Capitolul V DIN NOU LA RAGGED-SCHOOL.

Întorcându-se la şcoală, Grip a crezut că este de datoria lui să-i atragă atenţia domnului O'Bodkins asupra purtării lui Carker şi a celorlalţi ticăloşi. Aceasta însă nu pentru a-i vorbi despre renghiurile ce i le jucau şi pe care, de cele mai multe ori, nici măcar nu le lua în seamă. Nu! Era vorba despre Prichindel şi maltratările la care era supus. De astă dată lucrurile ar fi mers atât de departe, încât, fără intervenţia lui Grip, valurile ar fi rostogolit acum cadavrul unui copil pe plaja de la Salthill.

În loc de orice alt răspuns, Grip n-a obţinut din partea domnului O'Bodkins decât o moţăială din cap. El ar fi trebuit să priceapă că asemenea lucruri n-aveau nimic de-a face cu contabilitatea. Ce dracu; doar nu era să înscrie în registrul cel mare o coloană pentru palme şi alta pentru lovituri de picior! Astea, potrivit regulilor aritmeticii, nu puteau fi puse laolaltă, după cum ar fi fost cu neputinţă să aduni trei pietre cu cinci sticleţi. Fără îndoială că domnul O'Bodkins avea, ca director, datoria să se îngrijoreze din pricina relelor purtări ale elevilor săi interni; însă, în calitate de contabil, el s-a mărginit să-l trimită la plimbare pe supraveghetorul şcolii.

Începând din ziua aceea, Grip s-a hotărât să nu-l mai piardă din ochi pe protejatul lui, să nu-l mai lase niciodată singur în sala cea mare şi, atunci când ieşea fără el, să aibă grijă să-l încuie în fundul chiţimiei sale de sub acoperiş, unde, cel puţin, copilul se afla în siguranţă.

Între timp, s-au scurs şi ultimele săptămâni ale verii. Sosise luna septembrie. Acesta este începutul iernii în districtele comitatelor din nord, iar iarna în Irlanda de Sus este alcătuită dintr-un şir neîntrerupt de ninsori, rafale de crivăţ, vijelii şi ceţuri, venite dinspre câmpiile îngheţate ale Americii septentrionale şi pe care vânturile Atlanticului le aruncă asupra Europei.

Pe scurt, o vreme aprigă şi nemiloasă pentru locuitorii din jurul golfului Galway, cuprins în împrejmuirea lui de munţi, ca între pereţii unei gheţării. Zile prea scurte şi nopţi prea lungi de îndurat pentru cei ce n-au cărbuni sau turbă în vatră. Să nu vă prindă mirarea dacă temperatura e scăzută atunci în ragged-school, în afară, poate, de camera domnului O' Bodkins. Oare, dacă directorul-contabil n-ar sta la căldură, nu i s-ar slei cerneala în călimară? Şi nu i-ar îngheţa parafele înainte de-a le isprăvi înfloriturile?

Acum ori niciodată era momentul ca toată lumea s-o pornească pe străzi şi pe şosele ca să strângă tot ce putea fi în stare să se combine cu oxigenul pentru a produce căldură. Slabe posibilităţi, trebuie s-o recunoaştem, atunci când eşti silit să aduni crengi căzute din copaci, tăciuni lepădaţi în uşa locuinţelor sau sfărâmături de cărbune pe care se băteau oamenii sărmani în port, pe cheiurile unde erau descărcate navele. Pensionarii şcolii se ocupau deci de asemenea recoltă, dar cât de numeroşi mai erau culegătorii!

Băieţelul nostru lua şi el parte la asemenea muncă obositoare. Zilnic se întorcea cu câte un pic de combustibil. Asta măcar nu era cerşetorie. Astfel, de bine de rău, în vatră ardeau nişte flăcări prăpădite şi fumegoase cu care erau nevoiţi să se mulţumească toţi elevii, care, dârdâind de frig în zdrenţele lor, se înghesuiau împrejurul plitei, cei mai mari în locurile cele mai bune, se înţelege de la sine, în timp ce, în marmită, mâncarea de seară încerca să dea în fiert. Şi ce mai mâncare!… Coji de pâine, cartofi strânşi de prin gunoaie, câteva ciolane de care mai atârnau fărâmiţe de carne, o fiertură groaznică, plină de pete de unsoare în locul steluţelor din supa de carne.

