Capitolul III RAGGED-SCHOOL

— Şi numărul l3, ce are?

— Febră.

— Dar numărul 9?

— Tuse convulsivă.

— Şi numărul l7?

— Tot tuse convulsivă.

— Dar numărul 23?

— Eu cred că trebuie să fie scarlatină.

Şi, pe măsură ce primea aceste răspunsuri, domnul O'Bodkins le înscria într-un registru, ţinut într-o ordine desăvârşită, la fiecare dintre conturile deschise pentru numerele 23, l7, 9 şi 13. Exista câte o coloană menită numelui bolii, orei la care medicul şi-a făcut vizita, doctoriilor prescrise, condiţiilor în care trebuiau ele administrate, atunci când bolnavii ar fi trebuit să fie transportaţi la spital. Numele erau desenate cu litere gotice, numerele cu cifre arabe, medicamentele în scriere rondă, prescripţiile cu litere cursive, înclinate spre dreapta – totul legat laolaltă cu acolade fin trasate cu cerneală albastră şi cu bare duble liniate cu cerneală roşie. Un adevărat model de caligrafie, dublat de o capodoperă de contabilitate.

— Câţiva dintre aceşti copii sunt destul de grav bolnavi, a adăugat doctorul. Sfătuiţi-i să aibă grijă să nu răcească în timpul transportului.

— Da. da. am să-i sfătuiesc, i-a răspuns cu nepăsare domnul O'Bodkins. Atunci când ei nu se mai află aici, treaba nu mă mai priveşte în nici un fel şi, cu condiţia ca registrele mele să fie la zi…

— Ei, şi apoi, dacă boala îi răpune, i-a răspuns prompt doctorul, apucându-şi pălăria şi bastonul, pierderea n-are să fie prea mare, presupun eu.

— De acord, a replicat domnul O'Bodkins. Am să-i înscriu în coloana deceselor şi atunci conturile lor se vor afla în echilibru. Or, atunci când un cont este echilibrat, se pare că nimeni nu are motive să se plângă.

Şi doctorul a plecat, după ce a strâns mâna interlocutorului său.

Domnul O'Bodkins era directorul aşezământului ragged-school din Galway, oraş situat în golful şi comitatul cu acelaşi nume, în sud-vestul provinciei Connaught. Aceasta era singura provincie în care catolicii posedau proprietăţi funciare şi, aici, ca şi în Munster, guvernul englez se străduia să înghesuie cu de-a sila populaţia neprotestantă.

Este prea bine cunoscut tipul aparte cu care se aseamănă domnul O'Bodkins şi el nu merită să fie rânduit printre reprezentanţii cei mai binevoitori ai neamului omenesc. Închipuiţi-vă un bărbat scurt şi gros, unul dintre acei celibatari ce n-au avut tinereţe şi nu vor avea bătrâneţe, fiind de totdeauna ceea ce sunt şi astăzi, împodobiţi cu păr care nu cade şi nu încărunţeşte, veniţi pe lume cu ochelari de aur ce ar fi bine să le fie lăsaţi pe nas şi în mormânt, neîncercaţi vreodată în viaţă de vreo neplăcere sau de vreo grijă legată de familie, fiind înzestraţi exact cu atâta inimă câtă le trebuie ca să trăiască şi pe care nicicând nu i-a putut emoţiona vreun simţământ ca dragostea, prietenia, mila sau simpatia. El face parte dintre fiinţele acelea nici bune, nici rele, ce păşesc pe pământ fără să facă bine, dar şi fără să facă rău, şi care nu sunt niciodată nefericite – nici măcar din cauza nenorocirii altora.

Aşa era O'Bodkins şi, trebuie să recunoaştem cu dragă inimă, că se născuse parcă anume ca să fie director de ragged-school. Căci ragged-school înseamnă şcoala zdrenţăroşilor şi am văzut de câtă minunată exactitate, de câtă înţelegere a activului şi pasivului conturilor dădeau dovadă registrele domnului O'Bodkins.

