Capitolul IX FERMA KERWAN (CONTINUARE)

A doua zi, în 20 octombrie, pe la ora trei după-amiaza, strigăte voioase au răsunat pe drumul ce ducea spre intrarea fermei Kerwan.

— Iată-l pe tata!

— Iat-o pe mama!

— Iată-i pe amândoi!

Erau Kitty şi Sim, care-i salutau de departe pe Martin şi pe Martina Mac Carthy.

— Bună ziua, copii, a spus Martin.

— Bună ziua, fiii mei, a rostit şi Martina.

Şi în gura ei, acest cuvânt posesiv – mei – purta pecetea mândriei sale de mamă.

Fermierul şi soţia lui părăsiseră oraşul Limerick dis-de-dimineaţă. Dar, după ce-ai străbătut vreo cincizeci de kilometri, atunci când vântul toamnei a şi început să sufle rece, ai de ce să te simţi rebegit de frig, mai cu seamă dacă ai făcut drumul în jaunting-car.

Acesta este numit car pentru că este un vehicul şi i se adaugă calificativul jaunting, deoarece călătorii se aşază spate-n spate pe două banchete aranjate în axul hulubelor. Închipuiţi-vă una dintre băncile acelea duble care împodobesc bulevardele oraşelor, potriviţi-o deasupra unei perechi de roate, completaţi ansamblul cu o scândurică pe care-şi sprijină picioarele călătorii, rezemaţi cu spatele de bagajele aşezate îndărătul lor şi veţi avea în faţa ochilor trăsura folosită în mod obişnuit în Irlanda. Dacă nu este şi cea mai comodă, întrucât nu-ţi îngăduie să vezi decât o singură parte a peisajului, nici cea mai confortabilă, pentru că este descoperită, este măcar cea mai rapidă, iar vizitiul dă dovadă de tot atâta dibăcie cât şi iuţeală. Deci să nu ne mirăm dacă Martin şi Martina Mac Carthy, plecaţi pe la vreo şapte dimineaţa din Limerick, ajunseseră la trei după-amiaza în apropierca fermei. De altfel, nu se aflau singuri în acest jaunting-car, care putea să cuprindă până la zece călători o dată. Astfel încât, după ce fermierul şi soţia lui au coborât, vehiculul acela rapid şi-a continuat drumul către reşedinţa comitatului Kerry.

Murdock a ieşit în aceeaşi clipă din locuinţa lui, aflată în colţul curţii, în locul în care anexele din dreapta se unesc cu clădirea din fundul curţii.

— Aţi călătorit bine, tată? a întrebat tânăra femeie, în timp ce Martina o săruta.

— Foarte bine, Kitty.

— Aţi găsit răsaduri de varză în piaţă la Limerick? s-a interesat Murdock.

— Da, fiule, şi au să ni le expedieze mâine.

— Şi seminţe de napi?

— Da… din soiul cel mai bun.

— Bine, tată.

— Şi, pe deasupra, alt soi de sămânţă…

— De care anume?

— Sămânţă de copil mic, Murdock, şi care nu se pare a fi de-o calitate excelentă.

Şi cum Murdock şi frate-său făceau ochii mari uitându-se la copilul pe care Martina îl ţinea în braţe, dânsa le-a spus:

— Uite, deocamdată, un băiat, până când Kitty are să ne dăruiască unul la fel.

— Dar micuţul ăsta a îngheţat de tot, a răspuns tânăra femeie.

— Şi cu toate astea l-am învelit bine în tartanul meu în timpul călătoriei, a replicat fermiera.

— Iute, a adăugat domnul Martin, haide să-l încălzim dinaintea focului din vatră şi să o sărutăm mai întâi pe Mama mare, care cred că de asta are nevoie.

Kitty l-a luat pe Prichindel din braţele Marţinei şi toată familia s-a strâns în scurtă vreme'ân sala cea mare, unde bunica ocupa un vechi fotoliu, căptuşit cu perne.