De bună seamă că niciodată nu se găsea un loc în faţa focului şi pentru Prichindel, care doar arareori căpăta un blid din lichidul acesta, pe care bătrâna îl păstra numai pentru cei mari. Ei se năpusteau asupra fierturii ca nişte câini înfometaţi şi nu şovăiau să-şi arate colţii ca să-şi apere porţiile neînsemnate.

Din fericire, Grip se grăbea să-l ia pe copil în chiţimia lui ca să-i dea partea cea mai bună din hrana sa zilnică. Fără îndoială că, acolo, sus, nu era foc. Totuşi, ghemuindu-se în paie, înghesuindu-se unul în altul, izbuteau amândoi să se apere de frig şi apoi să adoarmă, căci somnul poate că te încălzeşte, nu-i aşa?… Trebuie ca, măcar, să sperăm acest lucru.

Într-o bună zi a dat norocul peste Grip. Tocmai ieşise la plimbare şi umbla de-a lungul străzii principale din Galway când, un călugăr care se întorcea la Royal Hotel, l-a rugat să-i ducă o scrisoare la poştă. Grip s-a grăbit să-i facă acest serviciu şi, pentru osteneală, a căpătat un frumos şiling nou-nouţ. Desigur, nu făcuse rost de cine ştie ce capital sub această formă, deci nu era nevoit să-şi spargă capul ca să se hotărască dacă să-l plaseze în rente de stat sau în valori industriale. Nu! Plasamentul cel mai indicat avea să fie făcut în natură, în cea mai mare parte în stomacul lui Prichindel şi câte un pic într-al său. Astfel încât s-a dus să cumpere tot soiul de mezeluri de porc, care le-au ajuns să se ospăteze trei zile-n şir, în ascuns de Carker şi de ceilalţi. Vă puteţi desigur închipui că Grip nu înţelegea să le împartă cu cei ce nu împărţeau niciodată nimic cu dânsul.

În plus – ceea ce a făcut deosebit de fericită întâlnirea dintre Grip şi călătorul care trăsese la Royal Hotel – acest onorabil gentleman, văzându-l atât de prost îmbrăcat, a renunţat în favoarea lui la un tricou de lână care era încă în bună stare.

Dar să nu credeţi cumva că lui Grip i-a trecut prin cap să şi-l păstreze sieşi spre folosinţă. Nu, el nu s-a gândit decât la Prichindel. Socotea că ar fi fost „a-ntâia” să poarte tricoul ăsta bun pe sub zdrenţele sale.

,O să se simtă-n el ca un berbec în blana lui”, şi-a spus băiatul acesta bun la inimă.

Însă „berbecul” n-a vrut cu nici un chip ca Grip să se despoaie de blana lui pentru dânsul. S-au purtat discuţii aprinse. În cele din urmă, lucrurile s-au putut aranja spre mulţumirca amândurora.

Într-adevăr, bunul gentleman era gras şi tricoul s-ar fi putut înfăşură de două ori pe trupul lui Grip. Acel gentleman era înalt, astfel încât tricoul lui l-ar fi îmbrăcat pe Prichindel din cap până-n picioare. Deci, scoţând din lungime şi din grosime, ar fi fost cu putinţă ca tricoul să fie ajustat în folosul ambilor prieteni. Dacă ar fi rugat-o pe beţiva aceea bătrână de Kriss să-l descoasă şi să-l coasă din nou, ar fi fost ca şi cum i-ar fi cerut să renunţe la pipa ei. Aşa că, închizându-se în chiţimia lui din pod, Grip s-a pus pe treabă, punându-şi la bătaie întreaga inteligenţă. După ce i-a luat măsură copilului, a izbutit să-i confecţioneze o vestă bună, de lână. În ce-l priveşte, el s-a văzut căpătuit cu o jiletcă – fără mâneci, ce-i drept – dar, în sfârşit, o jiletcă înseamnă ceva, nu-i aşa?

Este de la sine înţeles că Prichindel a fost sfătuit să-şi ascundă vesta pe sub zdrenţe, să nu i-o vadă ceilalţi. Căci, decât să-l lase s-o poarte, aceştia mai curând i-ar fi rupt-o în bucăţi. Ceea ce el a şi făcut şi vă lăsăm să apreciaţi şi singuri dacă s-a bucurat de căldura plăcută pe care i-o oferea tricoul în timpul gerurilor aspre ale iernii!

