Capitolul VII SITUAŢIE PRIMEJDUITĂ.

Se scurseseră, în asemenea condiţii, şase săptămâni şi n-ar fi fost lucru de mirare ca Prichindel să se fi deprins cu o viaţă atât de plăcută. Dacă te obişnuieşti cu mizeria, nu poate fi prea greu să te înveţi şi cu o existenţă îndestulată. În schimb, miss Anna Waston, toată numai însufleţire în primul moment, n-avea oare să se plictiscască în curând să facă abuz de dezmierdările ei exagerate? Căci se întâmplă cu simţămintele acelaşi lucru ca şi cu corpurile: şi unele şi celelalte sunt supuse legii inerţiei. De îndată ce forţa căpătată de ele ajunge să nu mai fie întreţinută, mişcarea încetează. Or, dacă şi inima are un resort, miss Anna Waston nu urma oare să uite să-l întoarcă, tot astfel cum uita, de nouă ori din zece, să-şi întoarcă şi ceasul? Ca să ne folosim de o expresie din lumea ei, pe dânsa „o apucase o ţâcneală” dintre cele mai bătătoare la ochi, urmând exemplul majorităţii ţicnitelor din teatru. Copilul nu fusese deci pentru ea decât o plăcută trecere de vreme… o jucărie. o reclamă?… Nu, căci dânsa era cu adevărat o fată bună la suflet. Cu toate acestea, dacă îl îngrijea mai departe, nu-l mai mângâia fără contenire şi atenţiile ei ajunseseră să fie mai rare în ultima vreme. De altfel, o actriţă este atât de ocupată, fiind absorbită de problemele artei sale – să înveţe noi roluri, să facă repetiţii, să dea reprezentaţii – care nu-i lasă nici o seară liberă… Ca să nu mai vorbim despre oboselile meseriei!… În primele zile, heruvimul îi era adus în pat. Se juca atunci cu el, o făcea pe „mămica”. Mai apoi, întrucât acest lucru îi întrerupea somnul – pe care obişnuia să şi-l prelungească până târziu – ea nu-l mai cerea decât la prânz. Ah, ce bucurie să-l vadă şezând pe un scaun înalt, care fusese anume cumpărat pentru el, şi mâncând cu atâta poftă!

— Ei, este bun? îl tot întreba dânsa.

— Oh, da, doamnă, i-a răspuns el într-o bună zi, e bun ca mâncarea de la azil, când eşti bolnav.

Îngăduiţi-ne să facem o observaţie: cu toate că Prichindel nu primise niciodată ceea ce se numeşte de obicei „lecţii privind bunele maniere” – şi, de bună seamă că nici Thornpipe, nici chiar domnul O'Bodkins nu l-ar fi putut învăţa aşa ceva – el avea o fire rezervată şi discretă şi un caracter blând şi iubitor, care fuseseră întotdeauna în contrast cu neastâmpărul şi ştrengăriile zdrenţăroşilor de la ragged-school. Copilul acesta se vădea superior condiţiei sale, tot astfel cum, prin purtări şi simţăminte, părea mai mare decât vârsta lui. Desigur, chiar aşa de uşuratică şi de zăpăcită cum era, miss Anna Waston nu putuse să nu bage de seamă acest lucru. Despre viaţa lui, dânsa nu ştia decât ceea ce-i putuse povesti el însuşi, începând de pe vremea când fusese cules de prezentatorul de marionete. Era deci, fără umbră de îndoială, un copil găsit. Totuşi, dată fiind ceea ce ea numea „distincţia sa naturală”, miss Anna Waston a vrut să vadă într-însul pe fiul vreunei doamne din înalta societate – după obişnuitele reguli ale dramelor în care jucase – un fiu pe care, din motive necunoscute, poziţia socială o silise să-l abandoneze. Astfel încât s-a entuziasmat după obiceiul ei, brodând pe urzeala acestei istorii un întreg roman, care nu strălucea câtuşi de puţin prin noutate. Dânsa îşi închipuia situaţii pe care le-ar fi putut adapta pentru teatru… Se putea scoate de aici o piesă de efect, care să stoarcă lacrimi spectatorilor… Şi ea ar fi jucat în această piesă… Ar fi fost cel mai măreţ succes din întreaga sa carieră dramatică. Ea s-ar dovedi uluitoare şi, de ce nu, de-a dreptul sublimă… etc. etc. Şi, când ajungea în asemenea stare sufletească, îşi înşfăca îngeraşul, îl strângea la piept de parcă ar fi fost pe scenă şi i se părea că aude o sală întreagă strigând bravo…

Într-o zi, tulburat de asemenea demonstraţii, Prichindel i-a spus:

— Doamnă Anna…

— Ce vrei tu, iubitule?

