Capitolul VIII FERMA KERWAN.

Se prea poate ca viaţa lui Prichindel să nu fi fost din cale-afară de fericită în provincia Ulster, deşi nimeni n-ar fi putut să ne spună cum şi-a petrecut el prima copilărie, în cine ştie ce sat de prin comitatul Donegal.

Provineia Connaught nu se dovedise mai îngăduitoare cu dânsul, nici când alergase pe drumurile comitatului Mayo sub biciul prezentatorului de marionete, nici în timpul celor doi ani petrecuţi la ragged-school, în comitatul Galway.

În această provincie a Munsterului, mulţumită toanei unei actriţe, fusese probabil îndreptăţit să tragă nădejde că, măcar, se isprăvise cu mizeria! Dar nu… Fusese părăsit şi acum existenţa sa primejduită avea să-l arunce în fundul comitatului Kerry, în capătul de sud-vest al Irlandei. De astă dată, nişte oameni cumsecade s-au milostivit de el… De-ar putea să nu-i mai părăsească niciodată!

Ferma Kerwan se afla situată într-unul dintre districtele de nord-est ale comitatului Kerry, în apropierea râului Cashen. La vreo douăzeci de kilometri se găseşte Tralee, oraşul de reşedinţă, de unde, dac-ar fi să dăm crezare legendei, sfântul Brandon a pornit, în secolul al VI-lea, să descopere America înaintea lui Columb. Aici se întretaie diferitele linii de cale ferată din Irlanda Meridională.

În acest teritoriu, foarte accidentat, se întâlnesc munţii cei mai înalţi ai insulei, cum ar fi lanţurile Clanarederry şi Stacks. Numeroase cursuri de apă alcătuiesc afluenţii râului Cashen şi, împreună cu terenurile mlăştinoase din jur, fac ca traseele drumurilor să fie destul de întortocheate. La vreo cincizeci de kilometri spre apus se desfăşoară litoralul, brăzdat adânc, scobit în plus de estuarul fluviului Shannon şi de lunga crestătură a golfului Kerry, ale cărui stânci, de formele cele mai capricioase, sunt roase de acidul carbonic al apelor mării.

N-au fost uitate acele cuvinte ale lui O'Connell pe care noi le-am citat mai sus:Irlandezilor – Irlanda!” Or, iată cum ea, Irlanda, aparţine irlandezilor.

Există trei sute de mii de ferme, care aparţin unor proprietari străini. Din acest număr, cincizeci de mii cuprind peste douăzeci şi patru de acri, adică vreo douăsprezece hectare fiecare, pe când opt mii n-au decât între opt şi doisprezece acri de pământ. Restul au suprafeţe şi mai mici. Cu toate acestea, nu trebuie să tragem concluzia că pământul este îmbucătăţit în mici proprietăţi. Ba, dimpotrivă. Trei dintre aceste domenii depăşesc o sută de mii de acri, printre care acela al domnului Richard Barridge, ce se întinde pe o sută şaizeci de mii.

Şi ce înseamnă aceste proprietăţi funciare pe lângă acelea ale landlorzilor din Scoţia, cum ar fi contele de Breadalbane, stăpân peste patru sute treizeci şi cinci de mii de acri, M. J. Matheson, posesorul a patru sute şase mii de acri sau ducele de Sutherland, stăpânind o mie două sute de mii de acri de pământ, adică suprafaţa unui întreg comitat?

Adevărul este că, după cucerirca ei de către anglo-normanzi în anul ll00, „Insula Soră” a fost tratată în chip feudal şi pământul său a rămas împărţit în mod feudal.

Ducele de Rockingham era, în epoca aceea, unul dintre marii landlorzi din comitatul Kerry. Domeniul său, cu o suprafaţă de o sută cincizeci de mii de acri, cuprindea terenuri de cultură, pajişti, păduri, iazuri, îngrijite de o sută cincizeci de fermieri. Era un străin, unul dintre aceia pe care irlandezii îi învinuiesc pe bună dreptate de absenteism. Or, urmările acestui absenteism sunt acelea că banii, munciţi de irlandezi, sunt trimişi în afară şi nu aduc Irlandei nici un folos.

