Capitolul XXVII

ÎN CARE PASSEPARTOUT ASCULTĂ CU O VITEZĂ DE DOUĂZECI DE MILE PE ORĂ UN CURS DE ISTORIE MORMONĂ.

În timpul nopţii de 5 spre 6 decembrie, trenul goni spre sud-est, străbătând un spaţiu de aproape cincizeci de mile, apoi merse tot atâtea mile spre nord-est, apropiindu-se de marele Lac Sărat.

Către ora nouă dimineaţa, Passepartout ieşi la aer, pe platforma vagonului. Vremea era rece, cerul cenuşiu, dar ninsoarea contenise. Talgerul soarelui, mărit de ceaţă, părea o uriaşă monedă de aur, şi flăcăul nostru îşi trecea timpul calculându-i valoarea în lire sterline, când apariţia unui personaj destul de ciudat îl întrerupse din această ocupaţie utilă.

Personalul cu pricina, care luase trenul din gara Elko, era un om înalt, foarte negricios, cu mustăţi negre, ciorapi negri, pălărie de mătase neagră, vestă neagră, pantaloni negri – numai cu cravată albă; în plus, mai avea mănuşi din piele de câine. Ai fi zis că e o faţă bisericească. El mergea de la un capăt la celălalt al trenului şi pe uşa fiecărui vagon lipea cu ceară de pecetluit o notiţă scrisă cu mâna.

Passepartout se apropie, şi pe una din aceste notiţe citi că onorabilul „elder” William Hitsch, misionar mormon, profitând de prezenţa sa în trenul nr. 48, va ţine de la ora 11 la miezul nopţii, în vagonul nr. 117, o conferinţă despre mormonism, invitând să fie ascultat de către toţi gentlemenii care ţin să se instruiască asupra misterelor religiei „Sfinţilor din Ultimele Zile”.

„Fără îndoială, o să mă duc”, îşi zise Passepartout, care nu ştia despre mormonism decât ceva în legătură cu obiceiurile sale poligame, baza societăţii mormone.

Vestea se răspândi repede printre cei vreo sută de călători aflaţi în tren. Dintre aceştia, un număr de cel mult treizeci de inşi, atraşi de farmecul conferinţei, ocupau la ora 11 canapelele din vagonul indicat. Passepartout se afla în primul rând al credincioşilor. În schimb, nici stăpânul său, nici Fix nu crezuseră că merită să se ostenească pentru asemenea lucru.

La ora anunţată, elderul William Hitsch se ridică, şi cu o voce mâniată, ca şi cum ar fi fost contrazis dinainte, începu să răcnească:

— Vă spun eu că Joe Smith e un martir, că fratele său Hyram e un martir, şi că persecuţiile guvernului împotriva profeţilor vor face un martir şi din Brigham Young! Cine îndrăzneşte să susţină contrariul?

Nimeni nu încercă să contrazică pe misionar, a cărui exaltare contrasta cu fizionomia sa altminteri calmă. Dar fără îndoială că mânia sa se explica prin aceea că mormonismul era în prezent supus la grele încercări. În adevăr, guvernul Statelor Unite înfrânsese, nu fără greutate, pe aceşti fanatici independenţi. Înfrânsese Utahul şi îl supusese legilor Uniunii, după ce arestase pe Brigham Young acuzat de rebeliune şi de poligamie. De atunci, discipolii profetului îşi dublaseră sforţările şi, aşteptând să treacă la fapte, rezistau cu vorba pretenţiunilor Congresului.

După cum se vede, elderul William Hitsch îşi căuta adepţii până şi pe drumul de fier.

Făcându-şi expunerea pasionantă prin izbucnirile glasului şi prin violenţa gesturilor, el începu să povestească istoria mormonismului, din timpurile biblice: Cum, în Israel, un profet mormon din tribul lui Iosef publică analele religiei noi şi le lasă moştenire fiului său, Mormon; cum multe secole mai târziu, această preţioasă carte, scrisă cu caractere egiptene, fu tălmăcită de Joseph Smith junior, fermier din statul Vermont, care se relevă ca profet mistic în 1825; cum, în sfârşit, un trimis ceresc apăru într-o pădure luminoasă şi îi dădu analele domnului.

La acest punct, câţiva auditori, prea puţin interesaţi de expunerea retrospectivă a misionarului, părăsiră vagonul; dar William Hitsch îşi continuă povestirea arătând cum Smith junior, adunând pe tatăl său, pe fraţii săi şi câţiva discipoli, fondă religia „Sfinţilor din Ultimele Zile” – religie care, adoptată nu numai în America, dar şi în Anglia, Scandinavia, Germania, are printre credincioşii ei numeroşi meseriaşi şi oameni cu profesiuni libere; cum a fost fondată o colonie în Ohio; cum a fost ridicat un templu cu preţul de două sute de mii de dolari şi cum a fost zidit un oraş la Kirkland; cum Smith a ajuns un bancher îndrăzneţ şi a primit de la un simplu păzitor de mumii un papirus cuprinzând o povestire scrisă de mâna lui Abraham şi a altor egipteni vestiţi.