I-a fost prezentat copilul. Ea l-a luat în braţe şi l-a pus pe genunchi.

El s-a lăsat în voia bătrânei. Privirile sale treceau de la unul la altul. Nu pricepea nimic din cele ce se petreceau cu dânsul. Nu era obişnuit cu ai casei. Negreşit, ziua de astăzi nu semăna câtuşi de puţin cu cea de ieri. Să fi fost un soi de vis? Vedea în jurul lui chipuri blajine, figuri bătrâne şi tinere. Din clipa când se trezise nu mai auzea decât cuvinte drăgăstoase. Călătoria cu trăsura aceea care mergea repede de-a curmezişul câmpiei îl distrase. Aerul curat, înmiresmat de parfumul arbuştilor şi al florilor, îi umplea pieptul. O supă fierbinte îl înzdrăvenise înainte de plecare şi, pe drum, tot ronţăind câteva prăjiturele din sacoşa Marţinei, povestise cum se pricepuse mai bine ce ştia despre viaţa lui de până atunci – existenţa sa la ragged-school, care luase foc; apoi, doamna Anna ce-l numise copilul ei şi care nu-i era mamă; după aceea un domn furios, căruia i se spunea ducele… un duce al cărui nume îl uitase şi care voia să-l ia cu sine; în cele din urmă, despre felul vum fusese părăsit şi cum de ajunsese să se găsească singur-singurel în cimitirul din Limerick. Martin Mac Carthy şi nevastă-sa nu înţeleseseră mare lucru din istorisirea lui, în afară de faptul că n-avea nici rude, nici familie şi că era o fiinţă părăsită, căreia providenţa îi însărcinase să-i poarte de grijă.

Mama mare, foarte mişcată, l-a sărutat. Ceilalţi, la fel de înduioşaţi, l-au sărutat şi ei, rând pe rând.

— Şi cum se numeşte? a întrebat Mama mare.

— Nu ne-a putut spune alt nume decât Prichindel, a răspuns Martina.

— Nici n-are nevoie să poarte altul, a făcut domnul Martin, iar noi o să continuăm să-i spunem aşa cum i s-a zis întotdeauna.

— Dar când va fi mare? a băgat de seamă Sim.

— Totuşi, Prichindel are să-l cheme!… a replicat bătrâna femeie, pecetluind botezul copilului cu o sărutare plină de dragoste.

Iată cum a fost primit eroul nostru la sosirea sa la fermă. I s-au scos apoi zdrenţele pe care le îmbrăcase pentru rolul lui Sib. Ele au fost înlocuite cu ultimele hăinuţe purtate de Sim când era de aceeaşi vârstă – nu prea noi, dar curate şi călduroase. Să mai pomenim faptul că i-a fost păstrat numai tricoul de lână care începea să-l cam strângă, dar părea să mai reziste.

Şi după aceea a luat masa de seară împreună cu familia, laolaltă cu aceşti oameni cumsecade, aşezat pe un scaun înalt, întrebându-se dacă toate acestea n-aveau să dispară. Nu! N-a dispărut supa aceea bună de ovăz, din care avea farfuria plină. N-a dispărut bucata de slănină cu varză, din care primise o porţie îndestulătoare. N-a dispărut nici prăjitura cu ouă şi arpacaş, care a fost împărţită în porţii egale comesenilor. Totul era stropit cu o stacană din acel excelent potheen

[36] pe care fermierul îl scotea din orzul de pe terenurile fermei Kerwan.

O cină grozavă, fără a mai pune la socoteală că băieţelul nu vedea decât chipuri surâzătoare – în afară, poate, de figura fratelui mai mare, mereu serioasă şi chiar un pic cam tristă. Şi iată că ochii i s-au umezit şi că lacrimile au început să-i curgă pe obraji.

— Ce ai tu, Prichindel? l-a întrebat Kitty.

