Capitolul XI O PRIMĂ UŞOR DE CÂŞTIGAT.

Hard s-a oprit, buimăcită. Nimeni nu încerca, vreodată, să pătrundă în cocioaba ei. Şi, de altfel, pentru ce să ciocănească? N-avea decât să ridice ivărul şi să intre.

Copiii se refugiaseră într-un colţ, unde isprăveau de devorat cartoful cu lăcomie, cu obrajii umflaţi de îmbucăturile uriaşe.

S-a auzit o nouă bătaie în uşă, ceva mai tare. Ciocănitul acesta nu vădea câtuşi de puţin un vizitator trufaş sau grăbit, care îşi pierde răbdarea cu uşurinţă. Să fi fost oare vreun om nevoiaş, un cerşetor la drumul mare, venit să ceară de pomană?… Milostenie în şandramaua asta? Şi totuşi, părea un ciocănit de om sărman.

Hard s-a ridicat, s-a proptit bine pe picioare şi a făcut un gest ameninţător în direcţia copiilor. S-ar fi putut să fie un inspector din Donegal şi nu trebuia ca Prichindel şi tovarăşa lui de suferinţă să se fi pornit să urle de foame.

Uşa s-a deschis atunci şi porcul s-a făcut nevăzut, scoţând un grohăit cumplit.

Un bărbat, oprit în prag, era cât pe ce să fie doborât la pământ de lighioana înfuriată. Şi-a regăsit iute echilibrul şi, în loc să se supere, părea mai degrabă gata să-şi ceară scuze pentru deranj. Salutul său părea să se adreseze atât dezgustătorului animal, cât şi nu mai puţin dezgustătoarei matroane din cabin. Şi, pe drept cuvânt, de ce ar fi fost dânsul uimit să vadă un porc ieşind din această adevărată cocină?

— Cine sunteţi… şi ce doriţi dumneavoastră? l-a întrebat Hard pe un ton tăios, barându-i drumul.

— Eu sunt un agent, bună doamnă, i-a răspuns omul acela.

Un agent? Cuvântul acesta o făcu să dea îndărăt. Agentul ăsta nu ţinea de baby-farming, în ciuda faptului că vizitele erau într-atât de rare, încât niciodată vreun inspector nu-şi făcuse apariţia prin cătunul Rindock? Să fi venit din partea casei de caritate din Donegal ca să-şi facă raportul privitor la soarta copiilor trimişi la ţară? Oricum ar fi fost, de îndată ce dânsul a pus piciorul în cocioabă, Hard a şi început să-l aiurească de cap cu vorbăria ei.

— Scuze, domnule, scuze!… Aţi sosit tocmai când mă apucasem să fac curat… Aceşti scumpi micuţi, vedeţi şi dumneavoastră cum se poartă! Tocmai şi-au înghiţit fiecare pinta

[45] de supă bună, cu arpacaş… Fetiţa şi băiatul, se înţelege, căci cealaltă este bolnăvioară… da… o febră ce nu poate fi oprită cu nici un chip… Taman era să plec la Donegal ca să caut un medic… Bietele sufleţele, îi iubesc atât de mult!

Şi, cu înfăţişarea ei sălbatică, cu privirea-i cumplită, Hard era aidoma unei tigroaice care se străduieşte să se prefacă în pisicuţă.

— Domnule inspector, a reluat dânsa, dacă măcar aş primi niscai bani de la casa de caritate, ca să pot cumpăra leacuri… Tot ce avem abia dacă ne ajunge pentru hrană…

— Eu nu sunt inspector, bună doamnă, i-a răspuns bărbatul pe un ton mieros.

— Ce sunteţi dumneavoastră atunci, l-a întrebat ea, destul de aspru.

— Un agent de asigurări.

Era unul dintre acei misiţi care forfotesc prin câmpiile irlandeze, precum ciulinii pe pământurile neroditoare. Ei străbat satele, căutând să asigure viaţa copiilor şi, în aceste condiţii, este ca şi cum ai spune că le asigură moartea.