După ploile lunii octombrie, ce cădeau fără încetare, noiembrie a dezlănţuit asupra comitatului un vânt îngheţat, care a tăcut ca toată umezeala din atmosferă să se transforme în zăpadă. Stratul alb de nea a depăşit şaizeci de centimetri pe străzile oraşului Galway. De aceea, recolta zilnică de huilă şi de turbă a avut de suferit. Se făcuse un frig straşnic în ragged-school şi, dacă vatra era lipsită de combustibil, stomacul, care este şi el un focar, rămânea la fel de gol, căci nici într-însul nu se mai făcea focul în fiecare zi.

Era însă neapărat nevoie ca, înfruntând furtunile de zăpadă şi curenţii îngheţaţi, zdrenţăroşii să străbată străzile şi şoselele, căutând să se îngrijească de nevoile şcolii. Acum nu se mai găsea însă de strâns printre pietrele de pavaj. Singura nădejde era ca ei să umble din poartă-n poartă. Desigur, parohia făcea ce putea pentru săracii săi; însă, lăsând la o parte ragged-school, multe aşezăminte de caritate se bizuiau pe ea în vremurile acelea de restrişte.

Copiii erau siliţi de-acum înainte să ceară de pomană din casă-n casă şi, acolo unde milostenia nu dispăruse cu desăvârşire, nu erau întâmpinaţi cu rea-voinţă. Însă, ce-i drept, cel mai adesea erau primiţi cu atâta brutalitate, cu asemenea ameninţări, în caz că mai aveau de gând să revină, încât se întorceau la şcoală cu mâinile goale.

Lui Prichindel i-a fost cu neputinţă să nu urmeze exemplul colegilor săi. Şi, cu toate acestea, de fiecare dată când se oprea dinaintea unei uşi, după ce ridica ciocănelul ca să bată într-însa, i se părea că acesta îl loveşte în piept, cu o izbitură puternică. Şi atunci, în loc să întindă mâna, el întreba daca n-au să-i dea vreun comision de făcut. Astfel, era cel puţin scutit de ruşinea de a cere de pomană… Un comision pentru puştiul ăsta de cinci ani, pricepea toată lumea ce vrea să însemne şi, câteodată, i se arunca o bucată de pâine… pe care el o lua plângând. Ce vreţi?… Îi era foame.

O dată cu luna decembrie, vremea a devenit foarte rece şi foarte umedă. Ningea fără încetare cu fulgi mari. Cu greu îţi mai găseai drumul pe străzile oraşului. La ora trei după-amiaza era nevoie să fie aprinse felinarele cu gaz aerian şi lumina gălbuie a becurilor acestora nu izbutea câtuşi de puţin să străpungă valurile groase de ceaţă, ca şi cum şi-ar fi pierdut orice putere de luminare. Nu mai circulau nici trăsuri, nici şarete. Rarii trecători se grăbeau spre casă. Şi Prichindel, cu ochii arşi de ger, cu faţa şi cu mâinile învineţite de muşcătura crivăţului, alerga, ghemuindu-se în zdrenţele-i albite de zăpadă.

În cele din urmă, iarna aceea grea a luat sfârşit. În primele luni ale anului l877 vremea a fost mai puţin aspră. Vara şi-a făcut apariţia devreme. Încă de la jumătatea lui iunie s-au pornit călduri destul de mari.

La l7 august, Prichindel – care avea atunci cinci ani şi jumătate – a avut norocul să facă o descoperire, fapt ce urma să aibă consecinţe dintre cele mai neaşteptate.

La ora şapte seara el mergea pe una dintre străduţele care duc către podul dinspre Claddagh, în drum spre ragged-school, unde se aştepta să fie foarte prost primit, de vreme ce turneul său nu fusese deloc rodnic. Dacă Grip n-avea pusă deoparte vreo coajă veche de pâine, amândoi ar fi fost nevoiţi să se lipsească de cină în seara aceea. De altfel, n-ar fi fost pentru prima oară şi nu erau ei atât de îngâmfaţi încât să se aştepte să mănânce în fiecare zi la oră fixă. Dacă oamenii bogaţi au asemenea obiceiuri, este cât se poate de bine, deoarece lor le stă în putinţă s-o facă!

