Capitolul IV ÎNMORMÂNTAREA UNUI PESCĂRUŞ.

Dar oare, în mijlocul acestei existenţe dureroase, în mediul înjositor al zdrenţăroşilor, Prichindel nu se întorcea din când în când cu gândul în trecut? Dacă un copil fericit, datorită grijii de care este înconjurat şi dezmierdărilor cu care este copleşit, se lasă cu totul în voia bucuriei de-a trăi, iată un lucru uşor de imaginat, deoarece aşa şi trebuie să fie. Vai! Nu acelaşi lucru se întâmplă atunci când trecutul n-a fost altceva decât un şir neîntrerupt de suferinţe. Viitorul apare sub înfăţişarea cea mai întunecată. Priveşti înainte numai după ce te-ai uitat în urmă.

Şi, dacă se întorcea îndărăt cu un an, doi, ce revedea Prichindel? Pe acel Thornpipe, un om brutal şi violent, pe pungaşul acesta lipsit de milă, pe care ţi-ar fi uneori teamă să nu-l întâlneşti la colţ de stradă sau la drumul mare, desfăcându-şi mâinile uriaşe ca să te înşface… Apoi, amintirea nedesluşită dar înfricoşătoare a femeii hapsâne care îl maltrata, ca şi chipul alinător al acelei fetiţe ce-l legăna pe genunehii ei.

— Cred că-mi aduc aminte că-i zicea Sissy, i-a spus el într-o bună zi prietenului său.

— Ce nume frumos! i-a răspuns Grip.

Ce-i drept, Grip era încredinţat că această Sissy nu exista decât în închipuirea copilului, pentru că niciodată nu se putuseră căpăta nici un fel de informaţii despre ea. Însă, de îndată ce părea să se îndoiască de existenţa ei, Prichindel începea să dea semne de supărare. Da! El o revedea cu ochii minţii… Avea oare s-o mai regăsească vreodată?… Ce s-o fi întâmplat cu ea?… O mai fi trăind tot la scorpia aia de femeie?… Departe de dânsul?… Poate că-i despărţeau zeci şi zeci de kilometri? Că îl iubea mult şi el o iubea la rândul său. Fusese pentru prima oară când prinsese drag de cineva înainte de a-l întâlni pe Grip şi vorbea despre ea ca despre o domnişoară în toată firea… Era bună şi blândă, îl mângâia, îi ştergea lacrimile, îl săruta, îşi împărţea cartofii cu el.

— Tare-aş mai fi vrut s-o apăr când o bătea femeia aia rea! spunea Prichindel.

— Şi eu, ba chiar cred c-aş fi pocnit-o rău! răspundea Grip ca să-i facă plăcere copilului.

De altfel, dacă băiatul acesta bun nu se apăra deloc atunci când era atacat, ştia la nevoie să-i apere pe alţii, lucru pe care îl şi dovedise, punându-i cu botul pe labe pe nemernicii aceia ce se înverşunau împotriva protejatului său.

Odată, în timpul primelor luni de şedere la ragged-school, atras de dangătul clopotelor de duminică, Prichindel pătrunsese în catedrala din Galway. Trebuie să mărturisim că numai întâmplarea îl mânase într-acolo, deoarece chiar şi turiştii o descoperă cu destulă greutate, aşa pierdută cum este în mijlocul unui labirint de străduţe înguste şi noroioase.

Când Prichindel s-a întors de la biserică, n-a spus nimic nimănui, nici măcar lui Grip, care, de altfel, n-avea decât o foarte palidă idee despre însemnătatea fastului liturghiei şi vecerniei catolice. Cu toate acestea, după cea de-a doua vizită la catedrală, găsindu-se o dată singur cu Kriss, s-a încumetat s-o întrebe ce este Dumnezeu.

— Dumnezeu?… a făcut bătrâna femeie, rostogolind nişte ochi înspăimântători în mijlocul valurilor greţoase de fum ce-i scăpau din luleaua de pământ ars.

— Da… Dumnezeu.

— Dumnezeu, i-a răspuns dânsa atunci, este frate cu dracul, la care îi trimite pe ticăloşii de copii care nu sunt cuminţi, ca să-i ardă în focul gheenei.

Primind asemenea răspuns, Prichindel s-a îngălbenit la faţă şi, cu toate că avea mare poftă să afle unde se găseşte gheena aceea plină de flăcări, n-a mai îndrăznit s-o întrebe nimic în această privinţă.