Agentul care venise să se înfăţişeze dinaintea lui Hard era un bărbat între patruzeci şi cinci şi cincizeci de ani, cu un aer suspect, înfăţişare ipocrită, purtare convingătoare şi vorbire insinuantă. Adevărat model de misit care nu se gândeşte decât la comision şi pentru care orice mijloc este bun spre a-l obţine. S-o linguşească pe această megeră, să se prefacă a nu vedea nimic din starea ruşinoasă în care zăceau victimele sale, s-o felicite, dimpotrivă, pentru dragostea cu care le înconjura, prin asemenea procedee socotea el „să încheie afacerea”.

— Bună doamnă, a reluat dânsul, dacă nu v-ar deranja din cale-afară, v-ar conveni să ieşim o clipă?

— Aveţi ceva să-mi spuneţi? l-a întrebat Hard, veşnic bănuitoare.

— Da, bună doamnă am a vă vorbi despre aceşti micuţi copilaşi… şi m-aş dojeni însumi să tratez dinaintea lor un subiect care le-ar putea pricinui un cât de mic rău…

Astfel încât, amândoi au ieşit, îndepărtându-se câţiva paşi, după ce avuseseră grijă să închidă uşa în urma lor.

— Să spunem, deci, bună doamnă, a reluat agentul de asigurări, că dumneavoastră aveţi trei copii…

— Da.

— Ai dumneavoastră?

— Nu.

Le sunteţi cumva rudă?

— Nu.

— Atunci… ei v-au fost trimişi de casa de caritate din Donegal?

— Da.

— După părerea mea, bună doamnă, nici n-ar fi putut încăpea pe mâini mai bune. Şi, cu toate acestea, în ciuda celor mai stăruitoare îngrijiri, se întâmplă uneori ca micuţele fiinţe să cadă bolnave… Este doar atât de fragilă viaţa unui copil, şi cred că am văzut cum una dintre fetiţele dumneavoastră…

— Fac tot ce pot, domnule, i-a răspuns Hard, care izbutise să stoarcă o lacrimă din ochii ei de femeie dezmăţată. Veghez zi şi noapte asupra acestor copii… Mă lipsesc adesea de hrană ca să nu le lipsească lor nimic… Căci, ceea ce ne dă casa de caritate pentru întreţinerca lor, e atât de puţin… Abia trei lire, domnule… trei lire sterline pe an…

— Ce-i drept, este de-a dreptul insuficient, bună doamnă, şi e nevoie de un adevărat devotament din partea dumneavoastră pentru a veni în ajutorul nevoilor acestor scumpe făpturi… Spuneam, aşadar, că aveţi actualmente două fetiţe şi un băieţel?

— Da.

— Orfani, fără îndoială…?

— Se prea poate.

— Obişnuinţa de a vizita copiii îmi îngăduie să apreciez la patru şi la şase ani vârsta celor două fetiţe şi la doi ani şi jumătate pe aceea a băiatului…

— Pentru ce puneţi toate aceste întrebări?

— Pentru ce?… Apăi, bună doamnă, aveţi să aflaţi.

Hard s-a uitat la el chiorâş.

— Cu siguranţă, a reluat dânsul, aerul este curat în acest comitat Donegal… Condiţiile igienice sunt excelente… însă, totuşi, aceşti babys sunt atât de fragili, încât, în ciuda iubirii dumneavoastră pline de duioşie, s-ar putea să se întâmple – iertaţi-mă dacă am să vă sfâşii inima – s-ar putea să vi se întâmple să pierdeţi pe unul sau pe altul dintre micuţii aceştia… Ar trebui să-i asiguraţi…

— Să-i asigur?

— Da, bună doamnă, să-i asiguraţi… în folosul dumneavoastră…

— În folosul meu! a strigat Hard, a cărei privire s-a însufleţit de lăcomie.

— O să pricepeţi fără nici o greutate… Plătind la Compania mea câteva pence pe lună, veţi primi o primă de două până la trei lire, dacă se întâmplă ca ei să moară.

— Două până la trei lire!… a repetat Hard.

Şi agentul şi-a putut spune că propunerca lui avea sorţi de izbândă.