El avea drept ajutoare, în primul rând pe o bătrână fumătoare, mama Kriss. veşnic cu pipa în gură şi, în al doilea, pe un fost pensionar al şcolii, în vârstă de şaisprezece ani, pe nume Grip. Băiatul, un prăpădit cu ochii blânzi, cu o voioşie firească întipărită pe trăsăturile chipului, cu nasul un pic în vânt, ceea ce este un semn caracteristic pentru irlandezi, valora infinit mai mult decât trei sferturi din mizerabilii adunaţi în acest soi de lazaret şcolar.

Zdrenţăroşii sunt copii orfani sau părăsiţi de părinţii lor, pe care, cea mai mare parte dintre dânşii nici nu şi i-au cunoscut vreodată.

Puteai număra vreo treizeci de bucăţi în şcoala din Galway, în vârstă de trei până la doisprezece ani, îmbrăcaţi în zdrenţe, veşnic înfometaţi, hrănindu-se doar cu resturile ce le erau aruncate de mila publică. Mulţi dintre ei erau bolnavi, după cum am văzut mai adineauri, căci, de fapt, aceşti copii oferă mortalităţii partea sa cea mai însemnată, ceea ce, dacă ar fi să-l credem pe doctor, nici n-ar fi cine ştie ce pierdere.

Şi el are dreptate, atâta vreme cât orice fel de îngrijire, orice fel de dojană, nu sunt în stare să-i împiedice să ajungă nişte fiinţe răufăcătoare. Există totuşi un suflet sub aceste triste învelişuri şi, cu o îndrumare mai bună, cu un devotament de misionar, poate că s-ar izbuti ca el să se dezvolte pe calea binelui. Numai că, în asemenea caz, ar fi nevoie pentru creşterca acestor nefericiţi de alt soi de educatori decât unul dintre acele triste manechine al căror jalnic reprezentant este domnul O'Bodkins, destul de uşor de întâlnit chiar şi altundeva decât prin comitatele nevoiaşe ale Irlandei.

Prichindel era printre elevii cei mai mititei din ragged-school. El nu avea decât patru ani şi jumătate. Bietul copil! Ar fi putut să poarte, întipărită pe frunte, această sfâşietoare expresie: lipsit de noroc! După ce fusese tratat cum bine ştim de către acel Thornpipe, văzându-se prefăcut în simplă manivelă, smuls apoi de la acest călău mulţumită bunătăţii câtorva suflete simţitoare din Westport, ajunsese acum oaspete al suspomenitei ragged-school din Galway! Şi atunci când urma s-o părăsească, n-avea oare să-i fie sortit să ajungă şi mai rău…?

Într-adevăr, preotul parohiei fusese mânat de un simţământ nobil când îl scosese pe micuţul nefericit din ghearele prezentatorului de marionete. După ce făcuse cercetări zadarnice cu privire la obârşia lui, fusese nevoit să renunţe să mai afle de unde se trage. Prichindel nu-şi mai aducea aminte decât de următorul lucru: că trăise la o femeie rea, unde mai erau o fetiţă care îl mângâia adesea şi o micuţă ce murise. Unde se petrecuseră aceste întâmplări? Nu ştia. Nimeni nu putea spune dacă era un copil părăsit sau furat de la familia lui.

Din clipa în care fusese întâmpinat cu bunăvoinţă la Westport, căpătase îngrijiri când într-o casă, când într-alta. Soarta lui stârnise mila femeilor din târg. Îi rămăsese numele de Prichindel. Câteva familii l-au ţinut o săptămână, cincisprezece zile. Asta a durat timp de trei luni, însă parohia nu era deloc bogată. Mulţi nenorociţi îşi duceau zilele pe seama ei. Dacă ar fi avut o instituţie de binefacere pentru copii, micul nostru băieţel şi-ar fi găsit locul acolo. Dar aşa ceva nu exista. Astfel încât a fost nevoie să fie trimis la ragged-school în Galway şi, iată, trecuseră nouă luni de când vegeta în mijlocul acestei adunături de lichele. Când avea să iasă de aici, dacă urma să mai iasă vreodată viu, ce avea să se aleagă de el? Se află pe lume dezmoşteniţi ai soartei pentru care, de la cea mai fragedă vârstă, existenţa cu pretenţiile ei de fiecare zi se dovedeşte o chestiune de viaţă şi de moarte, o întrebare ce nu rămâne prea des fără răspuns.

