Capitolul VI LIMERICK.

Cine era această femeie milostivă care tocmai intrase în scenă într-un asemenea chip, puţin cam melodramatic? Dacă ar fi fost văzută aruncându-se în mijlocul flăcărilor, jertfindu-şi viaţa spre a smulge victima aceea plăpândă în ghearele morţii, nimeni nu s-ar fi mirat, într-atât de multă convingere scenică punea în tot ce făcea. Căci, într-adevăr, al ei să fi fost acel copil şi nu l-ar fi strâns atât de tare în braţe în timp ce-l ducea spre trăsură. Zadarnic încercase camerista s-o uşureze de preţioasă-i povară… Niciodată… niciodată!

— Nu, Elisa, lasă-mi-l! repeta dânsa cu o voce vibrantă. Este al meu… Cerul mi-a îngăduit să-l scot din ruinele acestei case în flăcări… Ah, scumpul!… Scumpul de el!

Însă, scumpul de el era pe jumătate sufocat, abia respirând, gâfâind cu gura larg deschisă, cu ochii închişi. Ar fi avut nevoie de aer, i-ar fi trebuit să stea în aer liber şi, în schimb, după ce fusese aproape înăbuşit de fumul incendiului, acum era în primejdie să fie sufocat de năbădăioasele izbucniri drăgăstoase ale eliberatoarei sale.

— La gară, i-a spus ea birjarului, îndată ce a ajuns înapoi la trăsură, la gară!… Ai o guinee… dacă prindem trenul de nouă patruzeci şi şapte!

Vizitiul nu putea rămâne nesimţitor la asemenea făgăduială, căci în Irlanda bacşişul era pe vremuri o adevărată instituţie socială. Astfel încât, el şi-a mânat la trap calul înhămat la growler, nume ce se dă acestor străvechi vehicule lipsite de confort.

Dar, în sfârşit, cine era acea călătoare providenţială? Oare, datorită unui noroc extraordinary, Prichindel încăpuse pe nişte mâini ce n-aveau să-l mai părăscască?

Miss Anna Waston, interpreta marilor roluri de dramă la teatrul Drury Lane, era un soi de Sarah Bernhardt în turneu, care dădea în momentul acela reprezentaţii la teatrul din Limerick, comitatul Limerick, provincia Munster. Tocmai isprăvise o călătorie de agrement de câteva zile de-a curmezişul comitatului Galway, însoţită de camerista ei – la drept vorbind o prietenă pe cât de bombănitoare pe atât de devotată, uscăţiva Elisa Corbett.

Minunată fată comediana aceasta, foarte apreciată de publicul melodramelor, veşnic pe scenă chiar şi după căderea cortinei, totdeauna gata să se entuziasmeze în chestiuni sentimentale, foarte bună la suflet, la fel de largă la inimă ca şi la pungă şi, cu toate acestea, foarte serioasă în privinţa artei sale, neînduplecată în cazurile când o stângăcie ar fi putut s-o compromită şi ţinând morţiş la problemele legate de onorarii şi de renumele ei de vedetă.

Miss Anna Waston, foarte cunoscută în toate comitatele Regatului-Unit, abia aştepta ocazia să fie aplaudată în America, în Indii şi în Australia – adică pretutindeni unde este vorbită limba engleză – întrucât era prea mândră din fire spre a se înjosi s-o facă pe păpuşa de pantomimă prin teatre în care n-ar fi fost înţeleasă.

De trei zile încoace, dornică să se refacă de pe urma neîncetatelor osteneli ce i le impunea drama modernă în care dânsa nu înceta să moară în ultimul act, venise să respire aerul curat şi întăritor al golfului Galway. Călătoria odată terminată, ea se îndrepta în scara aceea spre gară ca să ia trenul către Limerick unde trebuia să joace a doua zi, când, deodată, strigăte disperate de ajutor, o puternică reverberaţie de flăcări îi atrăseseră atenţia. Era ragged-school care ardea.