Însă n-a încetat să se gândească la acel Dumnezeu a cărui singură ocupaţie părea să fie aceea de a-i pedepsi pe copilaşi – şi încă atât de îngrozitor, dacă ar fi fost să se ia după spusele bătrânei Kriss.

Totuşi, într-o bună zi, foarte neliniştit, a vrut să stea de vorbă şi cu Grip despre acest lucru.

— Grip, l-a întrebat el, ai auzit cumva, din când în când, vorbindu-se despre iad?

— Câteodată.

— Unde se găseşte iadul ăsta?

— Habar n-am.

— Ia spune… Dacă îi arde acolo pe copiii care sunt răi, au să-l ardă şi pe Carker?

— Da… Şi încă într-un foc mare!

— Dar eu… Grip. eu nu sunt rău, spune, nu-i aşa?

— Tu… rău? Nu… Nu cred.

— Atunci pe mine n-au să mă ardă, nu?

— N-o să-ţi ardă nici măcar un fir de păr!

— Nici pe tine n-au să te ardă, Grip?

— Nici pe mine… poţi fi sigur!

Iată, aşadar, tot ce învăţase Prichindel din catehism. Dar, chiar şi aşa, în simplitatea lui, în naivitatea vârstei sale fragede, simţea în chip nedesluşit ce este bine şi ce e rău. Însă, dacă n-ar fi avut de ce să fie pedepsit după preceptele bătrânei de la ragged-school, după acelea ale domnului O'Bodkins se afla în mare primejdie.

Într-adevăr, domnul O'Bodkins era foarte nemulţumit. Prichindel nu figura în registrele sale în coloana încasărilor, dar apărea în schimb în coloana cheltuielilor. Iată un puşti care costa – o, nu din cale-afară de mult, domnule O'Bodkins! – şi care nu producea nimic! Cel puţin ceilalţi, cerşind şi jefuind, contribuiau măcar în parte la cheltuielile pentru casă şi masă, pe câtă vreme acest copil nu aducea nici un venit.

Într-o zi, domnul O'Bodkins l-a dojenit cu multă asprime, săgetându-l cu o privire severă prin ochelarii săi cu ramă de aur.

Prichindel a găsit destulă putere într-însul ca să nu plângă ascultând mustrările pe care domnul O'Bodkins i le făcea în dubla lui calitate de contabil şi director.

— Tu nu vrei să faci nimic? l-a întrebat el.

— Ba da, domnule, i-a răspuns copilul. Spuneţi-mi… ce aţi dori să fac?

— Orice, care să scoată cheltuielile pe care le facem cu tine.

— Aş vrea, dar nu ştiu ce.

— Mergi după oameni pe stradă… Le ceri să-ţi dea comisioane de făcut.

— Eu sunt prea mic şi ei nu vor.

— Atunci, scormoneşte prin grămezile de gunoaie, în colţ, lângă bornele kilometrice! Totdeauna se găseşte câte ceva…

— Câinii mă muşcă şi eu nu sunt de-ajuns de puternic… Nu pot să-i pun pe fugă!

— Ce spui!… Dar mâini n-ai?

— Ba da.

— Şi picioare?

— Da.

— Ei bine, atunci aleargă pe drumuri după trăsuri şi agoniseşte măcar niscai coppers, dacă tot nu eşti în stare să faci altceva!

— Să cerşesc coppers?

Şi Prichindel a simţit cum i se întoarce stomacul pe dos de scârbă, într-atâta s-a revoltat mândria lui firească la auzul acestei propuneri. Da, mândria lui, acesta este cuvântul, căci el roşea numai la gândul că va trebui să întindă mâna.

— Nu, n-aş putea, domnule O'Bodkins! a răspuns el.

— Ah! Tu n-ai putea, spui…?

— Nu!

— Dar să trăieşti fără să mănânci, ai putea?… Nu, nu-i aşa? Îţi pun însă în vedere că, într-o bună zi, am să te pun la asemenea regim, dacă n-ai de gând să găseşti un mijloc pentru a-ţi câştiga existenţa!… Şi acum, întinde-o!

Să-şi câştige existenţa… la patru ani şi câteva luni! Ce-i drept, el o mai făcuse o dată, pe vremea când umbla cu prezentatorul de marionete… dar în ce chip! Aşadar, copilul a „întins-o”, foarte deprimat. Şi, dacă l-ai fi văzut cum stă într-un ungher, cu mâinile la piept, cu capul plecat, ţi s-ar fi strâns inima de milă pentru el. Ce povară ajunsele să fie viaţa pentru această sărmană mică făptură!