— Aş vrea să vă întreb ceva.

— Întreabă-mă, inimioara mea, întreabă-mă!

— Şi n-o să mă certaţi?

— Să te cert?

— Toată lumea are o mamă, nu-i aşa?

— Da, îngeraşul meu, toată lumea are o mamă.

— Atunci, eu pentru ce nu mi-o cunosc pe a mea?

— Pentru ce?… Pentru că. i-a răspuns miss Anna Waston destul de stânjenită, pentru că… există anumite motive… Dar, într-o bună zi, ai s-o vezi… Da!… Îmi închipui că ai s-o vezi…

— Eu v-am auzit spunând că trebuie să fie o doamnă frumoasă, nu-i aşa?

— Da, cu siguranţă… o doamnă frumoasă!

— Şi pentru ce o doamnă frumoasă?

— Pentru că… înfăţişarea ta… figura ta… Ce caraghios, acest amoraş cu întrebările lui! Păi… situaţia… situaţia din piesă cere să fie o doamnă frumoasă… o doamnă din înalta societate… Tu nu poţi înţelege…

— Nu… eu nu înţeleg! i-a răspuns Prichindel cu un glas foarte trist. Îmi vine câteodată să cred că mămica mea este moartă…

— Moartă?… O, nu!… Nici să nu te gândeşti la asemenea lucruri!… Dacă ea ar fi moartă, n-ar mai exista nici o piesă…

— Ce fel de piesă?

Miss Anna Waston l-a sărutat, ceea ce se dovedea, încă o dată, cel mai bun mijloc de a-i răspunde.

— Dar, dacă ea nu e moartă, a reluat Prichindel cu stăruinţa logică a vârstei sale, dacă este o doamnă frumoasă, de ce m-a părăsit?

— Ea va fi fost forţată, dragul meu babery!… Oh, fără vrerea ei, desigur!… De altminteri, la deznodământ…

— Doamnă Anna…

— Ce mai vrei iar?

— Mămica mea…

— Ei, ce anume?

— Nu sunteţi dumneavoastră?

— Cine… eu… mămica ta?

— Da, pentru că mă numiţi copilul dumneavoastră…!

— Aşa se spune, heruvimul meu, aşa li se spune întotdeauna copilaşilor de vârsta ta… Bietul micuţ, ce-a putut el să creadă!… Nu, eu nu sunt mămica ta! Dacă ai fi fost fiul meu, nu eu aş fi fost aceea care să te fi părăsit… care să te fi făgăduit mizeriei! Oh, nu!

Şi miss Anna Waston, peste măsură de emoţionată, a încheiat conversaţia sărutându-l din nou pe Prichindel, care a plecat foarte amărât.

Bietul copil! Dacă ieşise dintr-o familie bogată sau dintr-o familie nevoiaşă, ne temem că n-are să afle lucrul acesta niciodată, întocmai ca atâţia alţii, culeşi de pe la colţuri de stradă!

Luându-l cu dânsa, miss Anna Waston nu se gândise cu nici un chip la obligaţiile pe care fapta ei bună i le impunea în viitor. Nici nu-i trecuse prin minte că acest copilaş avea să crească şi că va fi nevoie să se îngrijească de învăţătura, de educaţia lui. Este bine să copleşeşti o mică fiinţă cu dezmierdări, este însă şi mai bine să-i dai învăţămintele pe care spiritul lui le cere. Adoptarea unui copil dă naştere datoriei de-a face din el un om. Comediana întrevăzuse în chip nedesluşit această îndatorire. Ce-i drept, Prichindel avea abia cinci ani şi jumătate, însă, la vârsta asta, inteligenţa începe să se dezvolte. Ce avea să se întâmple cu dânsul? El nu putea s-o urmeze în timpul turneelor sale, din oraş în oraş, din teatru în teatru… mai cu seamă atunci când urma să meargă în străinătate… Ea ar fi silită să-l vâre la pension… Oh! La un pension bun!… Dar, lucru sigur, n-avea să-l părăsească niciodată.

Şi, într-o bună zi, i-a spus Elisei:

— El se dovedeşte din ce în ce mai gentil, nu bagi de seamă? Ah, ce fire drăgăstoasă are! Ah, dragostea lui mă va răsplăti pentru tot ceea ce voi fi făcut pentru el. Şi, pe deasupra, este precoce… vrând să ştie toate lucrurile… Socotesc chiar că este mai chibzuit decât s-ar fi cuvenit să fie la vârsta lui… Şi a putut să creadă că este fiul meu!… Sărman micuţ! Îmi închipui că nu semăn deloc cu mama pe care a avut-o, nu?… Aceea trebuie că a fost o femeie serioasă… gravă… Ascultă, Elisa, va trebui să ne gândim, totuşi…

— La ce, doamnă?

