Capitolul X CE SE PETRECUSE ÎN COMITATUL DONEGAL.

A sosit clipa să pomenim despre faptul că fermierului Mac Carthy îi venise ideea să facă unele cercetări referitoare la starea civilă a copilului său adoptiv. I se ştia povestea începând din ziua când milostivii locuitori din Westport îl smulseseră din mâinile nemilosului prezentator de marionete. Dar, mai înainte, care fusese existenţa acestei sărmane fiinţe? Se ştia doar că lui Prichindel îi rămăsese o amintire nedesluşită că parcă locuise la o femeie rea, împreună cu una, ba chiar cu două fetiţe, în fundul unui cătun din Donegal. Astfel încât dinspre partea aceea a trebuit să înceapă domnul Martin cercetările.

Aceste căutări n-au adus alte informaţii decât puţinul care urmează: la casa de caritate din Donegal s-a dat de urma unui copil de optsprezece luni, primit sub numele de Prichindel şi trimis apoi într-un cătun al comitatului, la una dintre femeile acelea care fac meseria de dădacă.

Să ne fie aşadar îngăduit să completăm aceste informaţii cu acelea pe care ni le-a dezvăluit o anchetă mai amănunţită. Nu va fi altceva, de altminteri, decât povestea obişnuită a acelor micuţi sărmani lăsaţi în voia asistenţei publice.

Donegal, cu populaţia sa de două sute de mii de suflete, este probabil cel mai nevoiaş dintre comitatele provinciei Ulster

[37], ba chiar din toată Irlanda. Acum câţiva ani, abia de găseai acolo două saltele şi opt mindire de paie la patru mii de locuitori. În teritoriile acestea aride din nordul insulei, nu mâna de lucru lipseşte în agricultură, ci pământul cultivabil. Cel mai îndârjit muncitor se istoveşte zadarnic, în interior nu vezi decât albii uscate de torente, trecători prăpăstioase, terenuri accidentate, mase stâncoase, dune de nisip, turbării căscate ca nişte jupuituri nesănătoase, bărăganuri mlăştinoase, încălecări de munţi – lanţurile Glendowan, Derryveagh – într-un cuvânt „o ţară ruptă”, cum îi spun englezii. Pe litoral, golfuri şi fiorduri, golfuleţe deschise sau ferite, desenează tot atâtea pâlnii cavernoase în care dau năvală vânturile din larg, gigantică orgă de granit pe care Oceanul o umple din plin cu furtunile sale. Comitatul Donegal se află în prima linie a regiunilor oferite asaltului uraganelor venite dinspre America, umflate pe un parcurs de trei mii de mile de alaiul de vijelii pe care le atrag în drumul lor. Ar fi nevoie de o coastă de fier spre a putea rezista acestor formidabile galerne

[38] dinspre nord-vest.

Şi tocmai golful Donegal, în care se deschide portul de pescari cu acelaşi nume, crestat ca o falcă de rechin, trebuie să aspire aceşti curenţi atmosferici, saturaţi de ploaia stropilor valurilor sparte de ţărm. Astfel încât, micul oraş situat în fundul golfului este aerisit din belşug în orice anotimp. Doar ecranul său de coline nu este în stare să ţină piept uraganelor din larg. Ele nu-şi pierd aşadar nimic din străşnicie atunci când iau cu asalt cătunul Rindock, aflat la unsprezece kilometri dincolo de Donegal.

Un cătun?… Nici măcar. Nouă sau zece colibe risipite primprejurul unei trecători înguste, săpată de un curs de apă, simplu firicel vara, torent vijelios iarna. Între Donegal şi Rindock, nici urmă de drum. Câteva poteci abia practicabile pentru şaretele din ţinut, trase de caii aceia irlandezi cu mersul prudent, siguri pe picioarele lor şi, uneori, de jaunting-cars. Dacă mai multe railways

[39] deservesc de pe acum Irlanda, pare destul de îndepărtată ziua în care trenurile lor vor străbate în mod regulat comitatele din Ulster. La ce bun, de altfel? Târguşoarele şi satele sunt rare. Locurile de popas ale călătorului sunt mai degrabă fermele decât parohiile.

Apar totuşi, ici şi colo, câteva castele, înconjurate de verdeaţă, care îţi farmecă privirile prin ornamentaţia lor fantezistă de arhitectură anglo-saxonă. Printre ele, mai înspre nord-vest, în apropiere de Milford, se înalţă reşedinţa seniorială Carikhart, în mijlocul unui vast domeniu de nouăzeci de mii de acri, proprietatea contelui de Leitrim.