— Aşa se face în general, bună doamnă, a reluat el pe un ton mieros. Noi avem de pe acum asiguraţi mai multe sute de copii prin fermele din Donegal şi, dacă nimic nu te poate mângâia de moartea unei biete fiinţe pe care ai înconjurat-o cu devotament, este măcar cel puţin… o… compensaţie, o, foarte mică, mărturisesc!… să încasezi câteva guinee din aur englezesc, pe care Compania este fericită să le ofere…

Hard a înşfăcat mâna misitului

— Şi se primeşte… fără dificultăţi? a întrebat dânsa cu o voce răguşită şi aruncând priviri furişe în jurul ei.

— Fără dificultăţi, bună doamnă. De îndată ce medicul a constatat moartea copilului, nu mai trebuie decât să treceţi pe la reprezentantul Companiei din Donegal.

Apoi, scoţând o hârtie din buzunar, a adăugat:

— Am poliţe gata pregătite şi, dacă dumneavoastră consimţiţi să vă puneţi semnătura dedesubt, veţi fi mai puţin neliniştită pentru viitor. Şi adaug, în cazul în care unul dintre copiii dumneavoastră ar muri – vai, asta se vede cât se poate de limpede! – prima ar putea să vă ajute să-i întreţineţi pe ceilalţi… Ce-i drept, este atât de puţin ceea ce oferă casa de caritate…

— Şi asta m-ar costa ceva?… a întrebat Hard.

— Trei pence pe lună, de fiecare copil… adică nouă pence…

— O asiguraţi chiar şi pe cea mică?

— De bună seamă, bună doamnă, şi asta cu toate că ea mi s-a părut a fi foarte bolnavă! Dacă îngrijirile dumneavoastră nu ar izbuti s-o salveze, asta ar însemna două lire… înţelegeţi, două lire!… Şi băgaţi de seamă, ceea ce face Compania, a cărei operă este morală, este spre binele scumpilor babys… Noi avem interesul ca ei să trăiască, deoarece existenţa lor ne aduce un profit! Suntem dezolaţi atunci când unul dintre ei sucombă!

Nu, aceşti prea cinstiţi asigurători nu erau câtuşi de puţin dezolaţi, din moment ce mortalitatea nu ar fi depăşit o anumită medie! Şi, oferindu-se s-o înscrie pe micuţa muribundă, agentul avea siguranţa că încheie o afacere bună, aşa cum o demonstrează următorul răspuns, dat de un doctor care se pricepea: „A doua zi după înmormântarea unui copil asigurat, noi contractăm mai multe asigurări ca orişicând”.

Era purul adevăr şi, nu-i mai puţin adevărat că unii mizerabili – o infimă minoritate, ne grăbim noi s-o spunem – nu se dădeau îndărăt nici din faţa unei crime, pentru a putea căpăta prima!

Concluzia este că aceste Companii şi clientela lor ar trebui supravegheate foarte îndeaproape. Însă, în fundul unui asemenea cătun, situaţia era în afara oricărui control. Astfel încât agentul nu avea a se teme să intre în legătură cu această odioasă Hard, cu toate că nu se putuse nicicum îndoi de ce era în stare dumneaei.

— Haideţi, bună doamnă, a reluat el pe un ton şi mai insinuant încă, nu vă înţelegeţi propriul dumneavoastră interes?

Cu toate acestea, ca mai şovăia să dea cele nouă pence, chiar şi având perspectiva să capete în curând prima pentru micuţa moartă.

— Şi asta cât ar costa?… a întrebat dânsa din nou, de parcă ar fi tras nădejde să i se facă o reducere.

— Trei pence pe lună şi de fiecare copil, vă repet, adică nouă pence.

— Nouă pence!

Ea ar fi vrut să se târguiască.

— Este zadarnic, i-a replicat agentul. Gândiţi-vă, bună doamnă, că, în ciuda îngrijirilor dumneavoastră, acest copil poate muri mâine… astăzi chiar… şi că atunci Compania va avea să plătească două lire. Haide… semnaţi… Credeţi-mă pe mine… semnaţi.

Avea la el pană şi cerneală. O semnătură în josul poliţei şi gata.

Semnătura fiind pusă, din cei zece şilingi ascunşi în fundul buzunarului ei, Hard a scos nouă pence, pe care le-a pus în palma misitului.