Un biet sărăntoc însă, mănâncă numai atunci când poate „şi nu mâncă atunci cân' nu poate” cum spunea Grip, foarte obişnuit să-şi ţină zilele cu maxime filosofice.

Dar iată că, la două sute de paşi de şcoală, Prichindel s-a poticnit de ceva şi s-a întins pe pavaj cât era el de lung. Şi, cum nu căzuse de la înălţime, nu s-a vătămat defel. Un obiect, izbit de piciorul lui, i s-a rostogolit dinainte. Era un clondir mare de gresie, care, din fericire, nu se spărsese, pentru că altfel s-ar fi putut răni grav.

Băieţelul nostru s-a ridicat în picioare şi căutând de jur împrejur, a dat în cele din urmă peste clondir, a cărui capacitate putea fi de două, trei galoane

[22]tupat cu un dop de plută pe care, dacă-l scoteai, puteai afla cu uşurinţă ce conţine.

Prichindel l-a destupat aşadar şi i s-a părut că este plin cu gin.

Pe legea mea, avea acolo cu ce să-i mulţumească pe toţi zdrenţăroşii, astfel încât Prichindel putea fi sigur că are să i se facă o primire cât se poate de bună.

Pe străduţă nu era nici ţipenie de om, nici un trecător nu-l văzuse găsind băutura şi nu-l măi despărţeau de ragged-school decât vreo două sute de paşi.

Însă atunci i-au trecut prin cap anumite idei, care nu le-ar fi venit nici lui Carker, nici celorlalţi. Clondirul acesta nu-i aparţinca. Nu era vorbă de un dar, căpătat de pomană, sau de nişte rămăşiţe aruncate la gunoi, ci de un obiect pierdut. Fără îndoială, avea să fie destul de greu să-i găsească proprietarul. Ce contează, conştiinţa îi spunea că nu are dreptul să dispună de bunul altuia. Ştia acest lucru din instinct, căci nici Thornpipe şi nici domnul O'Bodkins nu-l învăţaseră niciodată ce înseamnă să fii cinstit. Din fericire, există suflete de copii în care cinstea stă înscrisă de la sine.

Prichindel, destul de stânjenit din cauza descoperirii sale, a luat hotărârea să-i ceară sfatul lui Grip. Fără îndoială că Grip avea să izbutească să-l descopere pe păgubaş. Esenţialul era să se poată strecura cu clondirul în mansardă fără să-l vadă derbedeii, care nu s-ar fi sinchisit câtuşi de puţin că trebuie să-l dea îndărăt proprietarului. Două sau trei galoane de gin… Ce mană cercască pentru ei!… Până la căderea nopţii n-ar mai fi rămas nici o picătură! În schimb, de Grip, Prichindel răspundea ca şi de sine însuşi. El nu s-ar fi atins de clondir, l-ar fi pitit în paie şi a doua zi ar fi cules informaţii prin cartier. La nevoie, amândoi ar fi mers din casă-n casă, ar fi ciocănit la toate uşile, pentru că, de astă dată, n-ar fi făcut-o pentru ca să cerşească.

Prichindel s-a îndreptat atunci spre şcoală încercând, de bine de rău, să ascundă umflătura pe care clondirul i-o făcea pe sub zdrenţe.

Dar, spre ghinionul lui, tocmai când ajunsese în dreptul uşii, Carker a ieşit pe neaşteptate, astfel încât n-a mai putut evita ciocnirea cu acesta. De altfel, Carker îl recunoscuse numaidecât şi, văzându-l singur, a găsit că este o ocazie cum nu se poate mai nimerită ca să-i plătească vechca datorie, de când cu intervenţia lui Grip pe plaja de la Salthill.

El s-a năpustit aşadar asupra lui Prichindel şi, simţindu-i clondirul de sub zdrenţe, s-a grăbit să-l înşface.

— Ei, ce-i asta? a strigat Carker.

— Asta… nu-i a ta!

— Atunci, o fi a ta?

— Nu… nu este a mea!

Şi Prichindel a vrut să-l împingă la o parte pe Carker care, cu o lovitură de picior, l-a trimis să se rostogolească la trei paşi distanţă.