— Ce-o să facem cu el?

— Ce-o să facem cu el… acum?

— Nu, nu acum, fata mea… Acum n-avem decât să-l lăsăm să se dezvolte ca un copăcel! Nu… Mai târziu… mai târziu… când va avea şapte sau opt ani… Nu la vârsta aceea sunt daţi copiii la pension?

Elisa era gata să-şi închipuie că puştiul fusese obişnuit cu regimul de pension şi ştim noi bine la ce regim fusese el supus – acela de la ragged-school. După dânsa, lucrul cel mai bun ar fi fost să fie trimis într-o instituţie de acest soi – mai cuviincioasă, se înţelege. Însă miss Anna Waston nu i-a lăsat timp să răspundă:

— Spune-mi, Elisa…

— Da doamnă.

— Crezi că heruvimului nostru ar putea să-i placă teatrul?

— Lui?

— Da… uită-te bine la el!… Are să aibă o figură frumoasă… ochi minunaţi… o impunătoare prestanţă!… Asta se vede încă de pe acum, şi sunt sigură că va ieşi din el un adorabil june prim…

— Asta-i bună, doamnă! Iar v-aţi pornit!

— Ce!… Am să-l învăţ să joace teatru… Elevul domnişoarei Anna Waston!… Îţi dai seama de efect?

— Peste cincisprezece ani…

— Peste cincisprezece ani, Elisa, fie! Însă ţi-o repet, peste cincisprezece ani el va fi cel mai fermecător cavaler la care poţi visa! Toate femeile vor fi…

— Geloase! a replicat Elisa. Cunosc refrenul. Ştiţi ce, doamnă? Vreţi să vă spun ce cred eu?

— Spune, fata mea.

— Ei bine, copilul ăsta… nu va consimţi niciodată să facă pe actorul…

— Şi pentru ce, mă rog?

— Pentru că este prea serios din fire.

— Poate că este adevărat, i-a răspuns miss Anna Waston. Totuşi… vom mai vedea…

— Avem şi timp pentru asta, doamnă!

Nimic mai adevărat, timp aveau. Şi, dacă Prichindel, în ciuda celor spuse de Elisa, avea să dovedească aptitudini pentru teatru, totul ar fi fost minunat, pur şi simplu.

Până atunci, domnişoarei Waston i-a venit o idee – una dintre acele idei „wastoniene” al cărei secret părea să-l aibă numai dânsa – şi anume, să-l facă pe copil să debuteze cât de curând pe scena teatrului din Limerick.

Să debuteze? veţi striga dumneavoastră. Atunci, această stea a dramei moderne nu este doar zăpăcită, ci este nebună.

Nebună?… Da, dar nu în sensul obişnuit al acestui cuvânt. Şi, de altminteri -numai pentru o singură dată” – cum spun afişele, ideea ei nu era deloc o idee rea.

Miss Anna Waston lua atunci parte la repetiţiile unei,maşinaţii” de mare efect, una dintre acele piese de rezistenţă destul de frecvente în repertoriul teatral englez. Această dramă, sau, mai bine spus, această melodramă intitulată Remuşcările unei mame, făcuse să se scurgă atât de multe lacrimi din ochii unei întregi generaţii de spectator, încât puteau umple toate fluviile Regatului-Unit.

Or, în această operă a dramaturgului Furpill exista – după cum, de altfel, era şi regula – un copil: copilul pe care maică-sa nu-l putea păstra, pe care fusese nevoită să-l abandoneze la un an după naştere, pe care-l găsea ajuns în mizerie, pe care voiau să i-l răpească şi aşa mai departe.

Se înţelege de la sine că acest rol emoţionant era un rol mut. Micul figurant ce ar fi urmat să-l joace n-avea nimic altceva de făcut decât să nu se împotrivească, adică să se lase sărutat, mângâiat, îmbrăţişat, strâns la pieptul matern, tras într-o parte, târât în alta, fără să pronunţe vreodată un singur cuvânt.

Şi oare, nu era copilul nostru cât se poate de nimerit ca să joace un asemenea rol? Avea doar vârsta, avea înălţimea potrivită, înfăţişa privirilor o figură încă palidă şi nişte ochi care se vedea limpede că plânseseră adesea. Ce efect ar fi produs asupra acelora ce l-ar fi văzut pe scenă şi, mai cu seamă, lângă mămica lui adoptivă! Cu câtă pasiune, cu câtă strălucire ar ataca aceasta din urmă scena a V-a din actul III, marea scenă în care dânsa îşi apără fiul în clipa când vor să i-l smulgă din braţe! Nu-i aşa că situaţia imaginară avea să fie dublată de o situaţie reală? Nu vor ţâşni, din adâncul inimii artistei, adevărate strigăte de mamă? Şi, oare, lacrimile ce-i vor picura din ochi nu vor fi ele cât se poate de adevărate? A urmat, aşadar, o nouă izbucnire de entuziasm din pareta domnişoarei Anna Waston; ba încă una dintre cele mai izbutite din întreaga sa carieră dramatică.