Această povestire arătându-se a fi cam prea lungă, rândurile auditorilor se răriră şi mai mult; acum nu mai rămăseseră de faţă decât vreo douăzeci de inşi.

Dar elderul, fără să-i pese de această dezertare, îşi continuă povestirea, arătând cu amănunte cum Joe Smith dădu, faliment în 1837; cum acţionarii săi ruinaţi îl unseră cu păcură şi-l tăvăliră prin fulgi; cum câţiva ani mai târziu fu regăsit, mai onorabil şi mai onorat ca oricând la Independenţa în Missouri, acolo fiind el şef al unei comunităţi înfloritoare, care nu număra mai puţin de trei mii de discipoli, şi că atunci, urmărit de ura păgânilor, trebui să fugă în Far-West-ul american.

În vagon mai rămăseseră zece auditori şi printre ei onestul Passepartout, care asculta cu urechile ciulite.

Astfel află el cum, după lungi persecuţii, Smith apăru din nou în Illinois şi în 1839 întemeie pe malurile Mississippi-ului oraşul Nauvoo-la-Belle, a cărui populaţie ajunse la douăzeci şi cinci de mii de suflete; cum Smith deveni primarul, judecătorul suprem şi generalul comandant; cum în 1843 îşi puse candidatura la prezidenţia Statelor Unite, şi cum, în sfârşit, atras într-o cursă, la Cartagina, fu aruncat în închisoare şi asasinat de o bandă de oameni mascaţi.

La acest punct al expunerii, Passepartout rămăsese cu desăvârşire singur în vagon, şi elderul, privindu-l în faţă, fascinându-l cu vorbele sale, îi arătă că doi ani după asasinarea lui Smith, succesorul său, profetul inspirat.

Brigham Young, părăsind Nauvoo, se statornici pe malurile Lacului Sărat, şi acolo, în acel ţinut minunat, în mijlocul acelei regiuni fertile, pe drumul emigranţilor care traversau Utah spre a se duce în California, noua colonie, mulţumită principiilor poligame ale mormonismului, ajunse la o dezvoltare nemaipomenită.

— Şi, iată, adăugă William Hitsch, iată de ce gelozia Congresului s-a ridicat împotriva noastră! Iată de ce soldaţii Uniunii au călcat în picioare pământul Utahului!

Iată de ce şeful nostru, profetul Brigham Young, a fost închis împotriva oricărei legi! Dar oare vom ceda noi în faţa forţei? Niciodată! Alungaţi din Vermont, alungaţi din Illinois, din Ohio, din Missouri, din Utah, o să mai găsim totuşi un ţinut liber unde să ne punem cortul…

Şi elderul, fixând asupra unicului său ascultător privirile-i mânioase, îl întrebă:

— Fiul meu, vei pune şi dumneata cortul dumitale la umbra steagului nostru?

— Nu! răspunse curajos Passepartout, luând-o şi el la fugă şi lăsându-l pe energumen să predice în pustiu.

Dar în timpul acestei conferinţe trenul mersese repede, aşa că spre ora douăsprezece şi jumătate ajungea pe ţărmul de nord-vest al Marelui Lac Sărat. De acolo se putea cuprinde larg cu privirea aspectul acestei mări interioare, care mai poartă şi numele de Marea Moartă şi în care se varsă chiar şi un Iordan american. Lacul acesta minunat, înconjurat de pitoreşti stânci sălbatice, de lespezi albite de sare, e o superbă pânză de apă care acoperea odinioară un spaţiu mult mai întins; dar cu timpul, ţărmurile sale, ridicându-se puţin câte puţin, i-au redus suprafaţa, mărindu-i adâncimea.

Lacul Sărat, lung de aproape şaptezeci de mile, larg de treizeci şi cinci, se află la trei mii opt sute de picioare deasupra nivelului mării. Cu totul deosebit de lacul Asfaltit, a cărui depresiune măsoară o mie două sute picioare sub nivelul mării, salinitatea lui este foarte mare, apa păstrând în disoluţie materii solide care ating un sfert din greutatea ei. Greutatea ei specifică este de 1170 faţă de 1000 a apei distilate. Astfel, peştii nu pot să trăiască aici. Cei pe care îi aduc Iordanul, Weberul şi alte creek-uri pier imediat. Totuşi nu e adevărat că densitatea apei este aşa de mare, încât un om să nu se poată scufunda în ea.

Împrejurul lacului, pământul este admirabil cultivat, căci mormonii se pricep la muncile câmpului. Pretutindeni sunt risipite ferme, acele vestite „ranch”-uri unde se cresc animale domestice, apoi se văd ogoare de grâu şi de porumb, mei, fineţe luxuriante, şi peste tot se întind garduri de trandafiri sălbatici, boschete de salcâmi şi de euphorbi… Acesta ar fi fost aspectul regiunii şase luni mai târziu; acum însă pământul era ascuns sub un strat subţire de zăpadă, ca o pudră fină.