Să pună mâna pe clondir şi să intre cu el în sală nu i-a luat lui Carker decât o clipă, iar Prichindel n-a mai putut face altceva decât să-l urmeze, plângând de furie.

A încercat iarăşi să protesteze, însă Grip nu era de faţă ca să-i poată veni în ajutor, încât a primit palme, lovituri de picior, ba chiar a fost şi muşcat. Până şi bătrâna Kriss s-a amestecat în încăierare, de îndată ce a zărit clondirul cu băutură.

— Gin, a strigat ea, gin din cel bun, şi are să ajungă pentru toată lumea! Bineînţeles, Prichindel ar fi făcut mai bine să fi lăsat clondirul în stradă, unde poate că proprietarul său îl căuta la această oră, căci, în sfârşit, două sau trei galoane de gin valorează câţiva şilingi, ba chiar mai mult de o jumătate de coroană. Ar fi trebuit să-şi spună că era cu neputinţă să urce în chiţimia lui Grip fără să fie văzut de ceilalţi. Acum, însă, era prea târziu.

Şi, dacă i s-ar fi adresat domnului O'Bodkins, povestindu-i ce se petrecuse, bună primire i s-ar mai fi făcut! Să meargă până la cabinetul directorului, să crape câtuşi de puţin uşa, riscând să-l deranjeze în cursul celui mai dificil dintre calculele sale… Şi, până la urmă, ce s-ar fi întâmplat? Domnul O'Bodkins ar fi pus să-i fie adus clondirul şi, ca tot ceea ce intra în biroul lui, n-ar mai fi ieşit de-acolo niciodată.

Prichindel nu putea face nimic şi, prin urmare, s-a grăbit să urce în mansardă la Grip, ca să-i spună tot.

— Grip, l-a întrebat el, nu-i aşa că un clondir pe care-l găseşti nu este al tău…?

— Nu, nu crez, i-a răspuns Grip. Da' ce, ai găsit tu un clondir…?

— Da… Aveam de gând să ţi-l dau ţie şi mâine ne-am fi dus prin cartier, ca să aflăm…

— Al cui este, nu-i aşa? l-a întrebat Grip.

— Da, Şi poate tot căutând…

— Şi ei ţi-au luat clondiru' ăsta?

— Carker mi l-a luat!… Eu am încercat să-l împiedic… şi atunci ceilalţi… Dacă ai coborî tu, Grip?

— Am să cobor şi-o să vedem noi la cine rămâne clondiru'!

Însă, atunci când Grip a vrut să iasă, n-a izbutit. Uşa era închisă pe dinafară. Şi uşa aceasta, oricât de viguros a zgâlţâit-o el, a rezistat, spre marea bucurie a bandei, care striga din josul scării:

— Ei, Grip!

— Ei, Prichindel!

— În sănătatea lor!

Grip, neputând sparge uşa, s-a resemnat, după cum îi era obiceiul, străduindu-se să-şi calmeze tovarăşul, din cale-afară de mâniat.

— Ei bine, a făcut el, să-i lăsăm baltă pe dobitocii ăştia!

— Oh! Ce rău este să nu fii cel mai puternic!

— Şi la ce-ar folosi!… Uite, puştiule, ia cartofii pe care ţi i-am păstrat. Mănâncă…

— Nu-mi e foame, Grip!

— Mănâneă, totuşi, după aia o să ne băgăm în paie ca să dormim. Era de altfel, lucrul cel mai bun pe care-l aveau de făcut după o cină, vai, atât de săracă!

Carker zăvorâse uşa de la mansardă pentru că în seara aceea nu voia să fie deranjat, îl închisese pe Grip înăuntru, ca să poată bea după pofta inimii clondirul de gin, întrucât Kriss n-avea să se opună dacă i se dădea porţia cuvenită.

Şi atunci au început să circule cănile cu băutură. Ce mai strigăte, ce de urlete! Acestor derbedei nu le trebuia prea mult ca să se îmbete, poate numai cu excepţia lui Carkcr, care era deprins de pe acum cu băuturile alcoolice.