Un incendiu?… Cum să poată rezista dorinţei de-a vedea unul dintre acele incendii „natur”, care seamănă atât de puţin cu incendiile de teatru, făcute cu licopodiu

[22]? La porunca ei, şi în ciuda observaţiilor Elisei, trăsura se oprise în capătul străzii şi miss Anna Waston asistase la diferitele peripeţii ale acestui spectacol, cu mult superior aceluia de pe scenă, pe care pompierii de serviciu îl privesc cu un ochi atent şi surâzător. De astă data, practicabilele se prăbuşeau răsucindu-se, decorurile ardeau de-adevăratelea. În plus, împrejurarca nu era câtuşi de puţin lipsită de interes. Situaţia devenise tot mai dramatică, întocmai ca într-o piesă bine condusă. Două fiinţe omeneşti erau închise în fundul unei odăi de mansardă, cu scara devorată de flăcări şi fără nici o ieşire. Doi băieţi, unul mare şi unul mic… Poate era mai bine să fi fost o fetiţă?… Şi atunci, ce mai strigăte ar fi scos miss Anna Waston… S-ar fi aruncat să le vină în ajutor, de n-ar fi fost îmbrăcată cu pardesiul ei uşor ce-o apăra de praf şi care ar fi oferit un nou aliment incendiului nesăţios… De altfel, acoperişul tocmai fusese spart de jur împrejurul lucarnei… Cei doi nefericiţi şi-au făcut apariţia în mijlocul aburilor încinşi, cel mare purtându-l pe cel mic în braţe… Ah, cel mare, ce erou! Şi cum mai ştie el să pozeze, întocmai ca un artist!… Ce ştiinţă a gestului, ce sinceritate a expresiei!… Sărmanul Grip! Habar n-are că a produs asemenea efect… Cât despre celălalt, ce băiat drăguţ, drăgălaşul! repetă miss Anna Waston, iată un înger ce străbate flăcările unui adevărat infern!… Ce-i drept, e drept, este pentru prima oară când Prichindel a fost comparat cu un heruvim sau cu oricare altă mostră a puştimii cereşti!

Da, miss Anna Waston sesizase cele mai mici amănunte ale punerii în scenă! Ea strigase ca la teatru: „Aurul, bijuteriile mele şi tot ce am, aceluia care-i va salva!” Însă nimeni nu se putuse avânta de-a lungul zidurilor ce se clătinau, pe deasupra acoperişului care stătea să se prăbuşească… în sfârşit, heruvimul fusese primit de nişte braţe, deschise la timp ca să-l primească… apoi, din aceste braţe, el trecuse în acelea ale domnişoarei Anna Waston… iar în clipa de faţă, Prichindel avea o mamă şi însăşi mulţimea adunată la faţa locului era încredinţată că o mare doamnă îşi recunoscuse fiul în mijlocul incendiului ce mistuise ragged-school.

După ce salutase cu o plecăciune publicul care o aplauda, miss Anna Waston dispăruse, ducându-şi comoara cu sine, în pofida a tot ce-i spunea camerista. Ce vreţi? Nu trebuie să-i ceri unei comediene în vârstă de douăzeci şi nouă de ani, cu părul ca o văpaie, cu un ten plin de prospeţime – şi niţeluş smintită pe deasupra – să-şi stăpânească simţămintele şi să păstreze măsura în toate, aşa cum făcea, la vârsta de treizeci şi şapte de ani, Elisa Corbett, o blondă rece şi nesărată, aflată de mai mulţi ani în slujba năzuroasei sale stăpâne. Ce-i drept, era caracteristic pentru această actriţă să se creadă mereu în timpul unei reprezentaţii pe scenă, în luptă înverşunată cu peripeţiile repertoriului său. Pentru dânsa, împrejurările cele mai obişnuite ale vieţii erau „situaţii” şi, când se iveşte situaţia…

Trăsura ajunsese la timp la gară şi se înţelege de la sine că birjarul şi-a primit guineea făgăduită. Iar acum, rămasă singură cu Elisa în fundul unui compartiment de clasa I, miss Anna Waston poate să se lase pradă tuturor efuziunilor ce ar fi putut umple inima unei adevărate mame.