Aşadar, Prichindel fusese încredinţat, de nouă luni încoace, îngrijirilor bătrânei Kriss; o fiinţă pe jumătate îndobitocită, ale sărmanului Grip, ce se resemnase cu soarta lui, şi ale domnului O'Bodkins, această maşină de contabilizat venituri şi cheltuieli. Totuşi, constituţia lui sănătoasă îi îngăduise să reziste atâtor elemente de distrugere. El încă nu figura în registrul cel mare al directorului în coloana pojarului, scarlatinei şi altor boli ale copilăriei, cu ajutorul cărora contul său ar fi fost până acuma lichidat… în fundul gropii comune, rezervate zdrenţăroşilor din Galway.

Însă, dacă în privinţa sănătăţii, Prichindel îndura fără urmări grave asemenea încercări, n-am avea cu atât mai multe motive să ne temem pentru dezvoltarea sa intelectuală şi morală? Cum urma el să reziste contactului cu aceşti rogues cum le spun englezii, în mijlocul acestor pitici vicioşi la trup şi la suflet, unii născuţi nu se ştie unde şi de către cine, alţii – cei mai mulţi – trăgându-se din părinţi surghiuniţi în colonii penitenciare, dacă nu chiar copii de oameni condamnaţi la moarte şi executaţi?

Ba, chiar exista unul a cărui mamă îşi tăcea,stagiul” în insula Norfolk din Mările Australiei, pe când tatăl, condamnat la moarte pentru asasinat, îşi sfârşise zilele la închisoarea Newgate, în mâinile faimosului călău Berry.

Băiatul acesta se numea Carker. La doisprezece ani, părea predestinat să păşească pe urmele părinţilor săi. Nu trebuie deci să ne mirăm că, în mijlocul acelei lumi dezgustătoare din ragged-school, el era cineva. Se bucura de oarecare consideraţie, fiind de pe acum un stricat, în stare să-i strice şi pe alţii, avându-şi linguşitorii şi complicii lui, şef potrivit pentru cei mai răi dintre dânşii, totdeauna gata să facă o blestemăţie, în aşteptarea viitoarelor crime, atunci când şcoala îi va fi scuipat afară, în stradă, ca pe o drojdie a societăţii.

Să ne grăbim s-o spunem. Prichindel nu simţea altceva decât scârbă faţă de acest Carker, în ciuda faptului că nu înceta să se uite la el cu ochii mari, plini de uimire. Judecaţi şi dumneavoastră: fiul unui om care fusese spânzurat!

În general, asemenea şcoli nu seamănă câtuşi de puţin cu instituţiile moderne de educaţie în care fiece metru cub de aer este matematic distribuit. Aici, conţinătorul este adaptat conţinutului. Paie pentru aşternut şi patul se face repede: nici măcar nu este nevoie să le întorci. Săli de mese? La ce bun, câtă vreme nu există altceva de mâncare decât cele câteva coji de pâine şi cei câţiva cartofi care nu sunt niciodată de ajuns? În ceea ce priveşte materiile de învăţământ, domnul O'Bodkins era însărcinat cu predarea lor zdrenţăroşilor din Galway. El ar fi trebuit să-i înveţe să citească, să scrie şi să socotească, dar nu silea pe nimeni şi, după doi sau trei ani petrecuţi sub autoritatea lui, n-ai fi găsit mai mult de zece copii în stare să descifreze un simplu afiş. Prichindel, în ciuda faptului că făcea parte dintre cei mai mici, se deosebea de colegii săi, dovedind o oarecare înclinaţie spre a se instrui, ceea ce îi atrăgea mii de batjocuri. Ce mizerie şi, în acelaşi timp, ce lipsă de responsabilitate socială, când o fiinţă inteligentă, care nu cere nimic altceva decât să se cultive, rămâne fără cultură! Vom şti vreodată ce pierde viitorul omenirii prin sterilizarea unui creier tânăr în care natura a depus poate germenii săi cei buni, ce n-au să rodească nicicând?