— Nu trebuie să plângi, a adăugat Mama mare. Ai să fii iubit aici.

— Şi eu am să-ţi fac jucării, i-a spus Sim.

— Nu plâng, le-a răspuns el. Astea nu-s lacrimi!

Nu, într-adevăr, era vorba mai degrabă de prea-plinul inimii acestei sărmane făpturi, care se revărsa.

— Haide, haide, i-a spus domnul Martin pe un ton în care nu suna nici urmă de răutate, o dată mai merge, băiatul meu, dar te înştiinţez că nimeni nu are voie să plângă aici!

— Eu n-am să plâng, domnule, i-a răspuns micuţul şi s-a dus la Mama mare, care întinsese braţele să-l primească.

Martin şi Martina aveau nevoie de odihnă. De altfel, lumea se culca devreme la fermă, căci aveau cu toţii obiceiul să se scoale dis-de-dimineaţă.

— Unde o să-l punem pe copilul ăsta? a întrebat fermierul.

— În camera mea, i-a răspuns Sim, şi am să-i dau jumătate din patul meu, ca unui frate mai mic!

— Nu, copiii mei, a spus Mama mare. Lăsaţi-l să se culce lângă mine. N-are să mă stânjenească defel. Am să mă uit la el cum doarme şi asta îmi va face plăcere.

Niciodată vreo dorinţă a bunicii nu întâmpinase nici cea mai mică împotrivire. Ca urmare, un pat fusese instalat lângă al său după cum ceruse dânsa şi Prichindel a fost transportat numaidecât acolo.

Cearşafuri curate, o cuvertură bună – mai cunoscuse el asemenea plăceri în timpul celor câteva săptămâni petrecute la Royal George Hotel din Limerick, în apartamentul domnişoarei Anna Waston. Însă desmierdările comedianei nu se puteau compara cu acelea ale acestei cinstite familii! Poate că băgase singur de seamă că exista o deosebire, mai cu seamă atunci când Mama mare, trecând pe lângă pătucul lui, i-a dat o sărutare.

— Ah, mulţumesc… mulţumesc! a şoptit el.

În seara aceea a fost singura lui rugăciune şi, fără îndoială, nici nu ştia alta.

Era la începutul anotimpului rece. Recolta fusese strânsă de pe câmp. Nu mai era nimic de făcut, sau nu prea mare lucru, în afara clădirilor fermei. În ţinuturile acestea aspre, semănatul grâului, orzului, ovăzului, n-are loc la începutul iernii, a cărei lungime şi străşnicie le-ar putea primejdui. Este o chestiune de experienţă. Astfel încât, Martin Mac Carthy avea obiceiul să aştepte luna martie şi chiar aprilie pentru a semăna cerealele, alegând soiurile cele mai potrivite. El se descurcase bine până atunci, căci să fi făcut brazde într-un pământ care îngheaţă până la mai multe picioare adâncime, ar fi fost o muncă pe cât de grea, pe atât de zadarnică. Căci ar fi fost tot una dacă şi-ar fi aruncat sămânţa pe nisipul plajelor ori pe stâncile de pe ţărmul mării.

Nu trebuie totuşi să credem că la fermă nu mai era chiar nimic de făcut. Întâi şi-ntâi, trebuia bătut stocul de orz şi de ovăz. Şi apoi, în timpul lungilor luni de iarnă, munca la fermă nu încetează. Prichindel a putut băga de seamă acest lucru chiar din dimineaţa următoare, căci, încă de a doua zi, el a încercat să se facă folositor. Trezindu-se în zori, s-a dus spre grajduri, unde avea presimţirea că ar putea da o mână de ajutor. Avea doar să împlinească şase ani la sfârşitul anului şi, la şase ani, eşti în stare să păzeşti gâştele, vacile, ba chiar şi oile dacă te ajută un câine bun!

Aşadar, la micul dejun, dinaintea unei căni cu lapte cald, a şi făcut propunerea.

