Capitolul XXXIII

ÎN CARE PHILEAS FOGG SE DOVEDEŞTE A FI LA ÎNĂLŢIMEA ÎMPREJURĂRILOR.

După o oră, vaporul Henrietta trecea dincolo de farul plutitor de la intrarea Hudsonului, ocolea capul SandyHook şi ieşea în mare. În timpul zilei navigă de-a lungul lui Long-Island, în largul farului de pe Fire-Island, şi se îndreptă repede spre est.

A doua zi, 13 decembrie, la prânz, un om se urcă pe puntea de comandă, pentru a determina longitudinea şi latitudinea. Desigur, s-ar putea crede că acest om era căpitanul Speedy. Câtuşi de puţin! Era Phileas Fogg, esq.!

Cât despre căpitanul Speedy, acesta se afla, pur şi simplu, închis cu cheia în cabina sa, şi scotea nişte urlete care arătau o mânie, de altfel îndreptăţită, dusă până la pierderea judecăţii.

Ceea ce se întâmplase era foarte simplu. Phileas Fogg voia să meargă la Liverpool, iar căpitanul se împotrivea să-l ducă acolo. Atunci gentlemanul se resemnase în aparenţă să ia drumul spre Bordeaux, dar, în cele treizeci de ore de când se afla pe bord, manevrase aşa de bine cu ajutorul bancnotelor sale, încât echipajul, marinari, mecanici şi fochişti – echipaj ce-i drept cam suspect, care era în termeni destui de răi cu căpitanul

— trecuse de partea lui. Şi iată de ce Phileas Fogg comandă în locul căpitanului Speedy, de ce căpitanul era închis în cabina sa şi de ce, în sfârşit, Henrietta se îndrepta spre Liverpool. Atât că, văzându-l pe Mr. Fogg conducând vasul, nu te mai puteai îndoi că Mr. Fogg fusese marinar.

Acum, în ce fel avea să se sfârşească aventura, ne va fi dat să aflăm mai târziu. Dar deocamdată Mrs. Audă era îngrijorată, deşi nu spunea nimic. Fix fusese uluit de la început. Cât despre Passepartout, el găsea întâmplarea pur şi simplu minunată.

„Între unsprezece şi douăsprezece noduri”, spusese căpitanul Speedy, şi într-adevăr Henrietta păstra în medie această viteză.

Dacă – ce de „dacă” mai rămâneau! – dacă marea nu se înrăutăţea, dacă vântul nu se rotea spre est, dacă nu se întâmpla nici o stricăciune pe vas, nici un accident la maşini, Henrietta putea, în nouă zile, adică de la 12 decembrie la 21, să străbată cele trei mii de mile câte sunt de la New York la Liverpool. E adevărat că, odată ajunşi în Anglia, chestiunea Henriettei, adunată cu afacerea de la Bancă, putea să-l ducă pe gentleman puţin mai departe decât ar fi voit el.

În primele zile, navigaţia decurse în cele mai bune condiţiuni. Marea nu era prea rea, iar vântul bătea statornic de la nord-est; fură ridicate pânzele şi, cu velatura ei de goeletă, Henrietta mergea ca un adevărat transatlantic.

Passepartout era încântat. Ultima ispravă a stăpânului său, la ale cărei urmări nu voia să se gândească, îl umpluse de înflăcărare. Echipajul nu văzuse niciodată un flăcău mai vesel şi mai îndemânatic. El îi copleşea pe mateloţi cu mii de gesturi de prietenie şi-i uimea cum se căţăra în arboradă, ca un adevărat saltimbac. Hazliul franţuz le găsea porecle pline de drăgălăşenie şi le îndulcea viaţa cu cele mai grozave băuturi.