S-a pus deci numaidecât pe treabă şi Prichindel a fos adus la ultimele repetiţii.

Prima oară, micuţul a fost cât se poate de uimit de tot ce vedea şi de tot ce auzea acolo. Într-adevăr miss Anna Waston îl numea „copilul meu” în timp ce-şi recita rolul, însă lui i se părea că dânsa nu-l strânge pătimaş la piept, că nu plânge când îl îmbrăţişează. Şi, ce-i drept, ar fi fost de-a dreptul zadarnic să plângă la repetiţii. La ce bun să-şi fi stricat ochii de pomană? Va fi de-ajuns să verse lacrimi în prezenţa publicului.

De altfel, băieţelul nostru se simţea foarte impresionat. Ramele decorurilor din culisele întunecoase, aerul acela cu iz de mucegai umed, sala aceasta pustie şi spaţioasă, ale cărei lucarne de la galerie nu lăsau să treacă decât o lumină cenuşie şi mohorâtă, totul avea o înfăţişare lugubră, întocmai ca într-o casă în care se priveghează un mort. Totuşi, Sib – căci el se numea în piesă Sib – a făcut ceea ce i se cerea, încât miss Anna Waston n-a şovăit să prorocească: Prichindel va avea un mare succes – ca şi dânsa, de altfel!

Ce-i drept, poate că această credinţă nu era împărtăşită de toată lumea. Printre bunii săi colegi se numărau o serie de persoane care-o invidiau pe actriţă, mai cu seamă în rândul femeilor. Pe acestea, îndeosebi, ea le jignise adesea, datorită personalităţii sale stânjenitoare, cu capricii de artistă care-o face pe vedeta. Şi aceasta fără să bage de seamă – cum de-ar fi observat, oare? Şi fără să afle – cine-ar fi riscat s-o încunoştiinţeze? Iar acum, datorită temperamentului ei, care-o făcea mereu să exagereze, iat-o repetând cui voia s-o asculte că, sub îndrumarea sa, acest micuţ, nu mai mare decât o cizmă, are să-i înfunde într-o bună zi pe de-alde Kean, Macready, ca şi pe orice alt actor de mâna-ntâi al teatrului modern… Într-adevăr, asta depăşea orice măsură!

În cele din urmă, a sosit şi ziua primei reprezentaţii.

Lucrurile se petreceau pe data de l9 octombrie, într-o joi. Se înţelege de la sine că pe miss Anna Waston o cuprinsese o stare de enervare foarte uşor de înţeles. Acum îl strângea pe Sib la piept şi îl săruta, îl zgâlţâia cu o violenţă nervoasă, acum prezenţa lui o scotea din sărite şi-l alunga de la dânsa, încât el nu mai pricepea nimic.

Nu este câtuşi de puţin de mirare că în seara aceea s-a produs mare îmbulzeală la uşa teatrului din Limerick, unde publicul dăduse năvală cu nemiluita.

Nu-i mai puţin adevărat că şi afişul avusese drept urmare atragerea unui mare număr de curioşi. El suna astfel:

Pentru reprezentaţiile cu Miss Anna Waston.

REMUŞCĂRILE UNEI MAME.

SFÂŞIETOAREA DRAMĂ A CELEBRULUI FURFILL.

ETC., ETC.

Miss Anna Waston va interpreta rolul ducesei de Kendalle.

Rolul lui Sib va fi jucat de Prichindel în vârstă de cinci ani şi nouă luni, etc.

Ce mândru ar fi fost băieţaşul nostru dacă s-ar fi oprit în faţa acestui afiş! El ştia să citească şi, dacă nu vă este cu supărare, numele lui, scris cu litere groase, ieşea în relief pe fondul alb al hârtiei.

Din nefericire, mândria lui a avut în curând de suferit: o mare supărare îl aştepta în cabina domnişoarei Anna Waston.