— Bine, băiatul meu, i-a răspuns domnul Martin, tu vrei să munceşti şi ai dreptate. Trebuie să înveţi să-ţi câştigi existenţa.

— Şi am să mi-o câştig, domnule Martin, i-a răspuns micuţul.

— Dar este încă atât de mic! a băgat de seamă bătrâna femeie.

— Nu face nimic, doamnă…

— Spune-mi Mama mare…

— Ei bine… nu face nimic, Mamă mare! Aş fi atât de mulţumit să muncesc…

— Şi ai să munceşti, i-a spus Murdock, destul de mirat să întâlnească asemenea fire puternică şi hotărâtă la un copil care nu cunoscuse până atunci decât mizeriile vieţii.

— Mulţumesc, domnule.

— Am să te învăţ să îngrijeşti caii, a reluat Murdock, şi să-i încaleci dacă nu-ţi este frică…

— Aş vrea tare mult, i-a răspuns Prichindel.

— Şi eu am să te învăţ să îngrijeşti vacile, a spus Martina, şi să le mulgi, dacă nu-ţi este teamă de coarnele lor…

— Aş vrea foarte mult, doamnă Martina.

— Şi eu, a strigat Sim, am să-ţi arăt cum se păzesc oile la câmp…

— Aş vrea din toată inima.

— Ştii să citeşti, micuţule? a întrebat fermierul.

— Un pic. Şi să scriu cu litere mari.

— Dar să numeri?

— Oh, da… până la o sută, domnule.

— Bine, a făcut Kitty surâzând, cu am să te învăţ să numeri până la o mie şi să scrii cu litere mici.

— Aş vrea din tot sufletul, doamnă.

Şi, într-adevăr, el voia să facă tot ce i se propunea, bietul copil. Se vedea limpede că este hotărât să se arate recunoscător acestor oameni de treabă pentru tot ce aveau să facă pentru dânsul. Ambiţiile lui se mărgineau la puţin lucru: să ajungă să fie micul servitor al fermei. Dar, ceea ce dovedeşte cel mai bine seriozitatea de care dădea dovadă, este răspunsul pe care l-a dat fermierului când acesta l-a întrebat, râzând:

— Ei, Prichindel, tu ai să ajungi un băiat nepreţuit la noi la fermă. Cai, vaci, oi… dacă tu ai să te ocupi de toate astea, pentru noi n-are să mai rămână nici o treabă de făcut… Vai de mine! Ce simbrie ai să-mi ceri atunci?

— Simbrie?

— Da!… Presupun că nu vrei să munceşti pe degeaba?

— Oh, nu, domnule Martin!

— Cum, a strigat Martina destul de uimită, cum, în afară de hrană, de casă, de masă, de îmbrăcăminte, el are pretenţia să mai fie şi plătit?

— Da, doamnă.

Se uitau la acest copilaş de parcă li s-ar fi părut că le spusese o gugumănie. Murdock, care-l privea cu atenţie, s-a mulţumit să adauge:

— Atunci, lăsaţi-l să se explice.

— Da, a reluat Mama mare, spune-ne şi nouă: ce vrei tu să câştigi, bani? Prichindel a clătinat din cap.

— Hai, spune… o coroană pe zi? l-a întrebat Kitty.

— Oh, doamnă…

— Pe lună?… a făcut fermiera.

— Doamnă Martina…

— Pe an, poate? a replicat Sim izbucnind în râs. O coroană pe an…

— În sfârşit, ce vrei tu, băiatul meu? a intervenit iarăşi Murdock. Înţeleg că vrei să-ţi câştigi existenţa, ca şi noi toţi, de altfel… Oricât de puţin ai primi, asta te va învăţa să numeri… Ce vrei tu? Un penny. un copper pe zi?

— Nu, domnule Murdock.

— Atunci, explică-te!

— Ei bine… în fiecare seară, domnule Martin, dumneavoastră o să-mi daţi câte o pietricică.