— Este copilul meu… sânge din sângele meu… viaţa mea! repeta dânsa. Nimeni n-are să mi-l poată smulge!

Între noi fie vorba, cui i-ar fi trecut prin minte să i-l smulgă pe micuţul acesta părăsit, lipsit de familie?

Iar Elisa îşi spunea în şinca ei:

— Să vedem cât are să dureze!

Trenul mergea atunci cu viteză mică spre Artheury-junction, străbătând comitatul Galway, pe care îl pune în legătură cu capitala Irlandei. În timpul acestei prime părţi a traseului – vreo douăzeci de kilometri – Prichindel nu-şi venise încă în fire, în ciuda îngrijirilor stăruitoare şi a frazelor tradiţionale ale comedienei.

Miss Anna Waston se apucase în primul rând să-l dezbrace. După ce-l descotorosise de zdrenţele mânjite de funingine – mai puţin tricoul de lână ce se afla într-o stare destul de bună – îi întocmise o cămaşă dintr-un camizol de-al ei scos din sacul de voiaj, o vestă dintr-un corsaj de postav, o cuvertură din propriul său şal. Însă copilul nu dădea semne c-ar fi băgat de seamă că este înfăşurat în veşminte calde şi este strâns la piept lângă o inimă şi mai caldă încă.

În cele din urmă, ajungând la un nod de cale ferată, cele mai multe vagoane au fost detaşate şi îndreptate către Kilkree, localitate aflată la marginca comitatului Galway, unde au făcut o haltă de vreo jumătate de oră. În tot acest timp, Prichindel nu-şi venise încă în simţire.

— Elisa… Elisa, a strigat miss Anna Waston, trebuie să vedem dacă nu există vreun medic în tren!

Elisa a mers să se intereseze, deşi îşi asigurase stăpâna că nu merită osteneala. Nu exista nici un medic în tren.

— Ah, monştrii ăştia, i-a răspuns miss Anna Waston, nu-i găseşti niciodată acolo unde ar trebui să fie!

— Ei, vedeţi şi dumneavoastră, doamnă, n-are nimic, ştrengarul…!

— Aşa crezi tu, Elisa?… Scumpul copilaş! Ce vrei? Eu nu mă pricep. N-am avut niciodată copii! Ah, dacă l-aş fi putut hrăni eu…

Miss Anna Waston s-a ales deci numai cu părerile de rău că nu-i putea fi mamă în toată puterea cuvântului.

Trenul a străbătut comitatul Clare – această peninsulă azvârlită între golful Galway spre nord şi lungul estuar al fluviului Shannon înspre sud – un comitat din care ai putea face o insulă numai săpând un canal de vreo cincizeci de kilometri la baza munţilor Slieve-Sughty. Noaptea era întunecoasă, atmosfera plină de zgomote, măturată de rafalele de vânt dinspre apus. Nu acesta era oare cerul care se potrivea cel mai bine cu situaţia…?

— Oare îngeraşul acesta nu-şi mai revine? striga fără încetare miss Anna Waston.

— Vreţi să vă spun eu, doamnă, despre ce este vorba…?

— Spune, Elisa, spune, fie-ţi milă!

— Ei bine… Eu cred că doarme.

Şi acesta era adevărul.

Au trecut în continuare prin Dromor, prin Enis, care este capitala comitatului şi unde trenul a ajuns pe la miezul nopţii, apoi prin Clare, după aceea prin New Market şi prin Six Miles, în sfârşit au trecut graniţa dintre cele două comitate şi, la ora cinci dimineaţa, trenul pătrundea în gara din Limerick.