Verdele Erin – iată un lucru pe care nu trebuie să-l uităm niciodată – nu face parte din Marea Britanie, denumire ce se aplică doar Scoţiei şi Angliei. Ducele de Rockingham era un lord scoţian. După exemplul multor altora care stăpânesc nouă zecimi din Insulă, el nu făcuse vreodată efortul de a-şi vizita pământurile, astfel încât fermierii lui nici măcar nu-l cunoşteau. În schimbul unei sume anuale, ducele lăsa exploatarea domeniului pe mâna arendaşilor, a acelor middlemen, care profitau, arendând parcele de pământ cultivatorilor. Aşa se face că ferma Kerwan, împreună cu alte câteva, se găsea în puterea unui oarecare John Eldon, agentul ducelui de Rockingham.

Această fermă era de mai mică importanţă, întrucât nu se întindea decât pe vreo sută de acri. Nu-i mai puţin adevărat că ţinutul udat de cursul superior al râului Cashen este greu de cultivat şi că doar muncind din răsputeri ţăranul izbuteşte să smulgă pământului plata arendei, mai cu seamă atunci când i se cere preţul din cale-afară de ridicat de o liră pe an pentru fiecare acru de teren.

Era chiar cazul fermei Kerwan, condusă de fermierul Mac Carthy.

Martin Mac Carthy, om în floarea vârstei – avea cincizeci şi doi de ani – era unul dintre cei mai buni fermieri de pe domeniu. Muncitor, inteligent, priceput în privinţa cultivării pământului, ajutat cum se cuvine de copii crescuţi cu severitate, fusese în stare să pună ceva bani de-o parte, în ciuda atâtor taxe şi dijme care-l fac pe ţăranul irlandez să fie veşnic înglodat în datorii.

Soţia sa se numea Martina, tot astfel cum pe el îl chema Martin. Această făptură vitează avea toate calităţile unei bune gospodine. La cincizeci de ani, ea muncea de parcă n-ar fi avut decât douăzeci. Iarna, când lucrările agricole se întrerupeau, cu furca plină de lână, cu fusul încărcat cu fire toarse, îi auzeai sforăitul vârtelniţei în faţa vetrei, atunci când nevoile gospodăriei n-o sileau să aibă grijă de casă.

Familia Mac Carthy, trăind în aer curat şi veşnic ruptă de oboscală după muncile câmpului, se bucura de o sănătate excelentă, astfel încât nu se ruina cu doctoriile şi cu medicii. Ea aparţinca acelui neam vânjos de cultivatori irlandezi care se aclimatizează cu destulă uşurinţă în mijlocul preeriilor din Far-West-ul american, ca şi al teritoriilor din Australia şi Noua Zeelandă.

În fruntea familiei, iubită şi respectată de toţi, se găsea mama lui Martin, o bătrână de şaptezeci şi cinci de ani, al cărei soţ condusese odinioară treburile aceleiaşi ferme. Mama mare, pentru că nuera cunoscută sub alt nume – n-avea altceva de făcut decât să toarcă în tovărăşia nurorii sale, dornică, pe cât îi stătea în putinţă, să nu fie o povară pentru copiii ei.

Cel mai mare dintre băieţi, Murdock, în vârstă de douăzeci şi şapte de ani, cu mai multă carte decât tatăl lui, se interesa cu înfocare de problemele care i-au înflăcărat de totdeauna pe irlandezi, încât familia era fără încetare îngrijorată să nu se amestece în cine ştie ce poveste primejdioasă. El făcea parte dintre aceia care nu se gândeau decât la revendicările cunoscute sub numele de home rule, adică la cucerirea autonomiei, fără a avea cea mai mică îndoială că home rule ţinteşte mai cu seamă reforme politice decât sociale. Şi, cu toate acestea, de acelea din urmă ar avea nevoie mai cu seamă Irlanda, atâta vreme cât este încă supusă crâncenei jefuiri din partea regimului feudal.