De dragul lui mateloţii executau manevrele ca nişte gentlemeni, iar fochiştii aruncau cărbunii în cuptoare ca nişte eroi. Buna lui dispoziţie, foarte molipsitoare, se transmitea tuturor. El uitase trecutul, necazurile, primejdiile. Nu se gândea decât le ultima ţintă, aşa de aproape de a fi atinsă, şi câteodată fierbea de nerăbdare, ca şi când ar fi fost încălzit în cuptoarele Henriettei. Câteodată, bravul flăcău se învârtea pe lângă Fix, privindu-l cu un ochi „care spunea multe!” dar nu-i vorbea, căci între ei nu mai rămăsese nimic din vechea lor prietenie.

Cât despre Fix, trebuie să spunem că el era acum pe de-a-ntregul zăpăcit. Capturarea Henriettei, cumpărarea echipajului, Fogg conducând vasul ca un marinar încercat, toate la un loc îl buimăceau. Bietul om nu mai ştia ce să gândească! Dar, la urma urmei, un gentleman, care începea prin a fura cincizeci şi cinci de mii de livre, putea prea bine să sfârşească prin a fura un vapor! Şi astfel, la un moment dat, Fix fu în chip firesc ispitit să creadă că Henrietta, condusă de Fogg, nu se îndrepta câtuşi de puţin spre Liverpool, ci spre cine ştie ce parte a lumii, unde hoţul, devenit pirat, se va simţi în afara oricărei primejdii! Presupunerea lui era, ce-i drept, cât se poate de îndreptăţită, şi detectivul începea să se căiască foarte serios că se amestecase în această treabă.

Între timp, căpitanul Speedy continua să urle în cabină, şi Passepartout, însărcinat să-i ducă de mâncare, nu se apropia de uşa lui decât după ce lua cele mai mari precauţiuni, oricât era el de voinic. Cât despre Mr. Fogg, acesta părea că nu-şi mai aminteşte de prezenţa unui căpitan pe bord.

În ziua de 13 trecură de bancurile din dreptul insulei Terra Nova, locuri primejdioase, prea bine cunoscute de navigatori. Mai ales în timpul iernii, ceţurile isânt aici obişnuite, iar vântul păcătos. Încă din ajun, barometrul, scăzând brusc, prevestea o schimbare apropiată a vremii. Într-adevăr, în timpul nopţii temperatura scăzu, se făcu foarte frig şi-n acelaşi timp vântul se roti spre sud-est.

Vremea devenea potrivnică. Spre a nu se abate din drum, Mr. Fogg trebui să strângă pânzele şi să se folosească numai de maşini. Viteza vasului scăzu, din cauza valurilor lungi ale mării, care se sfărâmau de etravă; tangajul violent, la rândul lui, nu putea fi decât tot păgubitor. Vântul se întărea treptat, ameninţând să se prefacă în uragan, ceea ce te obliga să te gândeşti de pe acum la clipa când Henrietta n-ar mai fi putut să ţină piept valurilor. Or, ca să fugă din faţa lor, însemna să se avânte în necunoscut, necunoscutul cu toate neplăcerile lui.

Passepartout se posomorî în acelaşi timp cu cerul, şi, timp de două zile, bietul băiat trecu printr-o nelinişte de moarte. Dar Phileas Fogg era un marinar îndrăzneţ, care ştia să ţină piept mării; el merse înainte, fără măcar să reducă turaţia maşinii. Când nu putea să se ridice deasupra valurilor, Henrietta trecea printre ele luând necontenit apă pe punte, dar neoprindu-se din cale.

Uneori, un val cât un munte sălta pupa afară şi atunci elicea bătea aerul cu palele ei înnebunite, fără însă ca vasul să se dea învins în faţa furtunii.

Cu toate astea, vântul nu se întări atât cât ar fi fost de aşteptat; nu era unul din acele uragane care ating viteza de nouăzeci de mile pe oră. Dar din nenorocire sufla cu încăpăţânare de la sud-est, neîngăduind să se ridice pânzele. Şi totuşi, aşa cum se va vedea, ar fi fost foarte nimerit ca ele să vină în ajutorul maşinii!