Prichindel dormise tot timpul drumului, însă şi miss Anna Waston căzuse până la urmă răpusă de somn şi, atunci când s-a deşteptat, a băgat de seamă că protejatul ei o priveşte, căscând ochii mari de uimire.

— Trăieşte!… Trăieşte!

Elisa a catadicsit să fie de acord că Dumnezeu n-ar fi putut să fie până într-atâta de crud. Iată, aşadar, cum s-a făcut că băieţelul nostru a trecut aproape fără tranziţie din mansarda de la ragged-school în frumosul apartament pe care miss Anna Waston, aflată în reprezentaţie la teatrul din Limerick, îl ocupa la Royal George Hotel.

Fără îndoială că Limerick este astfel situat, încât ar putea deveni un însemnat centru industrial şi comercial. Shannon, „fluviul de azur”, îi oferă una dintre acele căi curgătoare, ca şi Clyde

[25]dra, Glasgow şi Liverpool se folosesc de fluviile lor, Limerick-ul şi-l lasă pe al său aproape lipsit de întrebuinţare. Doar câteva bărci mai înviorează apele acestea leneşe, care se mulţumesc să scalde frumoasele cartiere ale oraşului şi să stropească păşunile cu iarbă grasă de pe valea propriei lor albii. Emigranţii irlandezi ar trebui să ducă fluviul Shannon cu dânşii în America. Şi, să fiţi încredinţaţi că americanii ar şti să-l foloscască aşa cum se cuvine.

Dacă întreaga industrie a oraşului Limerick se mărgineşte la fabricarea jamboanelor, asta nu înseamnă câtuşi de puţin că n-ar fi o localitate fermecătoare, în care partea femeiască a populaţiei este cum nu se poate mai frumoasă – lucru uşor de constatat în timpul reprezentaţiilor date de miss Anna Waston.

Trebuie să mărturisim cu mâna pe inimă că aceste comediene nu au o personalitate atât de zgomotoasă încât să ceară sus şi tare ca un zid să le împrejmuiască viaţa particulară. Nu! Mai degrabă ele ar face în aşa fel încât să crească, pe cât posibil, chiria caselor cu pereţii din sticlă, în ziua în care arhitecţii ar şti să construiască asemenea clădiri. Şi, la urma urmelor, miss Anna Waston nu avea nimic de ascuns în privinţa celor petrecute la Galway. Chiar de a doua zi după sosire, dânsa nu mai înceta să povestească despre ragged-school. Începuse să umble zvonul că eroina atâtor drame se aruncase în mijlocul flăcărilor spre a salva viaţa unei mici fiinţe omeneşti şi ea nu l-a dezminţit din cale-afară de mult. Ba, poate că-l şi credea, întocmai ca acei palavragii care ajung să fie încredinţaţi de propriile lor flecăreli. Un lucru era insă sigur: că adusese cu sine un copil la Royal George Hotel, un copil pe care voia să-l înfieze, un orfan căruia să-i dea numele ei, de vreme ce el n-avea niciunul; nu, nici măcar un nume de botez!

„Prichindel”, răspunsese micuţul atunci când dânsa îl întrebase cum îl cheamă.

Ei bine, Prichindel i se potrivea de minune. Ea nu i-ar fi putut găsi un nume mai nimerit. I se potrivise mai bine decât Eduard, Arthur sau Mortimer. Şi, de altfel, dânsa îl copleşea cu tot soiul de baby, bebery, babiskly şi multe asemenea nume de alint folosite de mamele din Anglia.

Trebuie să mărturisim că eroul nostru nu pricepea nimic din toate astea, dar nu se împotrivea. Nu fusese deloc obişnuit cu mângâierile şi era mângâiat, nici cu sărutările şi era sărutat, nici cu hainele frumoase şi a fost îmbrăcat după ultima modă, nici cu încălţămintea şi i s-au pus ghetuţe noi, nici cu frizura şi părul i-a fost aranjat bucle-bucle, nici cu mâncarea bună şi era hrănit împărăteşte, nici cu dulciurile şi era de-a dreptul îndopat cu ele.