Murdock, flăcău vânjos, tăcut din fire şi prea puţin comunicativ, se căsătorise de puţină vreme cu fiica unui fermier din împrejurimi. Această tânără şi vrednică femeie, iubită de întreaga familie Mac Carthy, avea frumuseţea aceea cu trăsături regulate, mândre şi calme şi atitudinea plină de nobleţe şi de distincţie ce se întâlneşte adesea la irlandezele din clasele de jos. Chipul ei era însufleţit de nişte ochi mari, albaştri şi cosiţele sale blonde făceau bucle pe sub panglicile ce-i prindeau părul.

Kitty îşi iubea mult soţul, iar Murdock, care de obicei nu zâmbea deloc, ajungea uneori să surâdă când o privea, căci simţea pentru dânsa o dragoste adâncă. De aceea, ea îşi folosea întreaga înrâurire asupra lui ca să-l înfrâneze, de fiecare dată când vreun trimis al naţionaliştilor venea să facă propagandă prin ţinut şi să proclame că nu este cu putinţă nici o cale de împăcare între landlorzi şi fermieri.

Se înţelege de la sine că alde Mac Carthy erau buni catolici şi să nu vă prindă mirarea dacă ei îi socoteau pe protestanţi ca pe nişte adevăraţi duşmani.

Murdock umbla pe la mitinguri şi Kitty simţea cum i se strânge inima când îl vedea plecând la Tralee sau în cutare alt târguşor din vecinătate. La aceste întruniri, el vorbea cu elocinţa firească irlandezilor şi, la întoarcere, în timp ce Kitty îi citea pe faţă patimile ce-l frământau, pe când îl auzea izbind cu piciorul în pământ şi murmurând o chemare la înfăptuirea revoluţiei agrare, la un semn al Marţinei se străduia să-l calmeze.

— Bunul meu Murdock, îi spunea dânsa, este nevoie de răbdare… şi de resemnare…

— Răbdare, răspundea el, atâta vreme cât anii trec şi nimic nu ne izbuteşte! Resemnare, când vezi cum fiinţe curajoase ca Mama mare au ajuns în mizerie după o îndelungată viaţă de muncă neostoită! Tot fiind răbdători şi resemnaţi, sărmana mea Kitty, oamenii ajung să accepte orişice, să-şi piardă simţământul drepturilor fireşti, să se încovoaie sub jug, şi eu asta n-am s-o fac niciodată… ni-ciodată, repeta el, înălţând cu mândrie capul.

Martin Mac Carthy mai avea încă doi băieţi, pe Pat sau Patrick, de douăzeci şi cinci de ani şi pe Sim sau Simon, de nouăsprezece.

În clipa aceea, Pat naviga pe mare, în calitate de simplu matelot, pe una dintre navele comerciale ale onorabilei case Marcuard din Liverpool. Cât despre Sim, întocmai ca şi Murdock, el nu părăsise niciodată ferma, iar tatăl lor avea într-înşii două ajutoare de nădejde pentru munca pământului şi îngrijirea animalelor. Sim îşi asculta fără umbră de pizmă fratele mai mare, căruia îi recunoştea superioritatea, îi dovedea atâta respect, de parcă ar fi fost însuşi şeful familiei. Fiind ultimul fecior şi în această calitate cel mai răsfăţat dintre toţi, era înclinat spre acea voioşie care stă la baza caracterului irlandezului. Îi plăcea să glumească, să râdă, înveselind prin prezenţa şi prin replicile sale interiorul cam sever al acestei case bătrâneşti. Foarte zburdalnic din fire, el contrasta cu firea mai liniştită, cu judecata mai serioasă a fratelui său Murdock.