În curând aşa s-a şi întâmplat, într-adevăr. Clondirul nu se golise nici pe jumătate – deşi Kriss băuse chiar dintr-însul – şi banda de netrebnici se cufundase în beţie. Şi acest tumult, acest vacarm stârnit de zdrenţăroşi, n-a fost de ajuns spre a-l scoate pe domnul O'Bodkins din obişnuita-i indiferenţă. Ce-i păsa lui ce se petrecea jos, atâta vreme cât el se afla sus, dinaintea cartoanelor şi a registrelor sale?… Nici măcar trâmbiţele judecăţii de apoi nu l-ar fi putut îndepărta de ele.

Şi, cu toate acestea, peste puţină vreme avea să fie smuls pe neaşteptate de la biroul lui, nu fără mari daune pentru scumpa sa contabilitate.

După ce înghiţiseră un galon şi jumătate de gin din cele trei câte cuprindea clondirul, cei mai mulţi dintre netrebnicii aceia căzuseră răpuşi pe paie, ca să nu zicem peste gunoiul lor de grajd. Şi pe loc ar fi şi adormit, dacă lui Carkcr nu i-ar fi venit ideea să facă o băutură fiartă.

Atunci când restul de gin a fost vărsat în marmită – singura ustensilă pe care bătrâna Kriss a avut-o la dispoziţie – Carker a aprins un chibrit şi i-a dat foc.

De îndată ce flacăra albăstruie a luminat sala, zdrenţăroşii care mai erau în stare să se ţină pe picioare au încins o horă zgomotoasă în jurul marmitei. Cine ar fi trecut în clipa aceea pe stradă ar fi crezut că o legiune de diavoli a năpădit şcoala. Nu-i mai puţin adevărat însă că acest cartier este pustiu încă de la primele ore ale serii.

Deodată, o vâlvătaie mare s-a iscat în mijlocul casei. Cineva făcuse un pas greşit şi vărsase recipientul, din care se revărsau acum vaporii aprinşi de gin; lichidul s-a răspândit peste paie, ajungând până în ungherele cele mai îndepărtate ale sălii. Într-o clipă, focul s-a întins peste tot, de parcă ar fi ţâşnit dintr-un morman de artificii. Cei ce rămăseseră valizi, ca şi cei treziţi din beţie de trosnetele incendiului, abia au mai avut timp să deschidă uşa, s-o târască după ei pe bătrâna Kriss şi să se năpustească în stradă.

În clipa aceea, Grip şi Prichindel, care se deşteptaseră, încercau în zadar să fugă din mansarda ce se umpluse de fumul înăbuşitor.

De altfel, reflexele flăcărilor începuseră să fie observate de către oamenii din cartier. Câţiva localnici veneau în goană, înarmaţi cu scări şi cu găleţi. Din fericire, ragged-school era o clădire izolată şi vântul, bătând din direcţia opusă, nu ameninţa câtuşi de puţin casele din faţa şcolii.

Însă, dacă erau prea puţine speranţe ca bătrâna baracă să poată fi salvată, lumea trebuia să se gândească la cei ce rămăseseră înăuntru şi cărora flăcările le tăiau orice ieşire.

Atunci, la etaj, s-a deschis o fereastră ce dădea spre stradă.

Era fereastra cabinetului domnului O'Bodkins, unde flăcările incendiului aveau să ajungă cât de curând. Directorul şi-a făcut apariţia foarte înspăimântat, smulgându-şi părul din cap.

Să nu vă închipuiţi că-şi făcea griji dacă internii săi se află în siguranţă… El nu se gândea nici măcar la sine-însuşi şi la primejdia pe care o înfrunta.

— Registrele mele… Registrele mele! striga dânsul, agitându-şi braţele, cuprins de disperare.

Şi, după ce zadarnic încercase să iasă din cabinet şi să coboare scara ale cărei trepte trosneau, linse de flăcări, s-a decis să-şi arunce pe fereastră registrele, cartoanele şi ustensilele de birou. Cât ai clipi, ticăloşii lui de elevi s-au şi năpustit asupra lor, călcându-le în picioare, risipindu-le foile în bătaia vântului ce le împrăştia în toate direcţiile, în timp ce domnul O'Bodkins se hotărâse în sfârşit să se salveze, cu ajutorul unei scări ce fusese rezemată de perete.

În schimb, Grip şi copilul nu puteau face acelaşi lucru ca directorul. Chiţimia de sub acoperiş nu era luminată decât printr-o lucarnă îngustă, iar scara de acces se prăbuşea, treaptă cu treaptă, în mijlocul acelui cuptor încins. Pereţii, făcuţi din paiantă, începuseră şi ei să ardă, iar scânteile, căzând ca o ploaie pe acoperişul de paie, aveau să prefacă în curând ragged-school într-o pălălaie uriaşă.