La 16 decembrie se împlineau şaptezeci şi cinci de zile de la data plecării din Londra. La urma urmei, Henrietta n-avea încă o întârziere îngrijorătoare. Ea străbătuse aproape jumătate din drum şi locurile cele mai primejdioase rămăseseră în urmă. Vara, nimeni nu s-ar fi putut îndoi de reuşită; iarna însă erai la bunul plac al vremii. Passepartout nu ştia deocamdată ce să creadă, în fond însă, era încrezător, şi dacă vântul îşi făcea de cap, cel puţin se bizuia pe maşini.

Numai că în ziua aceea, mecanicul se urcă pe punte, îl căută pe Mr. Fogg şi stătu destul de mult de vorbă cu el.

Fără să ştie de ce, desigur datorită unei presimţiri, Passepartout încercă o nelinişte confuză. Şi-ar fi dat una din urechi ca să audă cu cealaltă ce vorbeau cei doi.

Totuşi, prinse câteva cuvinte; de pildă, între altele, îl auzi pe stăpânul său întrebând:

— Eşti sigur de ceea ce spui?

— Sigur, domnule! răspunse mecanicul. Nu uitaţi că de la plecare ţinem toate căldările sub presiune şi dacă aveam destui cărbuni pentru a merge cu viteză redusă până la Bordeaux n-avem destui pentru a merge cu mare viteză de la New York la Liverpool!

— Voi chibzui! încheie Mr. Fogg.

Înţelegând despre ce e vorba, pe Passepartout îl cuprinse o nelinişte de moarte. Aveau să rămână fără cărbuni!

„Ah! dacă stăpânul meu va şti să iasă şi din încurcătura asta, îşi zise el, hotărât lucru, e un om grozav!”

Şi, întâlnindu-l pe Fix, nu-l răbdă inima să-i ascundă situaţia:

— Deci, crezi că mergem într-adevăr la Liverpool?

Îl întrebă agentul, cu dinţii strânşi.

— Vezi bine!

— Imbecilule! exclamă Fix.

Şi plecă, ridicând din umeri.

Passepartout fu cât pe ce să-i întoarcă injuriosul calificativ, al cărui adevărat sens nu-l putea de altfel înţelege; dar îşi spuse că nenorocitul Fix trebuia să fie foarte dezamăgit, foarte umilit în amorul lui propriu, după ce făcuse ocolul pământului, urmând o cale greşită, aşa că îl iertă.

Şi acum, ce hotărâre avea să ia Phileas Fogg? Era greu de închipuit. Totuşi, se pare că flegmaticul gentleman luă una, căci în aceeaşi seară îl chemă pe mecanic şi îi porunci:

— Măreşte focurile şi ţine căldările sub presiune până la ultima lopată de cărbuni!

Câteva clipe după aceea, coşul Henriettei scotea nori groşi de fum.

Vasul îşi continuă deci drumul cu toată viteza; dar aşa cum spusese din timp, după două zile, la 18 decembrie, mecanicul îl înştiinţă pe Mr. Fogg că în cursul zilei cărbunii se vor sfârşi.

— Nu micşoraţi focurile! răspunse gentlemanul. Dimpotrivă, măriţi presiunea!

În ziua aceea, către prânz, după ce luă înălţimea soarelui şi calculă poziţia vasului, Phileas Fogg îl chemă pe Passepartout şi îi porunci să-l aducă pe căpitanul Speedy.

Era ca şi cum l-ar fi trimis să scoată un tigru din cuşcă, de aceea, coborând sub dunetă, curajosul flăcău îşi zise: „Cu siguranţă că o fi turbat!”

Într-adevăr câteva minute mai târziu, pe dunetă ţâşnea o bombă, în strigăte şi înjurături. Bomba cu pricina era însuşi căpitanul Speedy – şi fără îndoială avea să explodeze numaidecât.

— Unde suntem? fură primele cuvinte pe care le rosti căpitanul, înăbuşindu-se de mânie.

