Capitolul XII ÎNTOARCEREA.

Acum, Prichindel era fericit şi nu-şi putea închipui că ar fi cu putinţă să existe mai multă fericire – numai în prezent, fără a se gândi câtuşi de puţin la viitor, însă viitorul este oare altceva decât un prezent care se reînnoieşte din ziua de mâine în ziua de mâine?

Ce-i drept, memoria lui îi aducea adesea în faţa ochilor imagini din trecut. Se gândea adesea la fetiţa împreună cu care vieţuise la femeia aceea rea. Sissy ar avea astăzi aproape unsprezece ani. Ce s-o fi întâmplat cu dânsa?… Oare n-o fi eliberat-o şi pe ea moartea ca pe cealaltă micuţă?… Îşi tot spunea că are s-o regăsească într-o bună zi. Îi datora atâta recunoştinţă pentru îngrijirile pline de dragoste şi, în nevoia lui de-a se lega sufleteşte de toţi aceia care-l iubiseră în trecut, voia să vadă într-însa o adevărată soră.

După aceea mai fusese Grip – bunul Grip, pe care-l punea laolaltă cu Sissy în cadrul aceluiaşi simţământ de recunoştinţă. Trecuseră şase luni de la incendierea şcolii zdrenţăroşilor din Galway, şase luni în timpul cărora Prichindel fusese jucăria unor întâmplări atât de felurite! Ce s-o fi întâmplat cu Grip?… Nu, nici el nu putea să fi murit… Nişte inimi atât de bune „nu încetează să bată astfel!”. Mai degrabă unora ca alde Hard sau Thornpipe li s-ar putea întâmplă să piară, şi nimănui nu i-ar părea rău după ei… Bestiile astea au o viaţă grea!

Aşa judeca Prichindel şi, putem fi siguri că el le spusese celor de la fermă despre prietenii săi de odinioară. Astfel încât fermierul se interesase de soarta lor.

Martin Mac Carthy făcuse deci o anchetă; însă, în ciuda faptului că nu fusese uitată, cu privire la Sissy nu reieşise nimic: fetiţa dispăruse din cătunul Rindock.

În legătură cu Grip, primise însă un răspuns din Galway. Bietul băiat, abia reînsănătoşit după rana sa, nemaiavând slujbă, părăsise oraşul şi, fără îndoială, rătăcea dintr-un târguşor într-altul spre a găsi de lucru. Mare necaz pe capul lui Prichindel, care se simţea atât de fericit în timp ce Grip probabil că nu era câtuşi de puţin! Domnul Martin se interesase de existenţa lui Grip şi nimic nu şi-ar fi dorit mai mult decât să-i dea de lucru la fermă, unde ar fi făcut treabă bună, însă nu se ştia ce se întâmplase cu dânsul… Cei doi foşti interni de la ragged-school aveau oare să se mai revadă într-o bună zi?… În definitiv, de ce să-şi piardă speranţa?

La Kerwan, familia Mac Carthy ducea o viaţă anevoioasă şi rânduită. Fermele cele mai apropiate se găseau la distanţe de trei până la cinci kilometri. Vecinii, mici arendaşi, nu se prea vizitează, în mijlocul acestor districte puţin populate din Irlanda de Jos. Tralee, capitala comitatului, se afla la vreo douăzeci şi doi de kilometri şi domnul Martin sau Murdock nu plecau la oraş decât dacă erau siliţi de treburi şi numai în zilele de târg.

Anotimpul înainta. Februarie a fost foarte friguros, iar martie foarte ploios. Se apropia perioada când trebuiau să înceapă iarăşi arăturile de primăvară. Într-un cuvânt, iarna, nefiind din cale-afară de aspră, nu părea că are de gând să se prelungească. Însămânţările aveau să se facă în bune condiţii. Fermierii puteau fi, aşadar, în măsură să răspundă pretenţiilor proprietarilor în privinţa plăţii arendei la Crăciunul următor, fără a fi puşi în situaţia îngrozitoare de-a fi alungaţi de pe ogoarele lor, aşa cum se întâmplă în atâtea districte, de ajung să se depopuleze parohii întregi.

Cu toate acestea, după cum se spune, exista un punct întunecat la orizontul fermei.

În urmă cu doi ani, cel de-al doilea fiu, Pat, pornise la drum pe nava de comerţ Guardian, aparţinând casei Marcuard din Liverpool. Primiseră doar două scrisori de la dânsul, după ce străbătuse mările sudului; cea din urmă sosise de vreo nouă sau zece luni şi, de atunci, nu mai aveau nici o veste de la el. Se înţelege de la sine că domnul Martin scrisese la Liverpool, însă răspunsul nu fusese deloc mulţumitor. Nu se aflase nimic nici prin curieri, nici prin corespondenţele maritime şi domnii Marcuard nu-şi ascundeau îngrijorarea cu privire la soarta lui Guardian.

Ca urmare, aşadar, Pat devenise principalul subiect de conversaţie la fermă şi Prichindel înţelegea câtă supărare îi pricinuia familiei lipsa de veşti de la dânsul.

Nu ne vom mira deci de nerăbdarea cu care era aşteptat, în fiecare dimineaţă, acel mail-coach

[47] de la post-office. Micul nostru băieţel îl pândea, pe şoseaua care pune în legătură această parte a comitatului cu capitala sa. Când zărea de la distanţă poştalionul, uşor de recunoscut după culoarea-i roşie ca a sângelui de bou, alerga cât îl ţineau picioarele, dar nu ca puştii dând fuga după niscai coppers, ci spre a afla dacă nu era vreo scrisoare pe adresa lui Martin Mac Carthy.