Până în scara aceea, el nu,repetase în costum” cum se spune şi, ce-i drept, nici nu meritase osteneala. Astfel încât venise la teatru cu hainele lui cele mai bune. Dar, în această cabină, unde se pregătea bogata toaletă a ducesei de Kendalle, iat-o pe Elisa aducându-i nişte zdrenţe cu care se pregăteşte să-l îmbrace. Nişte otrepe dezgustătoare, curate pe dedesubt, de bună seamă, însă pe deasupra murdare, peticite, sfâşiate. Căci, într-adevăr, în acea dramă mişcătoare, Sib este un copil părăsit pe care maică-sa îl regăseşte în ţoalele lui de mic sărăntoc. În schimb mama, o ducesă, o frumoasă doamnă, este gătită toată numai cu mătăsuri, dantele şi catifea!

Cum a dat cu ochii de cârpele acelea ponosite, lui Prichindel i-a trecut prin cap că aveau de gând să-l trimită înapoi la ragged-school.

— Doamna Anna. doamna Anna! a strigat el înspăimântat.

— Ei, ce ţi-a venit? l-a întrebat miss Waston.

— Nu mă alungaţi…!

— Să te alung?… Şi pentru ce, mă rog?

— Hainele astea urâte…

— Ia te uită!… Îşi închipuie că…

— Ba nu, prostănacule!… Stai cuminte un pic! a replicat Elisa, zgâlţâindu-l destul de viguros.

— Ah, drăgălaşul de heruvim! a strigat miss Anna Waston, care se simţea cuprinsă de înduioşare.

Şi, în acest timp, ea îşi zugrăvea nişte sprâncene subţiri şi bine arcuite, cu vârful unei pensule.

— Ce îngeraş scump… dacă s-ar şti asta în sală! Şi îşi dădea cu roşu în obraji.

— Dar se va afla, Elisa… Are să apară mâine în ziare… El a putut crede că… Şi îşi dădea cu pămătuful, alb de pudră, peste umerii săi de actriţă distribuită numai în roluri de mâna-ntâi.

— Hainele astea…

— Păi nu… păi nu, copilule… Hainele-astea urâte sunt numai aşa, ca să râdem…

— Ca să râdem, doamna Anna…?

— Da, şi nu trebuie să plângem!

Căci, cu dragă inimă ea ar fi vărsat câteva lacrimi de înduioşare, dacă nu i-ar fi fost teamă să nu-şi strice culorile artificiale, zugrăvite pe faţă. La rândul său, Elisa repeta, scuturând din cap:

— O să vedeţi dumneavoastră, doamnă, că n-o să putem scoate niciodată un actor dintr-însul!

Cu toate acestea, Prichindel, din ce în ce mai tulburat, cu inima grea şi ochii plini de lacrimi, nu s-a împotrivit când i s-au scos hăinuţele frumoase şi a fost îmbrăcat în zdrenţele lui Sib.

Atunci i-a trecut prin gând domnişoarei Anna Waston să-i dăruiască o guinee nouă-nouţă. Aceasta avea să-i fie plata lui ca artist aflat în reprezentaţie, „în luminile rampei”, repeta dânsa. Şi, pe legea mea, copilul – pe dată alinat – a apucat moneda de aur cu vădită încântare şi a vârât-o în buzunar după ce o privise cu atenţie.

După toate astea, miss Anna Waston i-a dat o ultimă sărutare şi a coborât pe scenă, îndemnând-o pe Elisa să-l ţină pe micuţ în cabină, întrucât el nu urma să-şi facă apariţia decât în actul al treilea.

În seara aceea, lumea bună şi plebea umpleau teatrul, de la fotoliile de orchestră şi până la ultimul rând de la galerie, în ciuda faptului că piesa nu mai prezenta atracţia noutăţii. Ea văzuse până atunci focul rampei vreme de o mie două sute sau o mie trei sute de reprezentaţii pe diversele scene ale Regatului-Unit, aşa cum se întâmplă adesea cu operele violente, chiar şi atunci când sunt mediocre.

Primul act s-a desfăşurat aşa cum se cuvine. Miss Anna Waston a fost călduros aplaudată şi ea o merita pe deplin, prin pasiunea jocului şi prin strălucirea talentului său, care impresionau în mod vădit pe spectatori.

După primul act, ducesa de Kendalle a urcat iarăşi în cabina sa şi, spre marea uimire a lui Sib, iat-o scoţându-şi gătelile de mătase şi de catifea ca să îmbrace veşminte de biată slujnică – o schimbare pretinsă de combinaţiile dramaturgului, pe cât de vechi, pe atât de complicate şi asupra cărora nu este cazul să mai insistăm.

Prichindel o contempla pe femeia aceasta de catifea cum se preschimbă într-o femeie de dimie şi se simţea din ce în ce mai neliniştit, ba chiar de-a dreptul înmărmurit, de parcă o zână făcuse să se petreacă în faţa lui această fantastică transformare.