Cabanele sau colibele cătunului Rindock – numite de obicei cabins – nu se aseamănă cu colibele de paie decât datorită acoperişului – acoperământ neîndestulător împotriva ploilor iernii – înveselit de capricioasa înflorire a micşunelelor şi urechelniţelor ce-i cresc în creştet. Acest acoperiş de paie înveleşte o cabană de lemn uscat, întărită prost cu muruială de pietriş, înstelată de crăpături, care nu face mai multe parale decât ajoupa

[40] sălbatecilor. Este mai puţin decât o bojdeucă, mai puţin decât o cocioabă. Nici nu ţi-ai putea măcar închipui că asemenea magherniţă ar putea sluji drept locuinţă unor fiinţe omeneşti, de n-ar fi firicelul de fum ce scapă din coama smălţată cu flori. Fumul acesta nu este produs nici de lemne, nici de huilă, ci de turbă, scoasă din mlaştina învecinată cu nuanţe roşcate, cu băltoace de apă întunecată la culoare, totul înverzit de iarbă-neagră şi din care sărmanii oameni din Rindock îşi taie direct bucăţile lor de combustibil.

Nu eşti aşadar în primejdie să mori de frig în mijlocul acestor aspre comitate, dar ai de înfruntat pericolul de-a muri de foame. Abia dacă pământul îţi dă -parcă de pomană – câteva legume şi fructe. Totul se ofileşte aici, cu excepţia cartofului.

La această legumă, ce poate adăuga ţăranul din Donegal? Uneori, o gâscă sau o raţă, mai curând sălbatice decât domestice. Cât despre vânat, iepurii şi potârnichile aparţin numai landlordului. Mai există, risipite prin văgăuni, câteva capre ce dau un strop de lapte, apoi nişte porci cu părul aspru şi negru, care încearcă să se îngraşe scormonind cu râtul prin puţinele rămăşiţe de alimente. Porcul este aici un adevărat prieten, un intim al casei, aşa cum este câinele în ţinuturi mai puţin mizerabile. El este „gentlemanul care plăteşte renta”, după întemeiata expresie populară, culeasă de domnişoara de Bovet la faţa locului.

Iată ce se găsea în interiorul uneia dintre cele mai vrednice de plâns colibe din cătunul Rindock; o singură încăpere, închisă cu o uşă măcinată de cari, cu canaturile strâmbe; două găuri, în dreapta şi în stânga ei, lăsând să treacă lumina şi aerul printr-un perete subţire, alcătuit din paie uscate; pe jos, un covor de noroi; la căpriori, ciucuri de pânze de păianjen; o vatră în fund, cu coşul urcând până la acoperişul de paie; un pat mizerabil într-un colt, un aşternut de paie în celălalt, în chip de mobilier, un scaun de bucătărie şchiop, o masă schiloadă, un hârdău brăzdat de dâre de mucegai verzui, o vârtelniţă cu mânerul scârţâind înfiorător. Drept ustensile, o marmită, o tigăiţă, câteva străchini, niciodată spălate – abia şterse din când în când, fără a mai pune la socoteală două sau trei sticle umplute cu apă luată din gârlă, după ce fuseseră golite de whisky sau de ginul pe care-l conţinuseră. Ici şi colo, spânzurate sau aruncate în dezordine, boarfe şi zdrenţe ce nu mai aveau formă de veşminte, rufe dezgustătoare muiate în hârdău sau puse la uscat afară, în capătul unei prăjini. Pe masă stă veşnic un mănunchi de nuiele, scămoşate de atâta folosire.

Era, vai, mizeria în toată grozăvia ei, mizeria aşa cum se făleşte ca şi cum cloceşte în mijlocul cartierelor sărace din Dublin sau din Londra, la Clerkenwell, la Saint-Giles, la Marylebone, la Whitechapel – mizeria irlandeză, cea mai înspăimântătoare dintre toate, cuprinse în acele ghetouri din East-End-ul capitalei! Ce-i drept, aerul dintre aceste trecători din Donegal nu este împuţit, încât poţi respira atmosfera întremătoare emanată de munţi; plămânii nu se otrăvesc aici cu miasme distrugătoare, năduşelile acelea bolnăvicioase ale marilor oraşe.

Se înţelege de la sine că, în această şandrama, patul, oricât de mizerabil, îi era rezervat lui Hard, iar aşternutul de paie copiilor, ca, de altfel, şi nuielele.

Hard! Da, aşa i se spunea, adică „nemiloasa” şi dânsa îşi merita cu prisosinţă numele. Era de departe cea mai mârşavă megeră

[41] ce s-ar fi putut închipui, în vârstă de patruzeci până la cincizeci de ani, lungă, mare, ciolănoasă, cu o claie zbârlită de harpie în cap, ochi ca două crăpături pe sub hăţişul roşcat al sprâncenelor, dinţi ca nişte colţi, nas coroiat, mâini descărnate şi osoase, mai curând labe decât mâini, cu degetele ca nişte gheare, răsuflarea trăsnind de emanaţii alcoolice, îmbrăcată cu o cămaşă petecită şi o fustă numai zdrenţe, cu picioarele goale, dar având o piele atât de groasă, încât nu o zgâriau pietrele.