Strigătele lui Grip au ajuns atunci să acopere zgomotele incendiului.

— Mai există deci oameni în podul acela? a întrebat cineva care abia sosise la locul catastrofei.

Era o doamnă purtând veşminte de călătorie. După ce-şi lăsase trăsura în colţul străzii, ea dăduse fuga aici, însoţită de camerista dumneaei.

Dar, în realitate, văpaia se întinsese cu atâta iuţeală, încât nu mai era chip să poată fi stăpânită. De aceea, de îndată ce directorul fusese salvat, nimeni nu se mai gândise să lupte cu focul, crezând că nu se mai găseşte nimeni în casă.

— Ajutor… ajutaţi-i pe cei ce sunt acolo! a strigat din nou călătoarea, făcând gesturi mari, dramatice. Aduceţi scări, prieteni, scări… şi salvatori!

Însă cum să mai poţi propti scările de pereţii aceştia care ameninţau să se prăbuşească? Şi cum să ajungă până la mansardă pe un acoperiş învăluit într-un fum gros şi cu paiele trosnind ca un stog cuprins de flăcări?

— Dar cine se află în acest pod? a fost întrebat domnul O'Bodkins, ocupat să-şi strângă registrele.

— Cine?… eu nu ştiu… a răspuns directorul înnebunit, conştient doar de propriul său dezastru.

Apoi, aducându-şi aminte, a adăugat:

— Ah… da!… Sunt doi… Grip şi Prichindel.

— Nenorociţii! a strigat atunci doamna. Aurul meu, bijuteriile mele, dau tot ce am aceluia care-i va salva!

Numai că, acum ar fi fost cu neputinţă să mai pătrunzi în şcoală. O jerbă stacojie era proiectată de-a curmezişul zidurilor. Tot ce se găsea înăuntru ardea, trosnea, se prăvălea. Câteva clipe numai şi, sub răsuflarca rafalei care răsucea flăcările ca pe etamina unui stindard, ragged-school avea să se preschimbe într-o peşteră de foc, într-un vârtej de aburi incandescenţi.

Pe neaşteptate, acoperişul de paie a crăpat în dreptul lucarnei. Grip izbutise să-l rupă, să-i sfărâme şindrila, în clipa în care incendiul făcea să trosnească podelele mansardei. S-a urcat apoi pe grinzile ce alcătuiau coama casei, târându-l după el pe băieţelul pe jumătate sufocat. Ajungând în colţul dinspre dreapta al clădirii, şi-a dat drumul să alunece pe muchia zidului, ţinându-l tot timpul pe Prichindel.

În momentul acela, aruncate prin acoperiş, au răbufnit cu violenţă flăcări negre ca funinginea, făcând să ţâşnească mii de scântei.

— Salvaţi-l, a strigat Grip, salvaţi-l!

Şi a azvârlit copilul în direcţia străzii unde, din fericire, un bărbat l-a prins în braţe, înainte de-a se zdrobi de caldarâm.

Grip s-a aruncat şi el, rostogolindu-se aproape sufocat lângă o bucată de zid, care s-a năruit dintr-o dată.

Atunci călătoarea, păşind în întâmpinarea omului ce-l ţinea pe Prichindel în braţe, l-a întrebat cu o voce tremurând de emoţie:

— A cui este făptura aceasta nevinovată?

— A nimănui!… Nu este altceva decât un copil găsit, i-a răspuns bărbatul acela.

— Ei bine, este al meu… al meu!… a strigat dânsa, înşfăcându-l şi strângându-l la piept.

— Doamnă… i-a atras atenţia camerista.

— Taci, Elisa… taci! Este un înger care mi-a căzut din cer!

Şi, întrucât îngerul nu avea nici rude şi nici familie, era mai bine să fie lăsat pe mâinile acestei frumoase doamne, înzestrată cu o inimă atât de generoasă şi pe care mulţimea a salutat-o cu urale în chiar clipa când, în mijlocul unei jerbe de flăcărui, se prăbuşeau ultimele rămăşiţe ale şcolii zdrenţăroşilor.