Apoi, s-a făcut auzit până în cabină vocea aceluia ce anunţa intrarea actorilor în scenă – o voce groasă şi răsunătoare care l-a făcut să tresară, iar „servitoarea” i-a făcut un semn cu mâna, spunându-i:

— Aşteaptă, copilaş!… În curând are să vină şi rândul tău. Şi a coborât pe scenă.

Actul al doilea: servitoarca a obţinut un succes la fel de mare cu acela pe care-l obţinuse ducesa în actul întâi şi cortina a trebuit să fie ridicată, în mijlocul unui întreit ropot de aplauze.

Hotărât lucru, bunele prietene ale domnişoarei Anna Waston şi iubiţii lor n-a-veau ocazia să-i facă neplăceri.

Ea s-a înapoiat în cabină şi a picat pe o canapea, niţeluş obosită, cu toate că-şi păstrase pentru actul următor puterea de-a săvârşi cel mai mare efort dramatic.

A urmat şi de astă dată o schimbare de costumaţie. Acum nu mai este servitoare, este o doamnă – o doamnă în straie de doliu, ceva mai în vârstă, căci s-au scurs cinci ani între actele al doilea şi al treilea.

Prichindel căsca ochii mari de uimire, stând nemişcat în colţişorul lui, fără a îndrăzni să se clintească din loc sau să vorbească.

Cu toate acestea, de îndată ce dânsa a fost gata îmbrăcată, i-a spus:

— Micuţule, vine rândul tău.

— Al meu, doamna Anna…?

— Da, şi adu-ţi aminte că pe tine te cheamă Sib.

— Sib?… Da!

— Elisa, repetă-i că el se numeşte Sib până în clipa când ai să cobori cu el în scenă, ca să-l conduci la regizorul de culise.

— Da, doamnă.

— Şi, mai ales, vezi să nu uite să intre pe uşă la timp.

— Nu, n-are să uite, chiar dacă va fi nevoie să-l ajut cu o palmă zdravănă pe micuţul Sib… Sib… Sib…

— Ştii, de altminteri, a mai spus miss Anna Waston, arătându-l pe copil cu degetul, că altfel ţi se va lua guineea… Aşa că, păzeşte-te de amendă…

— Şi de închisoare! a adăugat Elisa dojenitoare, cu o privire pe care el o ştia prea bine.

Sus-pomenitul Sib s-a asigurat atunci că guineea este în fundul buzunarului său, fiind foarte hotărât să nu lase pe nimeni să i-o mai ia îndărăt.

Când a sosit clipa, Elisa l-a apucat pe Sib de mână şi a coborât cu dânsul pe scenă.

Mai întâi, Sib a privit cu uimire la dârele de pe jos, la grilajele de deasupra, la grinzile sclipitoare din cauza gazului aerian. Se simţea pierdut în mijlocul acelui du-te-vino de figuranţi şi actori care se uitau la el râzând.

Adevărul este că se simţea de-a dreptul ruşinat de hăinuţele lui urâte, de mic sărăntoc!

În sfârşit, au răsunat cele trei lovituri de gong.

Sib a tresărit de parcă le-ar fi primit în spinare.

S-a ridicat atunci cortina.

Ducesa Kendalle era singură în scenă, rostind un monolog, în mijlocul unui decor închipuind o colibă acoperită cu paie. Numaidecât, uşa din spate se deschidea, intra un copil, înainta spre dânsa cu mâna întinsă şi acest copil era al ei.

Trebuie să facem observaţia că, în timpul repetiţiilor, Prichindel fusese foarte mâhnit văzându-se obligat să ceară de pomană. Ne reamintim de mândria lui înnăscută, de dezgustul de care era cuprins când voiau să-l silească să cerşcască în folosul şcolii zdrenţăroşilor. Miss Anna Waston îi tot spusese că nu era „de-adevărat”. N-are a face, asta nu i se potrivea defel… În naivitatea lui, el lua lucrurile în serios şi ajungea să creadă că este într-adevăr micuţul şi nefericitul Sib.

Aşteptând să intre, în timp ce regizorul îl ţinea de mână, se uitase prin uşa întredeschisă. Cu câtă uimire au străbătut privirile lui sala aceea uriaşă, înţesată de lume, scăldată în lumină, sfeşnicele cu multe braţe din avanscenă, lustra enormă ca un balon de foc suspendat în aer. Totul era atât de diferit de ceea ce văzuse atunci când asistase la câteva reprezentaţii, stând în partea din faţă a unei loje!

În aceeaşi clipă, regizorul i-a spus:

— Atenţie, Sib!

— Da, domnule.

— Ştii ce ai de făcut… mergi drept înainte până la mămica ta şi ai grijă să nu cazi!

— Da, domnule.

— Şi întinde bine mâna.