Această femeie neîndurătoare era de meserie torcătoare de in, aşa cum se întâmplă de obicei în satele Irlandei şi mai cu seamă la tărăncile din Ulster. Cultura inului este destul de rentabilă, în ciuda faptului că nu ajunge să compenseze pierderile de cereale pe care un pământ mai rodnic ar fi trebuit să le producă.

Dar, la munca aceasta, care-i aducea câteva pence pe zi, Hard mai adăuga şi alte activităţi, pe care era incapabilă să le îndeplinească. Ea făcea meseria de dădacă la copiii mici pe care i-i încredinţa Baby-farming42.

Atunci când casele de caritate din oraşe sunt prea pline sau când sănătatea micilor nefericiţi are nevoie de aerul de la ţară, ei sunt trimişi acestor matroane care-şi vând îngrijirile materne tot astfel cum ar vinde orice marfă, la preţul de două-trei lire sterline pe an. Apoi, de îndată ce copilul atinge vârsta de cinci sau şase ani, el este înapoiat casei de caritate. De altfel, dădaca nu poate câştiga nimic de pe urma lui, într-atâta de infimă este suma alocată pentru întreţinerea sa. În plus, din nenorocire, când copilaşul pică în mâinile unei creaturi lipsite de inimă – şi aceasta se întâmplă prea adesea – nu arareori moare datorită modului mârşav în care este îngrijit şi din cauza lipsei de hrană. şi câte dintre aceste larve omeneşti nu apucă să se mai întoarcă în casa de caritate!… Aşa era, cel puţin, înaintea legii din l889, lege de apărare a copilăriei care, datorită unor riguroase inspecţii la asemenea ticăloase ce exploatau baby-farming, a făcut să scadă mult mortalitatea copiilor crescuţi în afara oraşelor.

Vom face observaţia că, în epoca aceea, o asemenea supraveghere se făcea prea puţin sau deloc. În cătunul Rindock, Hard nu avea a se teme nici de vizita vreunui inspector, nici măcar de plângerile vecinilor, ajunşi să fie nesimţitori, din cauza propriei lor mizerii.

Trei copii îi fuseseră încredinţaţi de astă dată de către casa de caritate din Donegal, două fetiţe, de patru şi de şase ani şi jumătate şi un băieţel de doi ani şi nouă luni.

Copii părăsiţi, se înţelege de la sine, poate chiar orfani culeşi de pe drumuri. În orice caz, nu li se cunoşteau părinţii şi, fără îndoială, ei nici nu vor fi cunoscuţi vreodată. Dacă aveau să se mai întoarcă în Donegal, îi aştepta munca în workhouse43 atunci când atingeau vârsta cuvenită – acest workhouse cu care sunt prevăzute nu numai oraşele, ci şi târgurile, ba chiar şi satele Marii Britanii.

Care era numele acestor copii sau, mai curând, cine li-l dăduse la casa de caritate? Primul venit. De altfel, prea puţin interesează cum se numea cea mai mică dintre cele două fetiţe, căci ea avea să moară în curând. În ceea ce o priveşte pe cea mare, i se spunea Sissy, prescurtare de la Cecily. Copil drăguţ, cu părul blond care, puţin îngrijit, ar fi devenit moale şi mătăsos, cu ochi mari, albaştri, blânzi şi inteligenţi, a căror limpezime era încă de pe atunci stricată de lacrimi, însă trasă la faţă, cu tenul palid, mâinile şi picioarele subţiate, pieptul scobit şi coastele ieşindu-i de sub zdrenţe întocmai ca acelea ale unui ecorşeu44. Iată ce făcuseră din ea bătăile şi lipsurile! Şi, cu toate acestea, înzestrată cu o fire răbdătoare şi supusă, dânsa accepta viaţa aşa cum îi era ea oferită, fără să-şi poată imagina că,aceasta ar putea să fie altfel”. Dar de unde ar fi aflat biata copilă că există şi copii răsfăţaţi de mamele lor, înconjuraţi de atenţii, copleşiţi cu dezmierdări, cărora nu le lipsesc nici sărutările, nici hainele bune, nici hrana îndestulătoare? În nici un caz din casa de caritate, unde semenele sale nu erau mai bine tratate decât micile animale.

Dacă vei întreba de numele băiatului, ai să primeşti răspunsul că el nici măcar nu are aşa ceva. Fusese găsit în colţul unei străzi din Donegal, la vârsta de şase luni, înfăşurat într-o bucată de pânză groasă, vânăt la faţă şi abia mai trăgându-şi răsuflarea. Transportat la azil, fusese pus laolaltă cu alţi copii mici şi nimeni nu şi-a mai bătut capul să-i dea un nume. Ce vreţi, o simplă pierdere din vedere! De obicei i se spunea Little Boy, adică Prichindel şi, după cum am văzut, acest calificativ i-a rămas drept nume.