Apoi, în clipa în care se pregătea să-şi ia rămas bun, cât se poate de mieros şi numai schime ipocrite, acesta a adăugat:

— Acum, bună doamnă, cu toate că n-am nevoie să vă încredinţez soarta acelor scumpi copii, o fac totuşi în numele Companiei noastre şi a Providenţei. Noi suntem reprezentaţii lui Dumnezeu pe pământ. Dumnezeu care întoarce însutit pomana făcută celor nefericiţi… Bună ziua, bună doamnă, bună ziua!… Luna viitoare voi reveni să încasez mica sumă şi sper să vă găsesc tustrei pensionarii în perfectă stare de sănătate – chiar şi această fetiţă pe care devotamentul dumneavoastră va ajunge s-o vindece. Nu uitaţi că, în bătrâna noastră Anglie, viaţa omenească are o mare valoare şi că, fiecare mort este o pierdere suferită de capitalul social… La revedere, bună doamnă, la revedere!

Hard, nemişcată, l-a lăsat pe agentul de asigurări să se îndepărteze de cabin, din care copiii nu îndrăzniseră să iasă. Până atunci, ea nu luase în consideraţie decât cele câteva guinee pe care i le procura fiecare an de viaţă a acestora şi iată că moartea lor avea să-i aducă acelaşi venit! Depindea numai de dânsa să nu mai plătească şi a doua oară cele nouă pence cheltuite prima dată.

Astfel încât, întorcându-se în casă, ce mai privire le-a aruncat Hard acestor nefericiţi: privirea uliului îndreptată către păsărică tupilată în iarbă! După cât se părea, Prichindel şi Sissy o pricepuseră. Din instinct, ei au dat îndărăt, de parcă mâinile acelui monstru cu chip de om ar fi fost gata să-i sugrume!

Totuşi, se cuvenea ca dânsa să acţioneze cu băgare de seamă. Trei copii morţi ar fi stârnit, de bună seamă, bănuieli. Din cei opt sau nouă şilingi ce-i mai rămăseseră, Hard avea să folosească o mică parte ca să-i hrănească pentru câtva timp, încă trei sau patru săptămâni… O, nu mai mult!

Agentul, când urma să sosească din nou, avea să-şi primească suma de nouă pence, iar prima de asigurare va răsplăti înzecit aceste cheltuieli indispensabile. Acum, ea nu se mai gândea să-i ducă înapoi pe copii la casa de caritate.

La cinci zile după vizita agentului, fetiţa a murit, fără ca vreun medic să fi fost chemat la căpătâiul său.

Era în dimineaţa zilei de 6 octombrie. Hard, fiind plecată la băutură, îi lăsase pe copii în părăsire în cocioaba ei, a cărei uşă avusese grijă s-o încuie.

Micuţa bolnavă horcăia. În afară de un strop de apă pentru a-i umezi buzele, nu i se mai putea da nimic. Medicamente? Ar fi trebuit să se ducă după ele cineva până la Donegal şi să le plătească… Hard îşi folosea mai bine timpul şi banii. Mica victimă nu mai avea nici forţa să se mişte. Dârdâia de frig, scăldată în sudoarea cauzată de febră, care uda aşternutul de paie. Ochii ei rămăseseră larg deschişi, spre a vedea pentru ultima oară, şi parcă-şi spunea:

— Pentru ce m-am mai născut oare?… pentru ce?

Sissy, stând pe vine, îi muia încetişor tâmplele.

Prichindel, într-un ungher, privea de parcă s-ar fi uitat la o cuşcă a cărei uşiţă se va deschide, lăsând să scape o pasăre…

După un geamăt mai plângăreţ care a strâmbat gura copilei, el a întrebat:are să moară?” poate fără să-şi dea seama ce înseamnă acest cuvânt.

— Da, i-a răspuns Sissy, şi are să meargă în cer!

— Adică, nu poţi merge în cer fără să mori?

— Nu, nu se poate!

Câteva clipe mai târziu, o mişcare convulsivă a zgâlţâit această gingaşă făptură, a cărei viaţă nu mai atârna decât de un fir. Ochii i s-au dat peste cap şi sufletul său de copil i-a părăsit trupul, cu un ultim suspin.

Sissy a căzut în genunchi, înspăimântată. Prichindel, imitându-şi tovarăşa de suferinţă, a îngenuncheat şi el dinaintea acestui trupuşor pipernicit care nu se mai mişca.