— O pietricică? Şi cu pietricelele-astea ai să strângi tu o avere?

— Nu… dar asta are să-mi facă plăcere, totuşi, şi, mai târziu, peste câţiva ani, atunci când am să fiu mare, dacă veţi fi fost întotdeauna mulţumiţi de mine…

— Ne-am înţeles, Prichindel, i-a răspuns domnul Martin, îţi vom schimba pietricelele în pence sau în şilingi!

Aveau dar, cu toţii, de ce să-l felicite pe Prichindel pentru ideea lui minunată. Astfel încât, începând chiar din seara aceea, Martin Mac Carthy i-a înmânat o pietricică adusă de pe fundul râului Cashen – mai erau acolo milioane şi milioane de pietricele asemănătoare. Prichindel a strecurat-o cu grijă într-o oală de gresie pe care i-o dăruise Mama mare şi din care el îşi făcuse puşculiţă.

— Ciudat copil, i-a spus Murdock tatălui său.

Da, ce-i drept, însă firea lui bună nu i-o putuseră schimba nici maltratările lui Thornpipe, nici sfaturile rele căpătate la ragged-school. Familia Mac Carthy, observându-l îndeaproape pe măsură ce săptămânile treceau, a fost nevoită să-i recunoască însuşirile înnăscute. Nu era lipsit nici măcar de voioşia aceea ce stă la baza temperamentului naţiunii, pe care o întâlneşti până şi la cei mai săraci locuitori ai sărmanei Irlande. Dar, cu toate acestea, el nu făcea parte din categoria acelor puşti ce-şi pierd vremea cu fleacuri din zori şi până-n seară, cu privirile umblând de colo-colo, distraţi de apariţia unei muşte sau a unui fluture. Îl vedeai atent la tot ce face, atent la cauzele lucrurilor, întrebându-l pe unul sau pe altul, dornic să se instruiască. Ochii săi erau veşnic iscoditori. Nu lăsa nici un obiect să zacă în dezordine, chiar dacă era de o valoare neînsemnată. Strângea de pe jos un ac, de parcă ar fi strâns un şiling. Îşi îngrijea hainele, ţinând să fie curat. Îşi rânduia cu grijă ustensilele de toaletă. Într-însul, simţul ordinii era înnăscut. Răspundea politicos când i se vorbea şi nu şovăia să stăruie asupra răspunsurilor primite, atunci când nu le înţelegea. În acelaşi timp, s-a băgat de seamă că face progrese rapide la scris. Părea îndemânatic mai cu seamă la socotit. Nu că ar fi avut stofa unora ca Mondeaux şi Inaudi care, după ce fuseseră copii minune, n-au izbutit nimic la o vârstă mai înaintată, ci făcea cu uşurinţă în minte câteva operaţiuni, acolo unde alţi copii ar fi fost cu siguranţă nevoiţi să pună mâna pe pană şi să scrie. Murdock a observat – fapt ce i-a provocat o adevărată uimire – că judecata părea să-i călăuzească toate acţiunile.

Iarna continua – o iarnă foarte rece, hărţuită de vânturi puternice, bântuită de rafale violente, dezlănţuite ca nişte adevărate trombe de-a curmezişul văii râului Cashen. De câte ori cei de la fermă nu tremuraseră de teama primejdiei ca acoperişurile să fie luate de vânt, ca anumite părţi ale zidurilor, alcătuite doar din paie, să se năruiască! Ar fi fost zadarnic să i se ceară lui John Eldon, middleman-ul să facă reparaţii. Astfel încât, Martin Mac Carthy şi copiii săi erau siliţi să se apuce singuri să le facă. În afară de bătutul grânelor, acest lucru ajungea să însemne grosul trebii: ici, un acoperiş de paie de cârpit, colo o spărtură de astupat şi, în mai multe locuri, de întărit gardurile.