Se înţelege de la sine că prietenii şi prietenele actriţei au dat năvală în apartamentul ei de la Royal George Hotel. Ce de complimente a mai primit şi cu câtă plăcere le întâmpina! Mereu era reluată istoria cu şcoala zdrenţăroşilor. După douăzeci de minute de povestit, rareori focul nu mistuise întreg oraşul Galway. Această nenorocire nu putea fi comparată decât cu faimosul incendiu ce a distrus, o mare parte a capitalei Regatului-Unit

[25] şi pentru care depune mărturie acel Fire Monument26, înălţat la câţiva paşi de London Bridge27.

Ne putem da seama cu uşurinţă că nici copilul nu era uitat în timpul acestor vizite, iar miss Anna Waston îşi juca rolul în mod desăvârşit. Totuşi, el îşi aducea aminte, îşi reamintea că, dacă niciodată nu fusese atât de răsfăţat, cel puţin fusese iubit. Astfel încât, într-o bună zi, a întrebat:

— Dar unde este Grip?

— Ce este aceea Grip, dragul meu babish? s-a interesat miss Anna Waston.

Şi atunci, dânsa a aflat cine era Grip. Cu siguranţă că, de n-ar fi fost el, Prichindel ar fi pierit în mijlocul flăcărilor… Dacă Grip n-ar fi dat dovadă de devotament ca să-l salveze cu riscul propriei sale vieţi, sub dărâmăturile şcolii s-ar fi găsit un cadavru de copil. Fusese frumos… foarte frumos din partea lui Grip. Cu toate acestea, eroismul lui – era acceptat un asemenea cuvânt – nu putea să micşoreze câtuşi de puţin partea ce-i revenea domnişoarei Anna Waston în operaţia de salvare. Admiteţi dar cazul că această femeie admirabilă nu s-ar fi aflat, în chip providenţial, de faţă în timpul incendiului. Unde s-ar fi găsit astăzi Prichindel?… Cine l-ar fi adunat de pe drumuri?… În ce cocioabă jalnică ar fi fost iarăşi închis, împreună cu zdrenţăroşii de la ragged-school?

Adevărul este că nimeni nu se interesase de soarta lui Grip. Nimeni nu ştia nimic în privinţa lui şi nici nu ţinea să afle mai mult. Până la urmă, Prichindel avea să-l uite, nici măcar n-are să mai vorbească despre el. Se înşelau însă cu toţii, căci icoana aceluia care-l hrănise şi-l apărase urma să nu se şteargă nicicând din inima micuţului.

Şi, cu toate acestea, ce de distracţii găsea, în noua lui existenţă, copilul adoptiv al comedianei noastre! El o însoţea pe miss Anna Waston, aşezat lângă dânsa pe pernele trăsurii, în cursul plimbărilor prin frumoasele cartiere ale oraşului Limerick, la ora când lumea elegantă putea s-o vadă trecând pe stradă. Niciodată vreun copilaş nu fusese mai împopoţonat, mai garnisit cu panglicuţe, mai decorativ, dacă binevoiţi să ne îngăduiţi această expresie. Şi ce de mai costume avea, de toate soiurile, alcătuindu-i o adevărată garderobă de actor. Când era îmbrăcat ca un scoţian, cu mantie de tartan, tocă şi philabegg28 când ca paj, purtând maiou gri şi haină strânsă pe trup de culoare stacojie, sau ca elev marinar, cu bluză înfoiată din pânză groasă şi beretă lăsată pe ceafă. Într-adevăr, el luase locul mopsului pitic al stăpânei sale, o lighioană arţăgoasă şi, veşnic gata să muşte şi, dacă ar fi fost mai mititel, poate că dânsa şi l-ar fi vârât în manşon, nemailăsându-i afară decât capul plin de buclişoare. Şi, în afara plimbărilor de-a lungul şi de-a latul oraşului, acele excursii până la staţiunile balneare de primprejurul localităţii Kilkree, cu minunatele lor faleze de pe coasta Clare, sau Miltow-Malbay, pomenită pentru stâncile sale de temut, care au sfărâmat odinioară o parte a invincibilei Armada…