Aşa era această harnică familie în sânul căreia avea să fie adus Prichindel. Ce deosebire între mediul înjositor de la ragged-school şi mediul acela sănătos şi întremător al unei ferme irlandeze!… Dar oare închipuirca sa precoce n-avea să primească o prea puternică lovitură?… În această privinţă, nici pomeneală de aşa ceva. Ce-i drept, eroul nostru petrecuse câteva săptămâni de anume bunăstare la năzuroasa miss Anna Waston; însă el nu întâlnise acolo adevăratele dovezi de afecţiune, pe care viaţa de teatru le face atât de puţin sigure, de trecătoare, de fugitive…

Ansamblul clădirilor care dădea adăpost familiei Mac Carthy nu cuprindea decât strictul necesar. Multe aşezări agricole de prin comitatele bogate ale Regatului-Unit sunt instalate în condiţii cu mult mai luxoase, însă, la urma urmelor, fermierul este acela ce face ferma şi nu contează dacă întinderea ei de pământ nu este prea însemnată, atâta vreme cât este inteligent diriguită. Să mai băgăm de seamă totuşi că Martin Mac Carthy nu aparţinea acelei categorii mai favorizate, de ycomeni. care sunt micii proprietari de pământ. El nu era decât unul dintre numeroşii arendaşi mărunţi ai ducelui de Rockingham, ba, s-ar putea spune, chiar una dintre sutele de maşini agricole puse în mişcare pe vastul domeniu al acestui landlord.

Clădirea principală, înălţată pe jumătate din piatră, pe jumătate din paie, nu este alcătuită decât dintr-un parter, unde Mama mare, Martin şi Martina Mac Carthy, Murdock şi soţia lui ocupă camere despărţite printr-o sală comună înzestrată cu o vatră largă, în care se strânge familia ca să ia masa. Deasupra, alăturată podului, o mansardă luminată de două lucarne, îi slujeşte drept locuinţă lui Sim – ca şi lui Pat de altfel, în intervalul dintre două călătorii pe mare.

În schimb, de o parte a casei se întind ariile de treier, hambarele, magaziile ce adăpostesc materialul săditor şi uneltele pentru arat, iar de cealaltă, grajdul de vaci, staulul pentru oi, lăptăria, cocina de porci şi curtea de păsări.

Cu toate acestea, în lipsa unor reparaţii făcute la timp, construcţiile au un aspect destul de neîngrijit. Ici şi colo, scânduri de felurite obârşii – canaturi de uşă, obloane care nu mai sunt folosite, câteva bucăţi de bordaj smulse de pe carcasa unor vechi corăbii, grinzi subţiri de pe la dărâmături, plăci de zinc, ascund spărturile zidurilor, pe când acoperişurile de paie sunt pline de pietre adunate de pe malul mării, spre a putea ţine piept vijeliilor.

Între aceste trei corpuri de clădiri se întinde o curte, cu o poartă mare, prinsă de doi stâlpi. Totul este împrejmuit de un gard viu, împodobit din belşug cu acei strălucitori cerceluşi, atât de numeroşi în câmpia irlandeză. O pajişte plină de bălării acoperă curtea şi păsările vin să le ciugulească. În mijloc, scânteiază o băltoacă, mărginită de ronduri cu azalee, cu margarete galbene-aurii şi crini-de-pădure, flori reîntoarse cu toatele la starea lor de sălbăticie.

Se cuvine să adăugăm că şi acoperişurile de paie, de jur împrejurul pietroaielor ce le ţin locului, sunt la fel de înflorite ca şi pajiştile şi gardul viu ce înconjoară curtea mare. Cresc acolo tot soiul de plante care farmecă privirile şi, mai cu seamă, nenumărate tufe de cerceluşi, cu clopoţeii lor veşnic legănaţi de brizele din vale. Cât despre ziduri, nu trebuie să vă întristaţi că apar pline de zdrenţe şi de petice, întocmai ca un veşmânt de om sărac. Oare nu sunt ele căptuşite pe dinafară de acea iederă cu întreită armură, puternică şi viguroasă, care ar susţine clădirile chiar şi atunci când temeliile li s-ar prăpădi cu totul?

Între câmpurile arabile propriu-zise şi gospodăria fermei se întinde o grădină de zarzavaturi, unde domnul Martin îşi cultivă legumele trebuincioase casei şi îndeosebi napi, varză şi cartofi. Această porţiune rezervată este înconjurată cu o perdea de arbori şi de arbuşti, lăsaţi în voia toanelor unei vegetaţii atât de fanteziste ca aceea din Ţara Irlandei.