Între timp, femeile făceau diferite munci – Mama mare torcea la gura sobei. Martina şi Kitty vedeau de vite şi de păsări. Prichindel, toată vremea împreună cu ele, le ajuta cât putea mai bine. El ţinea seama de tot ce privea bunul mers al casei. Prea tânăr ca să poată îngriji caii, legase relaţii mai prieteneşti cu măgarul, un animal bun, îndârjit la muncă, pe care-l îndrăgise şi de care era iubit la rândul său. Voia ca măgarul lui să fie la fel de curat ca şi dânsul, ceea ce-i atrăgea laude din partea Marţinei. Ce-i drept, în privinţa porcilor s-ar fi ostenit zadarnic, astfel încât a fost nevoit să se lase păgubaş. Cât despre oi, după ce le numărase şi răsnumărase, le-a înscris numărul – trei sute – într-un carnet vechi, dăruit de Kitty. I se trezea treptat gustul pentru acest soi de contabilitate, mai-mai să-ţi vină să crezi că luase lecţii de la domnul O'Bodkins, la ragged-school.

De altfel, vocaţia lui pentru asemenea meserie s-a vădit a fi de netăgăduit în ziua în care Martina s-a dus să caute ouă conservate, puse la păstrare pentru iarnă.

Fermiera tocmai luase vreo douăsprezece, la întâmplare, când Prichindel a strigat:

— Nu pe astea, doamnă Martina.

— Nu pe astea? Şi pentru ce?

— Pentru că n-au fost luate în ordine.

— Care ordine? Ce, oare ouăle de găină nu sunt toate la fel?

— Sigur că nu, doamnă Martina. L-aţi luat pe al patruzeci şi optulea, pe când trebuia să începeţi cu al treizeci şi şaptelea… Uitaţi-vă bine!

Şi Martina s-a uitat. Nu vedea dânsa că fiecare ou purta câte un număr pe coajă, număr pe care Prichindel îl scrisese cu cerneală? Întrucât fermiera avea nevoie de douăsprezece ouă, ar fi trebuit să le ia în ordinea numerotării – de la treizeci şi şapte la patruzeci şi opt şi nu de la patruzeci şi opt la cincizeci şi nouă. Ceea ce dânsa a şi făcut, după ce l-a felicitat pe băieţel.

Atunci când ca le-a povestit tuturor întâmplarea, la masa de prânz, numărul laudelor s-a dublat şi Murdock s-a apucat să-l întrebe:

— Prichindel, ai numărat şi găinile şi puii din coteţul de păsări?

— Sigur că da.

Şi, scoţându-şi carnetul, a adăugat:

— Sunt patruzeci şi trei de găini şi şaizeci şi nouă de pui. Auzind aceasta, Sim a spus, în glumă:

— Tu ar trebui să numeri şi boabele de ovăz din fiecare sac.

— Nu râdeţi de el, copiii mei! a replicat Martin Mac Carthy. Asta dovedeşte că îi place rânduiala, iar rânduiala în lucrurile mici înseamnă ordine în cele mari şi în viaţă.

Apoi, adresându-se copilului, l-a întrebat:

— Şi pietricelele tale?… Pietricelele pe care ţi le dau seară de seară?

— Sunt strânse toate în oala mea, domnule Martin, i-a răspuns Prichindel, şi am de pe acum cincizeci şi şapte.

Căci, într-adevăr, trecuseră cincizeci şi şapte de zile de când se afla la ferma Kerwan.

— Ei, a făcut atunci Mama mare, la preţul de un penny pietricica, asta i-ar aduce cincizeci şi şapte de pence.

— Ehei, Prichindel, ce de prăjituri ai putea să-ţi cumperi cu barnii ăştia!

— Prăjituri? Nu, Sim… Caiete frumoase, ca să scriu în ele, asta mi-ar plăcea mai mult!