Cu greu ţi-ai putea închipui ce mult suferă micuţii de felul lui Prichindel atunci când sunt îndobitociţi de mizerie din cea mai fragedă copilărie şi niciodată nu te-ai putea înduioşa îndeajuns de soarta lor!

Şi apoi, după mustrările domnului O'Bodkins, veneau provocările la care-l supuneau haimanalele din şcoală.

Faptul că acest copil era mai cinstit decât ei îi făcea să turbeze de furie. Aveau o plăcere deosebită să-l împingă la rele şi, de aceea, nu făceau economie nici de sfaturi perfide, nici de lovituri.

Carker, mai cu seamă, era neistovit în această privinţă şi numai firea lui perversă putea să explice de ce arăta atât de înverşunat.

— Tu nu vrei să ceri de pomană? l-a întrebat el într-o zi.

— Nu, i-a răspuns răspicat Prichindel.

— Ei bine, vită tâmpă, nu să ceri… să iei!

— Să iei…?

— Da!… Când vezi un domn bine îmbrăcat, cu o batistă care-i iese niţel din buzunar, te apropii, tragi cu îndemânare de batistă şi ea vine singură afară.

— Lasă-mă în pace, Carker!

— Şi, uneori, o dată cu batista, se iveşte şi un portofel…

— Dar asta înseamnă să furi!

— Şi, în portofelele celor bogaţi, nu găseşti coppers, ci şilingi, coroane, ba chiar monede de aur, şi aduci banii ca să-i împărţi cu camarazii tăi, secătură ce eşti!

— Da, a făcut alt mic ticălos, şi le dai cu tifla poliţailor, luând-o la fugă.

— Şi apoi, dacă ai ajunge la închisoare, ce ţi-ar păsa? Acolo o duci la fel de bine ca şi aici – ba chiar mai bine. Ţi se dă pâine, supă de cartofi şi mănânci după pofta inimii!

— Eu nu vreau… nu vreau! repeta copilul, zbătându-se în mijlocul acestor derbedei, care îl aruncau de la unul la altul ca pe o minge.

Grip, intrând în sală, s-a grăbit să-l scoată din mâinile bandei.

— Lăsaţi-mi-l pe ăsta micu în pace! a strigat el, strângând pumnii gata să lovească.

De data aceasta, Grip era cu adevărat mânios.

— Tu ştii, i-a spus el lui Carker, eu cârpesc rar, nu-i aşa, dar când încep să dau…

Şi, după ce netrebnicii aceia şi-au lăsat victima în pace, să fi văzut ce priviri i-au mai aruncat, de parcă-şi făgăduiau s-o ia de la început de îndată ce Grip n-avea să mai fie de faţă, ba chiar, cu prima ocazie, „să le facă seama” la amândoi!

— Bineînţeles că tu, Carker, ai să fii ars! a spus Prichindel cu oarecare compătimire în glas.

— Ars…?

— Da… în focul gheenei… dacă vei continua să fii rău!

Iată un răspuns care a stârnit batjocurile întregii şleahte de necredincioşi. Ce vreţi? Transformarca lui Carker în friptură ajunsese la Prichindel o idee fixă.

Totuşi, era de aşteptat ca intervenţia lui Grip în favoarea lui să nu aibă rezultate prea fericite. Carker şi ceilalţi din banda lui erau hotărâţi să se răzbune, atât pe supraveghetor, cât şi pe protejatul său.

Pe la colţuri, cei mai mari ticăloşi din ragged-school ţineau tainice consfătuiri care nu prevesteau nimic bun. Astfel încât Grip nu înceta să-i supravegheze, având grijă să-l lase cât mai puţină vreme singur pe băieţelul nostru. Noaptea îl lua cu el sus, în chiţimia lui de sub şindrila acoperişului. Acolo, în acel colţişor foarte friguros şi cât se poate de mizerabil, Prichindel se afla măcar la adăpost de sfaturi rele şi de bruftuieli.

Într-o zi, Grip şi micuţul o porniseră la plimbare înspre plaja de la Salthill, unde îşi făceau din când în când plăcerea să se scalde. Grip, care ştia să înoate, îi dădea lecţii lui Prichindel. Ah, cât de fericit era acesta din urmă să se arunce în apa aceea limpede, pe deasupra căreia pluteau până departe, foarte departe, corăbii ale căror pânze albe le vedea pierzându-se în zare.

