Capitolul XXXI.

ÎN CARE INSPECTORUL FIX IA FOARTE ÎN SERIOS PREOCUPĂRILE LUI PHILEAS FOGG.

Phileas Fogg se afla în întârziere cu douăzeci de ore.

Passepartout, cauza involuntară a acestei întârzieri, era disperat; hotărât, el îl ruinase pe stăpânul său!

În acest moment, inspectorul se apropie de Mr. Fogg, şi, privindu-l drept în faţă, îl întrebă:

— Domnule, sunteţi într-adevăr foarte grăbit?

— Foarte! răspunse Phileas Fogg.

— Insist, reluă Fix. Aveţi într-adevăr interesul să fiţi la New-York în ziua de 11, înainte de ora nouă seara, când pleacă vaporul spre Liverpool?

— Un mare interes!

— Dacă această călătorie n-ar fi fost întreruptă de atacul indienilor, aţi fi sosit la New York în ziua de 11 dimineaţa?

— Da, cu douăsprezece ore înainte de plecarea vaporului.

— Bine, aveţi deci douăzeci de ore întârziere, dar dacă scădeţi douăsprezece din ele, rămân numai opt. Vreţi să încercaţi să câştigaţi aceste opt ore?

— Pe jos? întrebă Mr. Fogg.

— Nu, în sanie! răspunse Fix. Într-o sanie cu pânze. Cineva mi-a oferit acest mijloc de transport.

Era omul care vorbise cu inspectorul de poliţie în timpul nopţii şi a cărui ofertă fusese respinsă.

Phileas Fogg nu răspunse, dar Fix, arătându-i pe omul în cauză, un american pe nume Mudge care se plimba în faţa gării, gentlemanul se îndreptă spre el.

O clipă după aceea intrau amândoi într-o baracă aflată lângă Fortul Kearney.

Acolo, Mr. Fogg descoperi un vehicul ciudat, un fel de platformă pusă pe două grinzi lungi, puţin arcuite în faţă, ca tălpicile unei sănii şi pe care încăpeau cinci sau şase oameni. În faţă, cam la o treime din lungimea platformei, se afla un catarg foarte înalt, pe care se putea ridica o pânză uriaşă. Catargul, fixat în părţi cu cabluri metalice, avea în faţă un strai de sârmă, pe care se întindea un foc de mari dimensiuni. În spate, un fel de cârmă-lopată permitea diriguirea vehiculului.

Era, după cum se vede, un fel de sanie cu greement de cuter. Iarna, pe câmpia îngheţată, când trenurile nu pot merge din pricina zăpezilor, aceste sănii călătoresc cu mare repeziciune de la o gară la alta. Ele au de altfel o foarte mare suprafaţă velică, mai mare chiar decât un cuter de cursă, expus să se răstoarne, şi, cu vânt în spate, alunecă pe câmp cu o viteză egală, dacă nu superioară, aceleia a expreselor.

În câteva clipe, târgul fu încheiat între Mr. Fogg şi stăpânul acestei corăbii de uscat. Vântul fiind bun, căci sufla puternic dinspre vest, şi zăpada fiind întărită, Mudge se angajă ca în câteva ore să-l ducă pe Mr. Fogg la gara Omaha. De acolo plecau linii numeroase şi trenuri dese spre Chicago şi New York. N-ar fi fost peste putinţă ca întârzierea să fie câştigată – deci nu era de stat la îndoială spre a încerca această aventură.

Nevrând s-o expună pe Mrs. Audă suferinţelor unei călătorii în aer liber, pe un ger pe care viteza îl făcea şi mai greu de suportat, Mr. Fogg o sfătui să rămână în gara Kearney, sub paza lui Passepartout. Viteazul flăcău avea s-o aducă în Europa pe un drum mai uşor şi în condiţiuni mai bune.

Mrs. Audă refuză să se despartă de Mr. Fogg, ceea ce pe Passepartout îl umplu de fericire. Într-adevăr, el n-ar fi vrut pentru nimic în lume să-şi părăsească stăpânul, lăsându-l în tovărăşia lui Fix.

Cât despre inspectorul de poliţie, ar fi greu de spus ce gândea acum. Oare convingerea lui fusese zdruncinată de întoarcerea lui Phileas Fogg, sau îl lua drept un mare pungaş care, făcând ocolul pământului, socotea că va fi în deplină siguranţă la întoarcerea lui în Anglia? Poate că părerea detectivului în privinţa lui Phileas Fogg se schimbase într-adevăr, dar el nu era acum mai puţin hotărât decât înainte să-şi facă datoria până la capăt, fiind mai nerăbdător decât toţi să grăbească prin tot ce-i sta în putinţă întoarcerea în Anglia.