Şi, dacă personalul şcolii muncea de nu-şi vedea capul, asta nu înseamnă că ei şi desfăşurau o muncă onorabilă cu mâinile lor. Să strângă ceva combustibil pentru iarnă, să cerşească bucăţi de veşminte de pe la persoanele milostive, să culeagă balegă de cal şi de vită ca să meargă s-o vândă pe câţiva coppers pe la ferme – încasări pentru care domnul O'Bodkins deschidea un cont special – să răscolească prin grămezile de gunoaie strânse pe la colţurile străzilor, pe cât posibil înaintea câinilor sau, dacă era nevoie, după ce se luau cu ei la bătaie, iată ocupaţiile zilnice ale acestor copii. Nici un fel de jocuri sau de distracţii, afară de cazul când îşi găseau o plăcere să se zgârie unii pe alţii, să se ciupcască, să se muşte, să se bată cu picioarele şi cu pumnii, fără a mai vorbi despre festele pe care i le făceau lui Grip. Ce-i drept, bunul băiat privea toate astea fără a se nelinişti prea mult, ceea ce îi împingea pe Carker şi pe ceilalţi să se înverşuneze împotriva lui într-un mod pe cât de laş, pe atât de plin de cruzime.

Singura cameră aproape curată de la ragged-school era aceea a directorului. Se înţelege de la sine că el nu lăsa niciodată pe nimeni să intre într-însa. Registrele i-ar fi fost iute sfâşiate şi foile risipite care încotro. Astfel încât nu era deloc nemulţumit de faptul că „elevii” îi umblau toată ziua pe-afară, rătăcind la voia întâmplării, vagabondând, făcând ştrengării şi întotdeauna i se părea că era prea devreme atunci când îi vedea întorcându-se, dacă nevoia de-a mânca sau de-a se culca îi mâna înapoi la şcoală.

Cu firea lui serioasă, cu instinctele sale sănătoase, Prichindel era de obicei expus nu numai glumelor prosteşti ale lui Carker şi ale altor cinci sau şase derbedei care nu făceau mai multe parale ca el, ci şi brutalităţii acestora. Se ferea însă să se plângă. Ah, de ce n-avea forţă? Cum s-ar mai fi făcut el respectat, cum ar mai fi dat el îndărăt fiecare lovitură de pumn, fiecare lovitură de picior; şi câtă mânie se strângea în inima lui, simţindu-se prea slab ca să se apere singur!

De altfel, el căuta să iasă cât mai puţin din şcoală, fericit să se bucure de un pic de linişte, în timp ce toţi aceşti ticăloşi hoinăreau prin împrejurimi. Fără îndoială că acest lucru era potrivnic propriei lui bunăstări, căci ar fi găsit vreo cojiţă bună de ros, vreo prăjitură veche, ce putea fi cumpărată cu doi, trei coppers căpătaţi de pomană, însă lui îi era silă să întindă mâna ca să cerşească, să alerge în urma trăsurilor în speranţa că are să agonisească ceva mărunţiş şi, mai ales, să ia pe furiş vreo jucărioară dintr-un raft, pe când numai bunul Dumnezeu ştie dacă ceilalţi se abţineau de la toate astea! Nu! El prefera să rămână cu Grip.

— Tu nu ieşi? îl întreba acesta.

— Nu, Grip.

— Carker are să te bată dacă n-aduci nimic diseară!

— Prefer să fiu bătut.