[29]. Prichindel era purtat pe acolo ca un adevărat fenomen şi prezentat la toată lumea drept „îngerul salvat din mijlocul flăcărilor”!

O dată sau de două ori, a fost condus la teatru. Merita să-l vedeţi în chip de baby din lumea mare, proaspăt înmănuşat – acest băieţel purtând mănuşi! – şi tronând în rândul dintâi al unei loji, sub privirile severe ale Elisei, abia mai îndrăznind să răsufle şi luptând din greu cu somnul până la sfârşitul reprezentaţiei. Dar, dacă nu pricepea mare lucru din piesele reprezentate pe scenă, el credea cu tărie că tot ce vede este adevărat şi nu imaginar. Aşa încât, atunci când miss Anna Waston apărea în costum de regină, cu diademă şi mantie regală, apoi în chip de femeie din popor, purtând scufie şi şorţ sau îmbrăcată în zdrenţe cu volănaşe ca o sărăntoacă şi având pe cap pălăria împodobită cu flori a cerşetoarelor engleze, nu putea crede că este una şi aceeaşi persoană cu fiinţa pe care-o regăsea la Royal George Hotel. De unde şi adânca tulburare de care era cuprinsă închipuirea lui de copil. Nu ştia deci ce să mai creadă despre dânsa. O visa noaptea, de parcă sumbra dramă ar fi continuat şi atunci şi avea coşmaruri înfricoşătoare, în care se amestecau prezentatorul de marionete, pungaşul de Carker şi ceilalţi ticăloşi de la şcoală. Se trezea scăldat de sudoare şi nu îndrăznea să strige…

Se ştie cât de împătimiţi sunt irlandezii după exerciţiile sportive şi, mai cu seamă, după cursele de cai. În zilele când au loc asemenea întreceri, pieţele, străzile şi hotelurile din Limerick sunt năpădite de gentry30 din împrejurimi, de fermierii ce-şi lasă fermele pustii şi de nevoiaşii de toată mâna care au izbutit să economisească un şiling sau o jumătate de şiling ca să parieze pe un cal de curse.

Or, la cincisprezece zile după ce sosise, Prichindel a avut ocazia să fie expus în mijlocul unui concurs de acest soi. Ce mai toaletă purta! Ai fi jurat că-i mai degrabă un buchet decât un copilaş, într-atâta era de înflorit din cap până-n picioare – un buchet pe care miss Anna Waston îl punea la dispoziţia prietenilor şi cunoştinţelor sale spre a fi admirat, ba chiar, s-ar putea spune, pentru a putea fi mirosit de aceştia!

În sfârşit, trebuie s-o luăm pe această făptură aşa cum este dânsa în realitate: puţin extravagantă, cu minţile niţeluş rătăcite, dar bună la suflet şi milostivă atunci când găsea prilejul să facă dovada unor asemenea însuşiri cu oarecare pompă. Fireşte, atenţiile cu care-l copleşea pe copil erau în mod vădit teatrale, iar sărutările ei semănau cu săruturile convenţionale de pe scenă, care nu vin decât din vârful buzelor, însă Prichindel nu era în stare să-şi dea seama de deosebire. Şi, cu toate acestea, el simţea că nu este iubit aşa cum ar fi vrut şi poate că-şi spunea în sinea lui, fără să-şi dea seama, ceea ce îşi repeta fără încetare Elisa: „O să vedem noi cât timp are să dureze. dacă admitem că asta are să dureze!”