— Da, domnule… Aşa?

Şi i-a arătat mâna întinsă, dar ţinând-o ţeapăn.

— Nu, nătărăule!… Acesta este un pumn strâns!… Întinde mina, dar desfăcută, pentru că tu ceri de pomană…

— Da, domnule.

— Şi mai ales, bagă de seamă: nu pronunţa nici un cuvânt… niciunul!

— Da, domnule.

Uşa colibei s-a deschis şi regizorul l-a împins înăuntru, tocmai pe replică.

Prichindel îşi făcea debutul în cariera dramatică. Ah! ce tare-i mai bătea inima!

Un murmur a prins să se audă din toate colţurile sălii, un înduioşător murmur de simpatie, în timp ce Sib, cu mâna tremurândă, cu ochii în pământ, înainta cu paşi nesiguri înspre doamna în doliu. Cât de bine se vedea că este deprins cu zdrenţele şi că rupturile lui de veşminte nu-l stânjenesc câtuşi de puţin!

A fost îndată aplaudat, ceea ce l-a stânjenit şi mai tare.

Pe neaşteptate, ducesa se ridică, îl priveşte, se aruncă îndărăt, apoi deschide larg braţele.

Ce strigăt îi scapă! Unul dintre ţipetele acelea care, conform tradiţiei, îţi sfâşie inima:

— Este el!… Este el!… Îl recunosc!… Este Sib… este copilul meu!

Şi îl trage spre dânsa, şi-l strânge la piept, îl acoperă cu sărutări, iar el nu se împotriveşte câtuşi de puţin… Ea plânge – cu lacrimi adevărate de astă dată – şi strigă:

— Copilul meu. Acest mic nefericit care îmi cere de pomană este copilul meu…!

Asta îl emoţioneează din cale-afară pe micuţul Sib şi, în ciuda faptului că i s-a recomandat să nu vorbcască, el spune:

— Copilul dumneavoastră… doamnă?

— Taci… şopteşte încetişor miss Anna Waston. Apoi, ea continuă replica:

— Cerul mi l-a luat ca să mă pedepsească şi mi-l aduce înapoi astăzi… Şi, printre aceste fraze întretăiate de hohote de plâns, ea îl acoperă pe Sib cu sărutări, îl scaldă în lacrimi. Niciodată, într-adevăr, niciodată Prichindel nu fusese într-atât de dezmierdat, atât de năvalnic strâns în braţe! Nicicând nu se simţise mai iubit, cu o asemenea dragoste de mamă! Ducesa s-a ridicat iarăşi, tresărind, de parcă ar fi auzit vreun zgomot de afară.

— Sib… a strigat dânsa, tu n-ai să mă mai părăseşti!

— Nu, doamna Anna!

— Dar, taci odată! repeta ea, înfruntând riscul de-a fi auzită din sală. Uşa colibei s-a deschis pe neaşteptate. Doi bărbaţi s-au ivit în prag. Unul dintre ei este soţul, celălalt este magistratul care-l însoţeşte pentru a face ancheta.

— Luaţi acest copil… El îmi aparţine!

— Nu, acesta nu este fiul vostru! răspunde ducesa, trăgându-l pe Sib lângă sine.

— Dumneavoastră nu sunteţi tăticul meu! strigă Prichindel.

Degetele domnişoarei Anna Waston l-au strâns atât de tare de braţ, încât el nu-şi poate înăbuşi un ţipăt. La urma urmelor, acest strigăt se potriveşte cu situaţia, n-o compromite câtuşi de puţin. Acum, dânsa este o mamă care-şi ţine copilul strâns la piept… N-au să i-l smulgă… Leoaica îşi apără puiul cu îndârjire.

Şi, de fapt, puiul de leu îndărătnic, care ia scena în serios, va şti foarte bine să reziste. Căci ducele a izbutit să pună mâna pe el, dar micuţul scapă şi, alergând spre ducesă, strigă:

— Ah, doamnă, pentru ce nu mi-aţi spus că sunteţi mămica…

— Ai să taci odată, nenorocit mititel!… Nu vrei să taci? îi şopteşte dânsa, în timp ce ducele şi magistratul rămân descumpăniţi dinaintea acestor replici neprevăzute.

— Da… da, răspunde Sib, dumneavoastră sunteţi mămica mea… V-am spus eu drept, doamnă Anna… adevărata mea mămică!

Sala începe să priceapă că „asta nu este în piesă”. Se şuşoteşte, se glumeşte. Câţiva spectatori aplaudă în bătaie de joc. În realitate, ei ar fi trebuit să plângă, căci ce putea fi mai mişcător decât acest copil sărman care credea că şi-a regăsit mama în persoana ducesei de Kendalle!