Grip îl îndrăgise pe Prichindel şi acesta îl îndrăgea la rândul său. Nefiind lipsit de inteligenţă, ştiind să scrie şi să citească, încerca să-l înveţe pe copil puţinul pe care-l deprinsese şi el. De când se afla la Galway, Prichindel începuse să facă oarecari progrese, la citire cel puţin, şi promitea să nu-şi facă maestrul de ruşine.

Se cuvine să mai adăugăm că Grip ştia o sumedenie de întâmplări hazlii şi că i le povestea plin de voioşie. Cu hohotele lui de râs, în mediul acela sumbru, lui Prichindel i se părea că bunul băiat răspândeşte o rază de lumină în mijlocul şcolii acesteia posomorâte.

Ceea ce îl întărâta cel mai mult pe eroul nostru era faptul că toţi ceilalţi se luau de Grip şi-l făceau ţinta pornirilor lor răuvoitoare. Acesta însă, trebuie s-o repetăm, îndura lotul cu o resemnare aproape filosofică.

— Grip… îi spunea uneori Prichindel.

— Ce doreşti?

— Carker e foarte rău!

— Fireşte… e foarte rău.

— Pentru ce nu-l plesneşti peste cap?

— Să-l plesnesc?

— Şi tot astfel şi pe ceilalţi, nu?

Grip ridica din umeri.

— Oare nu eşti tu puternic, Grip?

— Habar n-am.

— Păi, ai braţe lungi, picioare lungi…

Da, într-adevăr, Grip era mare şi slab ca un paratrăsnet.

— Ei bine, Grip, de ce nu-i plesneşti cu palma-n cap pe dobitocii ăştia răi?

— Aş! Nu merită osteneala.

— Ah! Dacă aş avea eu picioarele şi braţele tale…

— Ar fi mai bine, micule, să te foloseşti de ele ca să munceşti, îi răspundea atunci Grip.

— Aşa crezi tu?

— Sigur că da.

— Ei bine… o să muncim împreună! Spune… o să încercăm… Vrei? Şi Grip voia, bineînţeles.

Uneori, ieşeau împreună. Grip îl lua cu el pe copil atunci când era trimis să facă vreo alergătură. Prichindel era îmbrăcat mizerabil, cu o ţoală ce abia îi ajungea până la brâu, cu pantalonaşii găuriţi, cu şapca spartă-n fund, cu o pereche de brogues

[18] în picioare, din piele de vită, având tălpile prinse doar cu o legătură întocmită dintr-un capăt de sfoară. Grip, el însuşi îmbrăcat în zdrenţe, nu arăta mai grozav. Cei doi copii alcătuiau o pereche cât se poate de potrivită. Şi, atunci când vremea rămânea frumoasă, mai era cum mai era; însă, timpul frumos prin comitatele din nordul Irlandei este la fel de rar ca şi un prânz bun în coliba lui Paddy. Şi atunci, prin ploaie, prin zăpadă, pe jumătate dezbrăcaţi, cu chipurile învineţite de frig, cu ochii muşcaţi de crivăţ, cu picioarele îngheţate de zăpadă, cei doi copii sărmani îţi stârneau mila; cel mare ţinându-l strâns pe cel mic de mână şi alergând amândoi ca să se încălzească.

Ei rătăceau astfel de-a lungul străzilor acestui Galway ce are înfăţişarea unui târguşor spaniol, singuri, în mijlocul unei mulţimi nepăsătoare. Prichindel tare ar fi mai vrut să ştie ce se petrece în casele pe lângă care treceau. Dar, prin ferestrele lor înguste şi zăbrelite cu grilaje, prin storurile lăsate, ar fi fost cu neputinţă să întrezăreşti ceva. Pentru el erau adevărate case de bani, umplute, de bună seamă, cu saci de monede. Dar hotelurile, unde călătorii trăgeau după ce coborâseră din trăsură, ce plăcere ar mai fi fost să le poţi vizita camerele, acelea de la Royal Hotel mai cu seamă! Însă servitorii i-ar fi alungat pe amândoi ca pe nişte câini sau, lucru încă şi mai rău, ca pe nişte cerşetori, căci, în cel mai prost caz, câinii pot fi şi mângâiaţi…