Ici, se află grupuri de ilice vânjoase, cu frunzele lor ţepene de un verde aprins, care seamănă cu nişte cochilii cu o ţesătură ciudată. Colo, se înalţă tise crescute în voia lor şi cărora nicicând o pereche de foarfeci imbecile nu le-a dat formă de sticlă sau de lampadar. Pe mâna stângă, la o bătaie de puşcă de casă, se îngrămădeşte o pădurice de frasini – şi frasinul este unul dintre cei mai frumoşi copaci din aceste şesuri. Mai departe se întreţes fagi înverziţi vârstaţi uneori cu tonuri purpurii, tufe înalte de strugurii ursului, de scoruşi, asemănătoare – de departe – cu o vie ai cărei butuci ar fi încărcaţi cu ciorchini de mărgean. Nu-i nevoie să străbaţi mai mult de cinci kilometri pornind din acest loc, spre a simţi cum pământul este umflat pe dedesubt de primele ramificaţii ale lanţului de munţi Clanaraderry şi unde cresc acele păduri de brazi ale căror conuri par a fi suspendate în reţeaua de caprifoi ce li se strecoară printre ramuri.

Exploatarca fermei Kerwan cuprinde culturi destul de felurite, dar care aduc, într-un cuvânt, un venit destul de scăzut. Puţinul grâu din care se scoate de obicei făină de arpacaş şi pe care îl culeg alde Mac Carthy nu este prea arătos nici în ce priveşte lungimea spicelor şi nici prin greutatea boabelor. Ovăzul creşte subţiratic şi pipernicit, lucru cu atât mai întristător cu cât făina de ovăz se foloseşte statornic, întrucât grâului îi merge destul de prost pe terenurile acestea de calitate secundară. Este mai bine să se cultive orz şi mai ales secară, care se folosesc în proporţie însemnată la fabricarea pâinii. Şi atât de mare este asprimea climatului de aici, încât recoltarea acestor cereale nu poate fi făcută decât în lunile octombrie şi noiembrie.

Printre legumele cultivate în mari cantităţi, pe lângă napii şi verzele de dimensiuni uriaşe, cartoful trebuie pus pe primul loc. Se ştie doar că el este baza alimentaţiei în Irlanda, mai ales în mijlocul districtelor dezmoştenite de natură. Şi stai să te întrebi cu ce-şi ţinea zilele această populaţie de ţărani înainte ca Parmentier să-şi fi făcut cunoscut şi adoptat preţiosul său tubercul

[31]. Sau, poate, din cauza lui agricultorul să fi devenit neprevăzător, obişnuindu-se să se bizuie pe acest produs spre a se salva de foamete atunci când nu se amestecă ghinionul?

Dacă pământul hrăneşte animalele şi animalele contribuie la hrănirea pământului. Nici un fel de exploatare agricolă nu este posibilă fără ele. Unele servesc la muncile câmpului, la cărăuşie, la arat; celelalte ne dau produsele lor naturale – ouă, carne, lână. Dar de la toate vin îngrăşăminte, atât de necesare culturilor. Astfel, la ferma Kerwan se numărau şase cai şi abia dacă erau de ajuns atunci când, înhămaţi câte doi sau câte trei, scobeau cu plugul aceste pământuri pietroase. Animale curajoase şi răbdătoare ca şi stăpânii lor şi care, în ciuda faptului că nu pot fi înscrise în stud-book

[33]cartea de aur a rasei cabaline, nu înseamnă că n-ar fi adus mari servicii, mulţumindu-se cu iarbă-neagră uscată atunci când nutreţul lipsea. Le ţinea tovărăşie un măgar căruia nu-i lipseau câtuşi de puţin scaieţii, deoarece toate încercările autorităţilor de a-i stârpi n-ar ajunge să distrugă acest parazit ce năpădeşte terenurile irlandeze.

Vom mai pomeni, printre vilele din staul, o jumătate de duzină de vaci de lapte, destul de frumoase cu părul lor galben, ca şi vreo două sute de oi cu capul negru şi cu lâna de pe trup foarte albă, tare greu de întreţinut în timpul lungilor luni de iarnă, când pământul este acoperit cu un strat de nea de mai multe picioare grosime33. Mai puţine motive de îngrijorare aveau pentru cele vreo douăzeci de capre ale lui Martin Mac Carthy, întrucât puteau fi lăsate să-şi agoniscască hrana şi singure. Căci, dacă nu mai este iarbă, ele găsesc întotdeauna niscai frunze care rezistă la cele mai aspre geruri de peste iarnă.