La ora două, călătorii coborau în gara Ogden. Trenul plecând mai departe abia la ora şase, Mr. Fogg, Mrs. Audă şi tovarăşii lor aveau timp să se ducă în Cetatea Sfinţilor, aflată pe o cale ferată secundară, care porneşte din gara Ogden. Două ore era de ajuns spre a vizita acest oraş cu totul şi cu totul american, zidit după tiparul tuturor oraşelor din Statele Unite, vastă tablă de şah, cu linii lungi şi reci, cu „tristeţea lugubră a unghiurilor drepte”, după cum spunea Victor Hugo. Fondatorul Cetăţii Sfinţilor nu putea scăpa de nevoia de simetrie care îi caracterizează pe anglo-saxoni. În această ţară ciudată, unde oamenii nu sunt, cu siguranţă, la înălţimea instituţiilor, totul se face „pătrat”, oraşele, casele şi prostiile.

La ora trei, călătorii se plimbau deci pe străzile cetăţii, zidită între malul Iordanului şi poalele Munţilor Wahsatch. Ei văzură foarte puţine biserici, iar ca monumente casa profetului, Court-house şi arsenalul; apoi case de cărămidă albăstrie, cu verande şi galerii înconjurate de grădini, mărginite de salcâmi, de palmieri şi de roşcovi. Oraşul era înconjurat de un zid de pământ şi de piatră, construit în 1853. Pe strada principală, unde se ţinea târgul, se ridicau câteva hoteluri împodobite cu pavilioane, şi între altele Lake-Salt-House.

Călătorii noştri nu găsiră oraşul prea populat. Străzile erau aproape goale, în afară de cele aflate în preajma templului, unde ajunseră după ce traversară mai multe cartiere înconjurate cu garduri. Femeile puteau fi socotite destul de numeroase, ceea ce se explica prin alcătuirea ciudată a căsniciilor mormone. Nu trebuie totuşi să se creadă că toţi mormonii sunt poligami. Fiecare este liber să-şi ia câte neveste vrea, totuşi e bine să se ştie că nu atât cetăţenii, cât cetăţenele din Utah ţin să se căsătorească, deoarece, după cum prevede religia ţării, cerul mormon nu-şi revarsă fericirea asupra celibatarelor.

Aceste sărmane creaturi nu păreau nici înstărite, nici fericite cu viaţa lor. Unele, desigur cele mai bogate, purtau o jachetă de mătase neagră, deschisă în talie, iar pe deasupra o pelerină sau un şal foarte modest. Celelalte erau îmbrăcate la fel ca indienele.

Passepartout, în calitatea lui de flăcău convins, nu se uita fără oarecare spaimă la aceste mormone destinate să facă în grup fericirea unui singur mormon. Cu bunul lui simţ, el îl căina mai ales pe bărbat. I se părea îngrozitor să ai de îndrumat atâtea femei prin greutăţile vieţii, să le conduci astfel, în grup, până în paradisul mormon, cu perspectiva să le regăseşti acolo pentru vecie în tovărăşia gloriosului Smith, care desigur că era podoaba acelui loc încântător. Hotărât, nu simţea nici o vocaţie pentru asemenea viaţă şi i se părea – fiind poate prea încrezut – că cetăţencele din Great-Lake-City îi aruncau priviri cam îngrijorătoare.

Din fericire, şederea sa în Cetatea Sfinţilor nu trebuia să se prelungească. La ora patru fără câteva minute, călătorii se aflau în gară şi-şi reluau locurile în vagoane.

Locomotiva fluieră, vestind plecarea; dar în momentul când roţile ei, patinând pe linii, urneau trenul din loc, izbucni un strigăt:

— Opreşte! Opreşte!

Un tren odată pornit nu se mai opreşte. Gentlemanul care scotea aceste strigăte era desigur un mormon întârziat. El alerga cu sufletul la gură. Din fericire pentru el, gara n-avea nici uşi, nici bariere. Întârziatul se repezi deci pe peron, sări pe scara ultimului vagon şi ajungând înăuntru se prăbuşi gâfiind pe o canapea.

Passepartout, care urmărise cu emoţie toate fazele acestei gimnastici, se apropie să-l vadă pe cel întârziat.

Aflând că bietul cetăţean din Utah o luase la fugă în urma unei scene casnice, simţi pentru el un viu interes.

După ce mormonul răsuflă, îndrăzni să-l întrebe politicos câte neveste avea, căci, după felul cum o ştersese, presupunea să aibă cel puţin vreo douăzeci.

— Una, domnule! răspunse fugarul, ridicând braţele spre cer. Una şi mi-a fost de ajuns!