Iar când se opreau în faţa magazinelor, aşa rău aprovizionate cum sunt ele prin târguşoarele Irlandei de Sus, obiectele din vitrine li se păreau grămezi de bogăţii incalculabile. Ce priviri aruncau aici, într-un galantar cu articole de îmbrăcăminte, ei, care nu umblau decât înveşmântaţi în zdrenţe, acolo, în vitrina unui magazin de încălţăminte, ei, care umblau cu picioarele goale! Dar, oare, urmau să cunoască dânşii, vreodată, bucuria de-a avea un costum nou, ajustat pe talie, o pereche de pantofi făcuţi pe măsură? Nu, fără îndoială, asemenea atâtor nefericiţi, osândiţi să capete doar ce leapădă alţii, resturi de bulendre şi rămăşiţe de la bucătărie!

Mai erau şi vitrinele măcelăriilor, cu sferturi mari de bou atârnate în cârlige, care ar fi ajuns ca să hrănească o lună întreagă toată lumea de la ragged-school. Atunci când le contemplau, Grip şi Prichindel căscau gura cât puteau de tare şi simţeau cum spasme dureroase le contractă stomacul!

— Ei aş, făcea Grip pe un ton voios, pune-ţi fălcile la treabă, micule! E ca şi cum ai mânca de-adevăratelea!

Şi, dinaintea jimblelor calde, în mirosul de pâine proaspătă ieşind din cuptor, privind la cakes şi la alte soiuri de prăjituri care stârneau pofta trecătorului, ei rămâneau locului, neclintiţi; le lăsa gura apă, îşi mişcau convulsiv buzele, pe chipurile lor se citea foamea, iar Prichindel rostea în şoaptă:

— Cât de bune trebuie să fie!

— Îţi garantez eu! răspundea Grip.

— Ai mai mâncat?

— O singură dată.

— Ah! suspina Prichindel.

El nu mai mâncase niciodată, nici la Thornpipe, nici de când căpătase adăpost la ragged-school.

Într-o bună zi, o doamnă, înduioşată, văzându-l aşa de alb la faţă, l-a întrebat dacă nu i-ar face plăcere să mănânce o prăjitură.

— Aş dori mai curând o pâine, doamnă, i-a răspuns el.

— Şi pentru ce, copilul meu?

— Pentru că ar fi mai mare.

O dată, totuşi, când Grip căpătase câteva pence drept răsplată pentru un comision, a cumpărat o prăjitură care, de bună seamă, văzuse lumina zilei cu cel puţin o săptămână înainte.

— E bună? l-a întrebat flăcăul pe Prichindel.

— Oh… Ai zice că este îndulcită!

— Cred şi eu că-i îndulcită, i-a replicat Grip, ba chiar cu zahăr de-adevărate-lea pe deasupra!

Uneori, Grip şi Prichindel mergeau să se plimbe până în mahalaua Salthill. De acolo poţi cuprinde cu privirea tot golful, unul dintre cele mai pitoreşti din Irlanda, cu cele trei insule Aran aşezate la intrare asemenea celor trei conuri stâncoase din golful Vigo

— altă asemănare cu Spania – şi, îndărăt, sălbatecii munţi Burren, Clare, ca şi falezele abrupte de la Moher. Apoi se întorceau înspre port, umblând pe cheiuri, de-a lungul docurilor, a căror construcţie fusese începută într-o epocă în care se făurise visul ca oraşul Galway să devină punctul de plecare al unei linii de transatlantice pe cea mai scurtă rută dintre Europa şi Statele Unite ale Americii.

Când copiii dădeau cu ochii de cele câteva nave ancorate în golf sau amarate la ţărm, se simţeau irezistibil atraşi de ele, bănuind că, fără îndoială, marea trebuie să fie mai puţin crudă cu sărmanii oameni decât pământul, că dânsa le făgăduieşte o existenţă mai înlesnită, că viaţa este mai bună în aer liber pe oceanele lumii, departe de cocioabele împuţite din oraşe, că meseria de marinar este, prin excelenţă, aceea care poate asigura sănătatea copilului şi pâinea cea de toate zilele a bărbatului.