Cât priveşte porcii, se înţelege de la sine că vreo duzină de asemenea animale îşi aveau cocina printre clădirile anexe din dreapta casei şi că nu erau puşi la îngrăşat decât pentru nevoile familiei. Într-adevăr, nu intra în vederile fermierului să se ocupe de creşterea porcilor, în ciuda faptului că la Limerick se desfăşoară un comerţ înfloritor cu jamboane, la fel de bune ca şi acelea de York şi care, de obicei, se vând sub acelaşi nume.

Găini, gâşte, raţe se află în număr îndestulător spre a procura ouă pentru piaţa din Tralee, însă de curcani şi chiar de porumbei, nici urmă. Aceştia nu se prea găsesc prin curţile de păsări ale fermelor Irlandei.

Se mai cuvine să pomenim un câine, un grifon scoţian, însărcinat cu paza turmei de oi. Nici pomeneală de vreun câine de vânătoare, cu toate că vânatul este destul de numeros prin aceste ţinuturi – găini sălbatice, cocoşi de munte, becaţe, becaţine, dropii, căpriori şi capre sălbatice. La ce bun? Vânătoarea este o plăcere a landlorzilor. Costul permisului este foarte ridicat, în profitul fiscului britanic şi, de altfel, pentru a avea dreptul să ţii câine de vânătoare, trebuie să faci dovada că ai o proprietate funciară de cel puţin o mie de lire sterline.

Aşa era ferma Kerwan, aproape izolată în fundul unui cot pe care-l face râul Cashen, la opt kilometri de parohia Silton. Desigur, există în comitat terenuri şi mai proaste încă, soluri uşoare şi silicioase, care nu păstrează îngrăşămintele, cu alte cuvinte un pământ atât de neroditor, încât este arendat cu mai puţin de o coroană, adică vreo şase franci francezi acrul. Însă, la urma urmelor, câmpurile lui Martin Mac Carthy nu erau decât de o calitate mijlocie.

Dincolo de porţiunea cultivată se întindeau câmpii mlăştinoase şi sterpe, brăzdate-n lung şi-n lat de boschete de drobiţe, înţesate de tufişuri de stuf şi acoperite pretutindeni de inevitabila şi cotropitoarea iarbă neagră. Pe deasupra lor planau stoluri uriaşe de corbi, ahtiaţi după grânele abia semănate, ca şi de vrăbii din acelea cu ciocul gros, care devorează boabele din spice, spre marea păgubire a fermelor din jur.

Apoi, în depărtare, se etajează codri deşi de mesteceni şi de zade, agăţaţi de aceste escarene care sunt pantele abrupte ale munţilor. Şi numai Dumnezeu ştie cât de tare sunt zgâlţâiţi acei copaci de rafalele ce invadează valea îngustă a râului Cashen în timpul anotimpului rece!

Într-un cuvânt, un ţinut neobişnuit, vrednic să atragă turiştii, acest comitat Kerry, cu minunatele sale amfiteatre alcătuite din înălţimi împădurite, cu măreţe peisaje dispuse în planuri îndepărtate, estompate de plutirea ceţurilor hiperboreene.

Ce-i drept, un ţinut aspru cu cei ce locuiesc într-însul, care prea adesea se vădeşte o adevărată mamă vitregă pentru cei care-i cultivă pământul.

Deie cerul ca recolta de cartofi, această adevărată pâine a insulei, să nu lipsească vreodată din Kerry ori din altă parte! Când ea lipseşte de pe cei un milion de acri meniţi cultivării cartofilor, urmează foametea, cu întreaga sa grozăvie.

Astfel încât, după ce aţi cântat God Save the Queen, cucernici irlandezi, întregi-ţi-vă rugăciunea, spunând:

God Save the Potatoes!35