Când Hard s-a întors acasă, după o oră, a început să răcnească. Apoi, ieşind din nou, a urlat: „moartă… moartă!”, străbătând cătunul, pe care voia să şi-l ia martor durerii sale.

Câţiva vecini abia dacă s-au prefăcut că bagă de seamă. Ce le păsa acestor oameni sărmani că pe lume era un nefericit mai puţin! Nu erau destui alţii pe pământ? Şi numărul lor avea să crească încă!… Sămânţa asta n-are să dispară niciodată!

Jucând asemenea rol, Hard nu se gândea decât la interesele ei, înţelegând să nu-şi primejduiască prima de asigurare.

Dar, mai întâi, trebuia să dea fuga la Donegal spre a cere ajutorul medicului Companiei. Dacă tot nu-l chemase ca să-l îngrijească pe copil, avea să-i ceară acum să vină ca să constate decesul – formalitate neapărat trebuincioasă pentru plata asigurării.

Hard a pornit deci la drum chiar în ziua aceea, lăsând-o pe micuţa moartă în grija celor doi copii. A plecat din Rindock pe la două după-amiaza şi, cum avea de făcut zece kilometri dus şi zece kilometri întors, ea nu avea să se întoarcă înainte de ora opt sau nouă seara.

Sissy şi Prichindel rămăseseră în cabin, unde fuseseră încuiaţi pe dinafară. Băiatul, nemişcat lângă vatră, abia dacă îndrăznea să mai facă vreo mişcare. Sissy îi dădea fetiţei mai multă atenţie decât primise poate biata copilă în întreaga ei viaţă. A spălat-o pe faţă, i-a aranjat părul, i-a scos cămăşuţa numai zdrenţe şi a înlocuit-o cu un ştergar pus la uscat pe un cui. Micul cadavru nu urma să aibă alt giulgiu, după cum nu avea să aibă alt mormânt decât gaura în care urma să fie aruncată.

Îndată ce şi-a isprăvit treaba, Sissy a sărutat fetiţa pe amândoi obrajii. Prichindel a vrut să facă şi el tot aşa… dar l-a cuprins spaima.

— Vino… vino! i-a spus el lui Sissy.

— Unde?

— Afară! Vino… vino!

Sissy l-a refuzat. Ea nu voia să părăsească acest trup în colibă. Şi, de altfel, uşa era încuiată.

— Vino… vino! a repetat copilul.

— Nu… nu! Trebuie să rămânem!

— Ea e rece cu totul… şi eu la fel… Mi-e frig… mi-e frig! Vino, Sissy, vino. Ea vrea să ne ia cu dânsa acolo… unde e ea acum…

Copilul era de-a dreptul înspăimântat. Avea simţământul că moare şi el dacă nu fuge de acolo… Începea să se lase seara…

Sissy a aprins un căpeţel de lumânare înfipt în crăpătura unei bucăţi de lemn şi a pus-o în apropierea aşternutului de paie.

Prichindel s-a simţit şi mai înspăimântat când luminiţa aceea pâlpâitoare a făcut să tremure obiectele din jurul lui. O iubea mult pe Sissy… o iubea ca pe o soră mai mare… Singurele mângâieri pe care le primise vreodată de la ea veniseră… Dar el nu putea să rămână acolo… nu mai putea…

Şi atunci, cu mâinile goale, zgâriindu-se, rupându-şi unghiile, a izbutit să scobească pământul într-un colţ al uşii, să dea la o parte pietrele ce sprijineau canatul acesteia, să facă o gaură îndeajuns de mare ca să poată trece printr-însa.

— Vino… vino!… a spus el pentru ultima oară.

— Nu, i-a răspuns Sissy, nu vreau să plec… Ea ar rămâne singură… Nu vreau! Prichindel i s-a agăţat de gât, a îmbrăţişat-o, a sărutat-o… Apoi, strecurându-se prin gaura aceea a dispărut, lăsând-o pe Sissy lângă micuţa moartă.

Câteva zile mai târziu, copilul, găsit pe câmp, a căzut în mâinile prezentatorului de marionete şi se ştie ce i s-a întâmplat după aceea.