La ora opt sania era gata de plecare. Călătorii se urcară în ea şi se înfăşurară strâns în păturile lor de călătorie. Cele două pânze uriaşe fură ridicate, şl împins de vânt, ciudatul vehicul se avântă pe zăpada întărită, cu o viteză de patruzeci de mile pe oră.

De la Fortul Kearney la Omaha, în linie dreaptă – zborul albinei, cum spun americanii – sunt cel mult două sute de mile. Dacă vântul rămânea neschimbat şi nu se întâmpla nimic neprevăzut, această distanţă putea fi străbătută în cinci ore, deci la ora unu după prânz, sania trebuia să ajungă la Omaha.

Ce drum! Călătorii, strânşi unul în altul, nu puteau scoate un cuvânt; gerul mărit de viteză le-ar fi tăiat răsuflarea. Sania aluneca tot aşa de uşor pe suprafaţa câmpiei ca o corabie pe apă – şi nici măcar nu avea de întâmpinat valurile. Vântul, venind în rasul pământului, umfla pânzele uriaşe ca nişte aripi întinse, vrând parcă să ia sania pe sus. Mudge, la cârmă, ţinea linia dreaptă, împotrivindu-se cu o mişcare de lopată oricărei încercări a vehiculului de a o lua razna. Toate pânzele primeau vântul în plin. Focul, pus în bordul celălalt, în „fluture” cum spun marinarii, nu putea fi „mascat” de vela mare.

Deasupra acesteia fusese ridicată şi săgeata, mărind suprafaţa velaturii. Nu se putea preciza matematic, dar desigur că viteza săniei nu putea fi mai mică de patruzeci de mile pe oră.

— Dacă nu se rupe nimic, vom ajunge la timp, zise Mudge.

Avea şi el tot interesul să ajungă în timpul prevăzut, căci Mr. Fogg, credincios sistemului său, îi făgăduise o frumoasă răsplată.

Câmpia, pe care sania o tăia în linie dreaptă, era netedă ca marea. Ai fi putut s-o asemuieşti cu un uriaş lac îngheţat. Rail-road-ul o străbătea de la sud-vest spre nord-vest, trecând prin Grand-Island, Columbus, oraş important din Nebraska, apoi prin Schuyler, Fremont, până la Omaha. El urma tot timpul malul drept al fluviului Platte-river. Sania, scurtând distanţa, mergea pe coarda arcului descris de drumul de fier. Mudge nu se temea că va fi oprit de Platte-river, la cotul pe care râuî îl face la Fremont, deoarece apele sale erau îngheţate.

Drumul n-avea deci nici un fel de obstacole, şi lui Phileas Fogg nu-i rămânea să se teamă decât de o stricăciune a săniei sau de o slăbire a vântului.

Dar vântul nu slăbea; dimpotrivă, sufla puternic, arcuind catargul prins în puternice cabluri de oţel. Aceste cabluri, asemănătoare cu coardele unui instrument, vibrau ca şi cum ar fi fost atinse de un arcuş. Sania zbura în mijlocul unei armonii triste, de o intensitate cu totul neobişnuită.

— Cablurile astea dau chinta şi octava, observă Mr. Fogg.

Fură singurele cuvinte pe care le rosti gentlemanul în timpul drumului. Mrs. Audă, învelită cu grijă în blănuri şi în păturile de călătorie, era, pe cât posibil, apărată de frig.

Cât despre Passepartout, flăcăul nostru, roşu la faţă ca discul soarelui când apune în ceaţă, trăgea în piept aerul înţepător. Cu firea lui optimistă, pe care nimic nu o zdruncina, el începuse să spere din nou. În loc să ajungă dimineaţa la New York, avea să fie acolo seara, cu destule şanse de a mai prinde vaporul de Liverpool.

Inimosul franţuz simţea chiar un puternic îndemn de a strânge mâna aliatului său Fix. El nu uita că inspectorul era acela care găsise această sanie cu pânze, adică singurul mijloc de a fi în gara Omaha la timpul potrivit. Dar, prin cine ştie ce presimţire, Passepartout rămânea rezervat ca de obicei.

În orice caz, ceea ce el n-avea să uite vreodată, era sacrificiul pe care Mr. Fogg îl făcuse fără să ezite, spre a-l scăpa din mâinile siuxilor. Pentru asta, Mr. Fogg îşi riscase averea şi viaţa… Nu! Servitorul său n-avea să uite!