Însă, prin asta, situaţia nu e mai puţin primejduită. Căci, dacă pentru un motiv sau altul izbucneşte râsul acolo unde ar trebui să curgă lacrimi, s-a isprăvit cu scena aceea!

Miss Anna Waston a simţit întreg ridicolul acestei situaţii. Dinspre culise îi ajung la ureche cuvinte ironice, aruncate de bunele sale colege.

Înnebunită, enervată, ca s-a lăsat cuprinsă de furie… Pe prostul ăsta mic, care era cauza tuturor relelor, ar fi fost în stare să-l nimicească!… Dar atunci forţele au părăsit-o. A căzut leşinată pe scenă, iar cortina a fost lăsată, în vreme ce sala întreagă se lăsa pradă unor hohote de râs nebun…

În aceeaşi noapte, miss Anna Waston, care fusese transportată la Royal George Hotel, a părăsit oraşul, însoţită de Elisa Corbett. Ea renunţa să mai susţină reprezentaţiile anunţate pentru restul săptămânii. Avea să plătească pentru neîndeplinirea contractului şi gata. Niciodată nu-şi va mai face apariţia pe scena teatrului din Limerick.

În privinţa lui Prichindel, dânsa nu-şi mai făcuse nici o grijă. Se descotorosea de el ca de un obiect care încetase să-i mai facă plăcere, de parcă simpla lui vedere ajunsese să-i fie nesuferită. Nu există dragoste care să dureze atunci când amorul propriu se simte jignit.

Rămas singur, Prichindel, fără să bănuiască nimic, însă simţind că pricinuise probabil o mare nenorocire, fugise fără ca nimeni să bage de seamă. Toată noaptea a rătăcit pe străzile din Limerick la voia întâmplării şi, în cele din urmă, s-a refugiat în fundul unui soi de grădină foarte întinsă, cu căsuţe risipite ici şi colo şi cu plăci de piatră deasupra cărora se înălţau nişte cruci. În mijloc se ridica o zidărie uriaşă, foarte întunecată, dinspre partea ce nu era luminată de lună.

Această grădină era cimitirul din Limerick – unul dintre cimitirele acelea englezeşti cu umbrare, boschete înverzite, alei cu nisip, peluze şi fântâni arteziene – care sunt în acelaşi timp locuri de promenadă foarte frecventate. Plăcile de piatră acopereau morminte, căsuţele erau monumente funerare, iar zidăria, catedrala gotică Sfânta Maria.

Aici îşi găsise copilul un adăpost, aici şi-a petrecut noaptea, culcat pe o dală de piatră în umbra bisericii, tremurând la cel mai mic zgomot, întrebându-se dacă omul acela rău… ducele de Kendalle, n-are să vină să-l caute… Şi doamna Anna care n-are să se mai afle acolo ca să-l apere!… Au să-l ducă departe… foarte departe… într-o ţară „unde au să fie dobitoace”… El n-are să-şi mai revadă mămica… şi lacrimi mari au început să-i şiroiască din ochi…

Când s-a luminat de ziuă, Prichindel a auzit o voce care-l striga.

Un bărbat şi o femeie se găseau în apropiere – un fermier şi nevastă-sa. Trecând strada, dăduseră cu ochii de el. Tocmai se îndreptau spre staţia diligenţei, care urma să pornească înspre sudul comitatului.

— Ce faci acolo, puştiule? l-a întrebat fermierul.

Prichindel hohotea atât de tare, încât nici nu mai putea vorbi.

— Ei, haide, ce faci tu acolo? a repetat soţia fermierului, cu o voce mai blajină…

Prichindel continua să tacă.

— Tăticul tău?… a întrebat dânsa atunci.

— N-am tătic, a răspuns el, în sfârşit.

— Şi mămica ta…?

— Nu mai am mămică!

Şi a întins mâinile spre nevasta fermierului.

— Este un copil părăsit, a spus bărbatul.

Dacă Prichindel ar fi purtat haine frumoase, fermierul ar fi tras concluzia că este un copil rătăcit şi ar fi făcut tot ce era de trebuinţă spre a-l înapoia familiei. Însă, îmbrăcat în zdrenţele tui Sib, el nu putea fi decât unul dintre acei sărăntoci mititei care nu aparţin nimănui pe lume…

— Vino, dar, a încheiat fermierul.

Şi, ridicându-l de pe jos, i l-a pus soţiei sale în braţe, spunând cu glas liniştitor:

— Un mormoloc în plus la fermă nici n-are să se bage de seamă, nu-i aşa, Marţino?

— Nu, Marţine.

Şi Martina a şters cu o sărutare ochii plini de lacrimi ai lui Prichindel.