Humboldt, iar la ora nouă şi jumătate trecea pe teritoriul Utahului, regiunea marelui Lac Sărat, ciudata ţară a mormonilor.