În vreme ce fiecare dintre călători se lăsa dus de gânduri aşa de diferite, sania zbura pe întinsul covor de zăpadă. Nimeni nu simţea când treceau peste vreun creek, afluent sau subafluent al lui Litte-Blue-river.

Câmpul şi albiile apelor se contopeau sub aceeaşi pânză albă, uniformă. Ţinutul era cu desăvârşire pustiu. Cuprins între „Union-Pacific-road” şi ramificaţia care unea Kearney cu Saint Joseph, el forma o mare insulă nelocuită. Nici un sat, nici o gară, nici măcar un fort. Din timp în timp aluneca pe de lături, cu iuţeala fulgerului, câte un arbore strâmb, al cărui schelet alb se îndoia sub rafalele vântului. Alteori, cârduri de păsări sălbatice îşi luau zborul speriate, ţâşnind din zăpadă. Lupi de câmpie, în haite numeroase, slabi, înfometaţi, împinşi de o nevoie fioroasă, se luau la întrecere cu sania. Passepartout, cu revolverul în mână, se aţinea gata să tragă asupra fiarei celei mai apropiate. Dacă vreun accident ar fi oprit atunci sania, călătorii, atacaţi de aceste carnivore hămesite, s-ar fi aflat în mare primejdie. Dar sania îşi continua vijelios drumul şi îndată întreaga haită rămânea în urmă, umplând văzduhul de urlete.

La prânz, Mudge îşi dădu seama după unele semne că trecea peste cursul îngheţat al lui Platte-river. El nu spuse nimic, dar acum era sigur că după douăzeci de mile vor fi în gara Omaha.

Într-adevăr, nu se făcuse ora unu, când îndemânaticul conducător părăsi cârma şi se repezi la pânze să le strângă. Sania mai merse încă o jumătate de milă până ce, fantastica viteză căpătată scăzând încetul cu încetul, se opri în sfârşit. Mudge arătă o îngrămădire de acoperişuri albe de zăpadă:

— Am ajuns!

Ajunşi! Ajunşi într-adevăr în această gară, care prin trenuri numeroase are legături dese cu estul Statelor Unite!

Passepartout şi Fix săriseră jos şi îşi mişcau membrele înţepenite. Apoi ajutară pe Mr. Fogg şi pe Mrs. Audă să coboare din sanie. Phileas Fogg îi plăti generos lui Mudge, căruia Passepartout îi strânse mâna ca unui prieten – şi toţi patru călătorii se repeziră în gară.

În acest însemnat oraş din Nebraska se termină Calea ferată a Pacificului propriu-zisă, care leagă bazinul fluviului Mississippi cu marele Ocean. Pentru a ajunge de la Omaha la Chicago, drumul de fier, sub numele de „Chicago-Rock-Island-Road”, merge direct spre est, deservind cincizeci de gări.

Un tren direct era gata de plecare. Phileas Fogg şi tovarăşii săi nu avură decât timpul să se arunce într-un vagon. Ei nu văzuseră nimic din Omaha, dar Passepartout îşi mărturisi lui însuşi că nu era cazul să-i pară rău, căci acum nu mai putea fi vorba de a vedea ceva.

Trenul porni cu cea mai mare viteză şi curând trecu în Iowa prin Council-Bluffs, Moines, Iowa-Citty. În timpul nopţii traversă Mississippi la Davenport, apoi intră în Illinois prin Rock-Island. A doua zi, în 10 ale lunii, la ora patru după-amiază, sosea la Chicago, deja ridicat din ruinele sale şi aşezat cu mai multă mândrie ca niciodată pe malurile frumosului lac Michigan.

De aici până la New York mai erau nouă sute de mile şi trenurile nu lipseau. Mr. Fogg trecu numaidecât din unul în altul. Locomotiva sprintenă a lui „PittsburgFort-Wavne-Chicago-rail-road” porni cu toată viteza, ca şi cum ar fi înţeles că onorabilul gentleman n-avea timp de pierdut. Ea traversă ca un fulger Indiana, Ohio, Pensylvania, New Jersey trecând prin oraşe cu nume vechi, din care unele aveau străzi şi tramvaie, deşi casele încă lipseau. În sfârşit, apele Hudsonului se iviră şi, în ziua de 11 decembrie, la ora unsprezece şi un sfert seara, trenul se oprea în gară, pe malul drept al fluviului, chiar în faţa debarcaderului Companiei de vapoare Cunard, altfel zis „British and north American royal mail steam packet Co.”

Dar China, pachebotul de Liverpool, plecase de patruzeci şi cinci de minute.