Desigur că dacă omul ar fi stat prost cu inima, în clipa asta l-ar fi lovit damblaua şi nu şi-ar mai fi revenit niciodată.

— Unde suntem? repetă el, sângeriu la faţă.

— La şapte sute şaptezeci mile de Liverpool! răspunse Mr. Fogg cu liniştea lui netulburată.

— Piratule! răcni Andrew Speedy.

— Domnule, te-am chemat…

— Hoţ de mare!

— Te-am chemat, reluă Phileas Fogg, ca să te rog să-mi vinzi vasul.

— Nu-l vând! Pe toţi dracii, nu!

— Pentru că voi fi nevoit să-l pun pe foc!

— Să pui pe foc vasul meu?

— Da, cel puţin puntea şi suprastructurile, fiindcă nu mai avem cărbuni.

— Să pui pe foc vasul meu?! răcni căpitanul Speedy, abia mai putând rosti silabele. Un vas care face cincizeci de mii de dolari (250.000 fr.).

— Iată şaizeci de mii (300.000 fr.)! răspunse Phileas Fogg, întinzându-i un teanc de bancnote.

Gestul avu o înrâurire miraculoasă asupra lui Andrew Speedy. Înseamnă că nu eşti american dacă rămâi netulburat când vezi şaizeci de mii de dolari. Căpitanul uită într-o clipă supărarea, popreala – toate pornirile împotriva călătorului său. Vasul avea douăzeci de ani: ocolul pământului în optzeci de zile putea să facă din el o afacere de aur!… Bomba nu mai avea cum să explodeze: Mr. Fogg îi scosese fitilul!

— Şi corpul de fier îmi va rămâne! zise căpitanul, cu un ton ciudat de îmblânzit.

— Corpul şi maşinile, domnule. Am încheiat târgul?

— Încheiat!

Aşa zicând, Andrew Speedy înhăţă bancnotele, le numără şi le vârî repede în buzunar.

În timpul acestei scene, Passepartout pălise. Pe Fix, încaltea, era gata să-l lovească damblaua. Aproape douăzeci de mii de lire cheltuite – şi, pe deasupra, tâlharul de Fogg lăsa vânzătorului corpul de fier şi maşinile, adică aproape valoarea totală a vasului!… E drept însă că suma furată de la Bancă se ridica la cinzeci şi cinci de mii de lire!

După ce Andrew Speedy băgă banii în buzunar, Phileas Fogg se hotărî să-i dea unele lămuriri.

— Domnule, să nu te mire toate acestea. Află că dacă nu sosesc la Londra în ziua de 21 decembrie, ora opt şi patruzeci şi cinci de minute seara, pierd douăzeci de mii de lire. Or, scăpasem vaporul Ia New York, şi cum dumneata nu voiai să mă duci la Liverpool…

— Şi bine am făcut, pe cei cincizeci de mii de diavoli din Infern! strigă Andrew Speedy. Fiindcă aşa câştig cel puţin patruzeci de mii de dolari! Apoi, adăugă mai încet: Ştii ceva, căpitane…?

— Fogg.

— Căpitane Fogg. Ei bine, parcă ai fi yankeu!

Şi după ce-i adresă călătorului acest cuvânt, pe care el îl socotea de laudă, dădu să plece, când Phileas Fogg îl opri:

— Deci, acum vasul e al meu!

— Desigur, de la chilă până la vârful catargelor, dar, bineînţeles, ceea ce este de lemn!

— Bine! Să se desfacă lemnăria interioară şi să fie pusă pe foc!

E lesne de înţeles cât trebuiră să consume din acest lemn uscat pentru a menţine căldările la presiunea trebuitoare. În acea zi, duneta, cabinele de pe punte, cele de jos, mobila, panourile din fundul calei, totul trecu la foc.

A doua zi, 19 decembrie, arseră catargele, ghiurile, scândurăria. Catargele fură date jos şi tăiate cu topoarele. Echipajul punea în asta o râvnă nemaipomenită.