Sfârşitul anului se apropia cu repeziciune. După vijeliile lunii noiembrie, urmaseră geruri aspre. Un strat gros de zăpadă îngheţată acoperea pământul. Copacii, albi cu totul de chiciură, împodobiţi cu cristalele lor de gheaţă, alcătuiau un spectacol ce-l încânta pe băieţelul nostru. Şi la ferestre, pe geamuri, umezeala care se condensase în cristale capricioase, ce închipuiau desene atât de frumoase!… Şi râul, îngheţat de la un mal la altul, cu sloiurile îngrămădite care-i blocau trecerea!… Sigur, asemenea fenomene ale iernii nu erau noi pentru dânsul, căci le observase adesea pe când alerga de-a lungul străzilor din Galway până la Claddagh. Însă, în epoca aceea mizerabilă a vieţii sale, el era îmbrăcat ca vai de lume. Mergea cu picioarele goale prin zăpadă. Vântul îngheţat îi sufla printre zdrenţe. Ochii îi lăcrimau, mâinile îi erau plesnite de degerături. Şi, atunci când se întorcea la ragged-school, pentru el nu se găsea loc în faţa focului…

Cât de fericit se simţea în prezent! Ce mulţumire să trăiască în mijlocul unor oameni care-l iubeau! I se părea că dragostea lor îl încălzeşte mai mult decât hainele ce-l ocroteau de crivăţ, decât hrana sănătoasă întinsă pe masă şi decât flăcările crengilor care trosneau în vatră. Şi, ceea ce i se părea şi mai grozav încă, acum când începuse să fie de folos, erau sufletele bune ce-l înconjurau. Ajunsese să fie într-adevăr de-al casei. Avea o Mama mare, o mamă, fraţi, rude… Şi gândea că are să-şi petreacă viaţa printre ei, fără să-i mai părăsească vreodată… Aici avea să-şi câştige existenţa… Se gândea fără încetare la cele spuse de Murdock, într-o bună zi, când venise vorba despre asta.

Şi ce bucurie a simţit atunci când, pentru prima oară în viaţa lui, a putut lua parte la una dintre sărbătorile care, dintre toate, este poate cea mai sfântă din cursul anului.

Era în ziua de 25 decembrie. Prichindel încă nu ştia că era şi o sărbătoare intimă, de familie, în Regatul-Unit. Avea deci să fie o adevărată surpriză pentru dânsul. Totuşi, în cursul dimineţii, începuse să înţeleagă că se făceau nişte pregătiri mai deosebite. Şi, întrucât Mama mare, Martina şi Kitty păreau să păstreze o desăvârşită discreţie, el s-a păzit să le pună vreo întrebare.

Vă puteţi închipui că s-a mâncat şi s-a băut cu toată voioşia. Cu toţii erau plini de voie bună. Însuşi Murdock s-a lăsat pradă veseliei, mai mult decât o făcea el de obicei. Atunci când ceilalţi râdeau în hohote acesta doar zâmbea, dar un surâs de-al lui era ca o rază de soare în mijlocul ceţurilor.

În ceea ce-l priveşte pe Prichindel, ceea ce l-a încântat mai cu osebire a fost un pom de iarnă înfipt în mijlocul mesei – un arbore împodobit cu panglici, cu stele luminoase, scânteind printre ramuri.

Şi, în plus, s-o audă pe Mama mare cum îi spune:

— Priveşte cu atenţie pe sub frunze, copilul meu… Cred că acolo trebuie să fie ceva pentru tine!

Prichindel nu s-a lăsat rugat prea mult şi ce fericire l-a cuprins, cât de tare i s-au împurpurat obrajii de plăcere când a „cules” un frumos cuţit irlandez în teaca lui, legată de o curea de piele!

Era primul dar de anul nou pe care-l primea în viaţa lui şi ce mândrie a simţit atunci când Sim l-a ajutat să şi-l prindă la cingătoare, peste haină!

— Mulţumesc, Mama mare, mulţumesc la toată lumea! a strigat el, mergând de la unul la altul.