Se zbenguiau amândoi în mijlocul talazurilor lungi ce bubuiau izbindu-se de ţărm. Grip, ţinând copilul de umeri, îl învăţa să facă primele mişcări de înot.

Pe neaşteptate, dinspre stânci s-au făcut auzite adevărate urlete de şacali şi şi-au făcut apariţia zdrenţăroşii de la ragged-school.

Erau cu totul vreo doisprezece, dintre cei mai stricaţi, dintre cei cruzi, cu Carker în frunte.

Ţipau şi vorbeau atât de răstit pentru că zăriseră un pescăruş rănit la o aripă, care încerca să fugă de ei. Şi poate că ar fi izbutit să scape, dacă nu l-ar fi nimerit Carker cu o piatră.

Prichindel a scos un strigăt de-ai fi zis că pe el îl lovise.

— Sărmanul pescăruş… sărmanul pescăruş! repeta micuţul.

Grip s-a mâniat straşnic şi poate că i-ar fi tras lui Carker o bătaie s-o pomenească toată viaţa, dacă nu l-ar fi văzut pe copil dând buzna pe plajă în mijlocul bandei, cerând îndurare pentru biata pasăre.

— Carker… te rog, repeta el, bate-mă pe mine… bate-mă pe mine… dar nu pescăruşul… nu pescăruşul!

Cu ce ploaie de batjocuri usturătoare l-au mai întâmpinat, văzându-l cum se târăşte pe nisip, gol-goluţ, cu mâinile şi cu picioarele lui firave, cu coastele ce-i ieşeau prin piele! Şi el striga mai departe, în gura mare:

— Îndurare… Carker… Îndură-te de pescăruş!

Dar nimeni nu-l asculta. Râdeau cu toţii de umilele-i rugăminţi. Întreaga şleahtă fugărea pasărea care încerca zadarnic să se ridice de la pământ, ţopăind stângaci de pe o labă pe alta şi încercând să-şi găsească un adăpost printre stânci.

Strădanii de prisos.

— Laşilor… laşilor! striga Prichindel.

Carker a apucat pescăruşul de-o aripă şi, învârtindu-l de mai multe ori pe deasupra capului, l-a aruncat în aer. Acesta a căzut iarăşi pe nisip. Alt derbedeu l-a cules de pe jos şi l-a azvârlit în pietriş.

— Grip… Grip! repeta Prichindel, apără-l… apără-l!

Grip s-a năpustit asupra trenţăroşilor ca să le smulgă biata pasăre din mâini. dar era prea târziu. Carker strivise cu călcâiul capul pescăruşului.

Şi hohotele de râs au răsunat şi mai puternic, în mijlocul unui concert de urale frenetice.

Prichindel era indignat. A fost cuprins atunci de mânie, de o furie oarbă şi, nemaiputând să se stăpânească, a ridicat o piatră de pe jos şi a aruncat-o din toate puterile în Carker, care a primit-o drept în piept.

— Ah, ai să mi-o plăteşti! a strigat Carker.

Şi, mai înainte ca Grip să-l fi putut împiedica, a tăbărât asupra băieţelului, târându-l pe marginea plajei, doborându-l sub lovituri. Apoi, în timp ce toţi ceilalţi derbedei îl ţineau pe Grip de mâini şi de picioare, el l-a cufundat pe Prichindel cu capul în valuri, cu riscul să-l sufoce.

Izbutind să scape de acei nemernici care, luaţi la palme, s-au rostogolit în cea mai mare parte la pământ urlând de durere, Grip a alergat după Carker, dar acesta a rupt-o la fugă, împreună cu toată banda.

Talazurile, retrăgându-se, l-ar fi purtat cu ele pe Prichindel, dacă Grip nu l-ar fi înşfăcat şi nu l-ar fi tras îndărăt pe nisip, pe jumătate leşinat.

Şi după ce l-a frecat viguros pe tot trupul, Grip l-a pus repede pe picioare. L-a îmbrăcat iar în zdrenţele lui şi, apucându-l de mână, i-a spus:

— Vino. vino!

Prichindel a urcat panta în direcţia stâncilor. Acolo, văzând pasărea strivită, a îngenuncheat, cu ochii scăldaţi în lacrimi, a făcut o gaură în nisip şi a îngropat-o.

Căci el însuşi ce era altceva decât o sărmană pasăre părăsită… un biet pescăruş cu chip de om?