— Trebuie să fie foarte frumos să mergi pe corăbiile astea… cu pânzele lor aşa mari, Grip! spunea Prichindel.

— Dac-ai şti cât mă ispiteşte! îi răspundea Grip, moţăind din cap.

— Atunci, de ce nu eşti marinar pe mare…?

— Ştii că ai dreptate?… De ce nu-s eu marinar?

— Ai merge departe… departe…

— Poate c-o să vină şi asta într-o bună zi! a făcut Grip.

Portul Galway este alcătuit de gura unui fluviu ce izvorăşte din Lough

[20] Corrib şi se varsă în fundul golfului. Pe malul celălalt, la capătul unui pod, se întinde ciudatul sat Claddagh, cu cei patru mii de locuitori ai săi, toţi pescari, ce s-au bucurat vreme îndelungată de autonomie comunală şi al căror primar este înnobilat rege prin vechile privilegii feudale. Grip şi copilul nostru veneau uneori până la Claddagh. Ce n-ar fi dat Prichindel să fie în locul unuia dintre băieţii aceştia viguroşi, zburdalnici, cu chipul ars de soare şi de briză, să fie în locul fiului uneia dintre aceste mame vânjoase, cu sânge galician în vine, niţeluş sălbatică la înfăţişare, ca şi bărbatul ei de altfel. Da! El invidia adunătura asta de zgâmboi sănătoşi şi cu adevărat mai fericiţi decât copiii atâtor oraşe din Irlanda. Băieţi care strigau, se jucau, se bălăceau în apă… Ar fi vrut să facă parte dintre ei… Avea poftă să se ducă să-i ia de mână… Dar nu îndrăznea, de vreme ce era atât de zdrenţăros, căci, văzându-l că se apropie, ei şi-ar fi putut închipui că vine să le ceară de pomană. Şi atunci se ţinea la o parte, cu ochii plini de lacrimi, târşâindu-şi troşii prin piaţa de mărfuri, prinzând curaj să see uite la macrourile în culori scânteietoare, la heringii bătând în cenuşiu, singurii peşti pe care-i caută pescarii din Claddagh. În ce priveşte homarii şi crabii cei groşi ce se găseau şi ei din belşug printre stâncile golfului, nu putea crede că sunt buni de mâncat, în ciuda faptului că Grip afirma – după cum auzise şi dânsul pe la alţii vorbind – că „jivinele-astea au adevărate prăjituri cu frişcă în găoacele lor”! Poate că n-ar fi fost imposibil ca, într-o bună zi, să-şi poată da seama şi singuri de asta.

Plimbarca lor în afara oraşului odată isprăvită, amândoi ajungeau, umblând pe străzi înguste şi dezgustătoare, în cartierul în care se afla ragged-school. Treceau prin mijlocul ruinelor ce fac ca Galway să arate ca un târguşor pe care un cutremur de pământ l-a distrus pe jumătate. Au şi ruinele farmecul lor, atunci când se datoresc scurgerii timpului. Aici însă, casele acestea neterminate din lipsă de bani, aceste edificii abia schiţate şi cu zidurile gata crăpate, tot ce era înfăptuirea delăsării şi nu opera veacurilor de mult apuse, răspândea o atmosferă de tristeţe posomorâtă.

Şi, cu toate acestea, lucrul cu mult mai jalnic decât cartierele sărace din Galway, mai respingător decât cele mai de pe urmă dărăpănături ale mahalalelor de aici, era locuinţa oribilă şi greţoasă, adăpostul neîndestulător şi dezgustător unde mizeria îi îngrămădea pe colegii lui Prichindel, locul spre care el şi Grip nu sc grăbeau câtuşi de puţin să ajungă, atunci când sosea ora să se întoarcă la ragged-school.