Este foarte posibil, de altfel, orice ar fi putut gândi Grip pe de o parte şi miss Anna Waston pe de alta, ca el să nu fi văzut lumina zilei într-o familie bogată şi să fi fost furat de acolo. Asemenea lucruri sunt bune doar pentru romane!

Sosise luna octombrie. Era frig înlăuntrul acelei cocioabe dărăpănate, închisă ca vai de lume, ciuruită de ploaie prin acoperişul ei, chel pe alocuri asemenea capului unui bătrân. Vântul lătra printre scândurile descheiate ale dulgheriei. Focul firav, făcut cu turbă, nu era în stare să menţină o temperatură suportabilă. Sissy şi Prichindel se înghesuiau unul într-altul, fără a ajunge să se încălzească.

În timp ce mica bolnavă asuda din pricina febrei, pe aşternutul de paie, megera umbla de ici-colo cu paşi nesiguri, agăţându-se de pereţi, ocolită cu grijă de băieţel, pe care ea l-ar fi trimis de-a berbeleacul în vreun colţ. Sissy îngenunchease lângă bolnavă, căreia îi umezea buzele cu apă rece. Din când în când se uita spre vatră, unde turba ameninţa să se stingă. Marmita nu mai era pe trepied şi, de altfel, nu era nimic de pus într-însa.

Hard bombănea mai departe pentru sine: „Cincizeci de şilingi!… Să hrăneşti aşadar un copil cu cincizeci de şilingi!… Şi, dacă le-aş cere un supliment oamenilor ăia fără inimă de la casa de caritate, ei m-ar trimite la dracu'!”

Se prea poate să fi fost aşa, era chiar lucru sigur dar, dacă i s-ar fi acordat acest supliment, cele trei mici sărmane fiinţe n-ar fi primit nici măcar o îmbucătură în plus.

Încă din ajun se isprăvise tot ce mai rămăsese din stirabout, fiertură grosolană din făină de ovăz, fiartă în apă, ca acele grous din Bretania şi, de atunci, nimeni din coliba aceea nu mai mâncase nimic, nici Hard şi nici copiii. Ea se ţinea cu gin şi înţelegea să nu mai cheltuiască pentru hrană nici un penny din banii puşi deoparte. Ar fi fost deci silită să strângă în colţul străzii câteva coji de cartofi pentru masa de seară.

În clipa aceea, de afară s-au auzit nişte grohăieli. Uşa a fost dată numaidecât de perete. Un porc, ce rătăcea pe străzile pline de noroi, a pătruns în cabin.

Dobitocul, înfometat, a început să scormonească prin toate ungherele, adulmecând zgomotos. Hard, după ce a închis uşa la loc, nici măcar nu a încercat să-l alunge. Ea se uita la animal cu privirea aceea a beţivului, care nu se poate aţinti nicăieri.

Sissy şi Prichindel s-au ridicat în picioare ca să se poată feri de porc, în timp ce animalul scotocea cu râtul prin gunoaiele de pe jos, instinctul l-a făcut să descopere, îndărătul focului stins din vatră, pe sub turba cenuşie, un cartof mare care se rostogolise în acel loc. A pus stăpânire pe el şi, după un nou grohăit, l-a apucat între fălci.

Prichindel l-a ochit numaidecât. Cartoful ăsta mare îi trebuia lui. Dintr-un salt, s-a aruncat asupra porcului şi i l-a smuls din rât, cu riscul de a fi călcat în picioare şi muşcat. Apoi, strigând-o pe Sissy, l-au înfulecat cu lăcomie, împreună.

Animalul rămăsese nemişcat; după aceea, cuprins de furie, s-a năpustit asupra copilului.

Prichindel a încercat să se facă nevăzut, împreună cu bucata de cartof pe care o ţinea în mână; dar, fără intervenţia lui Hard, ar fi fost aruncat pe jos de către fiorosul animal şi n-ar fi scăpat de muşcăturile lui groaznice, în ciuda faptului că Sissy îi sărise în ajutor.

Beţiva, care privea năucită la toate acestea, a părut în cele din urmă să priceapă ce se petrece. Înşfăcând un ciomag, ea a izbit porcul cu toată puterea, căci acesta părea hotărât să nu dea drumul copilului. Loviturile, lipsite de precizie, ar fi putut să-i sfărâme capul lui Prichindel şi nu se ştie cum s-ar fi isprăvit scena aceea dacă nu s-ar fi auzit atunci un zgomot uşor îndărătul uşii.