Passepartout mânuia trudnic barda şi ferăstrăul, muncind cât zece oameni. Asupra vasului domnea parcă furia distrugerii.

În ziua următoare, 20 decembrie, lăzile de materiale aflate pe punte, pereţii, restul de suprastructuri şi chiar pâuntqa în cea mai mare parte fură înghiţite de foc.

Henrietta nu mai era decât un vapor ras, ca un ponton.

Dar în ziua aceea zăriră coastele Irlandei şi farul de la Fastenet.

Totuşi, la ora zece seara, vasul nu se găsea decât în faţa Queenstown-ului. Phileas Fogg mai avea numai douăzeci şi patru de ore spre a ajunge la Londra! Or, în acest timp, Henrietta abia ar fi putut să sosească la Liverpool, chiar dacă ar fi mers cu toată viteza. Şi viteza avea să se micşoreze în curând.

Căpitanul Speedy, care sfârşise prin a arăta un viu interes planurilor lui Phileas Fogg, se apropie de acesta şi îi spuse mâhnit:

— Vă plâng din toată inima, domnule! Totul este împotrivă dumneavoastră! Abia suntem în faţa Queenstown-ului.

— Ah! făcu Mr. Fogg. Luminile care se văd sunt din Queenstown?

— Da.

— Putem intra în port?

— Abia la ora trei, o dată cu fluxul.

— Să aşteptăm! răspunse liniştit gentlemanul.

Chipul lui nu lăsă să se vadă nimic, dar, printr-o supremă inspiraţie, Phileas Fogg găsise o ultimă cale de a-şi învinge încă o dată soarta potrivnică.

Într-adevăr, Queenstown este un port pe coasta Irlandei, unde transatlanticele care vin din Statele Unite aruncă, în trecere, sacii cu scrisori. Această corespondenţă e expediată la Dublin cu trenuri exprese, totdeauna gata de plecare. De la Dublin, ea ajunge la Liverpool cu vase de mare viteză, şi astfel întrece cu douăsprezece ore vapoarele cele mai rapide ale companiilor maritime.

Gentlemanul nostru voia să câştige şi el în acelaşi chip cele douăsprezece ore pe care le câştiga corespondenţa din America. În loc să ajungă la Liverpool, cu Henrietta, a doua zi seara, avea să fie acolo la prânz. Astfel îi rămânea timp să sosească la Londra înainte de ora opt şi patruzeci şi cinci de minute seara.

Către unu noaptea, ora fluxului, Henrietta intră în portul Queenstown şi Mr. Fogg, după ce căpitanul Speedy îi strânse mâna viguros, îl lăsă pe acesta pe coca vasului său, care valora încă jumătatea preţului de vânzare.

Călătorii debarcară numaidecât. În clipa aceea, Fix simţi o dorinţă arzătoare să-l aresteze pe domnul Fogg, dar se stăpâni. De ce? Oare ce luptă se dădea în el? îşi schimbase părerea în privinţa lui Phileas Fogg? îşi dăduse seama, în sfârşit, că se înşelase?… Totuşi, detectivul nu-l părăsi pe gentlemanul nostru, ci se luă după el – şi la ora unu şi jumătate se urcă în tren împreună cu Mrs. Audă şi cu Passepartout, care n-avea timp nici să respire. În zorii zilei sosiră la Dublin, unde se îmbarcară numaidecât pe unul din acele vapoare rapide, adevărate fusuri de oţel – totul numai maşină, care, refuzând să se ridice pe valuri, trec prin ele, urmându-şi drumul, vijelios.

Şi astfel în ziua de 21 decembrie, la oreie unsprezece şi'patruzeci, Phileas Fogg debarcă în sfârşit pe cheiul Liverpoolului. Până la Londra nu mai avea de făcut decât şase ore.

Dar în clipa aceea, Fix se apropie, îi puse mâna pe umăr şi, arătându-i mandatul, îl întrebă:

— Dumneata eşti numitul Phileas Fogg?

— Da, domnule.

— În numele reginei, te arestez!