Serviciul poştal este admirabil organizat până şi în părţile cele mai lăturalnice ale comitatelor Irlandei. Factorul se opreşte din poartă în poartă ca să primească sau să împartă scrisorile. Pe câte o bucată de zid, în dreptul unei borne kilometrice, se află cutii, puse în evidenţă de câte o placă din fontă roşie, ba chiar şi saci, aliniaţi de ramurile copacilor şi pe care poştaşul îi ridică în trecere pe-acolo.

Din nefericire, nici o scrisoare de la Pat nu ajungea la ferma Kerwan, niciuna expediată de casa Marcuard. De când Guardian fusese văzut pentru ultima oară în largul coastelor Australiei, nu se mai primise nici o ştire despre el.

Mama mare suferea foarte mult din această pricină. Pat fusese întotdeauna nepotul ei preferat. Vorbea neîncetat despre dânsul. Era doar foarte bătrână, oare n-avea să-l mai vadă niciodată?… Prichindel se străduia s-o liniştească.

— Se va întoarce, spunea el. Nu-l cunosc şi trebuie să-l cunosc… Nu de alta, dar face parte din familie.

— Şi are să te îndrăgească, la fel cum te iubim noi toţi, i-a răspuns ea.

— Este totuşi frumos să fii marinar, Mamă mare! Ce păcat însă că trebuie să-i părăseşti pe-ai tăi pentru atâta vreme! Nu s-ar putea, dar, să plece pe mare câte o familie întreagă?

— Nu, copilul meu, nu, şi când a plecat Pat, eu m-am întristat foarte tare. Cât sunt de fericiţi aceia care pot să nu se despartă niciodată! „. Băiatul nostru ar fi putut să rămână la fermă… şi-ar fi avut partea lui de muncă, iar noi nu ne-am mai nelinişti atât de mult! El n-a vrut-o…

Arăturile au fost reluate încă din primele zile ale lunii aprilie. Trudă grea, căci pământul este încă tare acum, încât, pentru a-l putea răsturna cu plugul, a-l strivi cu tăvălugul spre a-l egaliza şi pentru a-l grapa, era nevoie să fie tocmiţi câţiva muncitori cu ziua din afara fermei. Domnul Martin şi cei doi feciori ai săi n-ar fi fost de-ajuns pentru atâta treabă. Într-adevăr, clipele sunt preţioase atunci când ai fost nevoit să aştepţi primăvara ca să semeni. Şi, în plus, mai erau de pus legumele, iar, în ceea ce priveşte cartofii, trebuiau aleşi tuberculii ai căror,ochi” pot asigura o recoltă bună.

În acelaşi timp, vitele începeau să fie şi ele scoase din staule. Porcii erau lăsaţi să hălăduiască prin curte şi pe şosea. Vacile, priponite pe pajişti, n-aveau nevoie de cine ştie ce supraveghere. Erau scoase la păscut dimineaţa şi aduse înapoi seara. Mulsul era treaba femeilor. În schimb trebuiau păzite oile, care, hrănite peste iarnă cu paie, varză şi napi, erau scoase la păşunat acum când pe un camp, când pe altul. S-ar fi părut că Prichindel era cum nu se poate mai potrivit să devină păstorul acestei turme.

Martin Mac Carthy nu avea, după cum ştim, decât o sută de oi din rasa aceea bună, scoţiană, cu lâna lungă, mai curând bătând în cenuşiu decât alba, cu botul negru şi cu picioarele de aceeaşi culoare. Astfel încât, atunci când Prichindel le-a condus pentru prima oară la păşune, la vreun kilometru de fermă, s-a simţit destul de mândru să îndeplinească asemenea slujbă nouă. Această trupă behăitoare ce defila sub ordinele sale, cânele lui, Birk, care aducea în turmă oile rămase în urmă, cei câţiva berbeci ce păşeau în frunte, mieii care se înghesuiau pe lângă mamele lor… câtă răspundere! Dacă vreuna s-ar fi rătăcit!… Dacă lupii ar fi dat târcoale primprejur!… Nu, împreună cu Birk şi cu cuţitul său trecut prin cingătoare, tânărul păstor n-avea a se teme de lupi!

Pornea dis-de-dimineaţă, având cu sine o pâine groasă, un ou fiert tare şi o bucată de slănină ca să aibă ce mânca la prânz, în aşteptarea mesei de seară. Oile, le număra la ieşirea din staul şi le număra iarăşi la întoarcere. Tot astfel şi caprele, pe care tot el le păzea, în timp ce câinii le lăsau să plece şi să vină după pofta lor, când doreau.

În primele zile soarele abia începea să se înalţe pe cer când Prichindel o pornea la drum îndărătul turmei sale. Spre apus încă mai sclipeau câteva stele. Le vedea stingându-se puţin câte puţin, de parcă ar fi suflat vântul peste ele. Atunci, razele solare, fremătând în zori, se strecurau până la dânsul, străpungând cu o scânteiere pietrele şi mănunchiurile de iarbă. El se uita de-a curmezişul câmpiei. Cel mai adesea, domnul Martin şi Murdock împingeau, pe un ogor învecinat, plugul, care lăsa o brazdă dreaptă şi negricioasă în urma lui. Pe alt câmp, Sim azvârlea cu gesturi regulate sămânţa, pe care grapa avea în curând s-o acopere cu un strat subţire de pământ.

Trebuie să reţinem faptul că Prichindel, deşi nu se afla decât la începutul vieţii, era mai înclinat să priceapă partea practică, decât latura ciudată a lucrurilor. El nu se întreba, de pildă, cum poate ieşi un spic dintr-un simplu bob, ci câte boabe poate produce un spic de grâu, de orz sau de ovăz. Şi, la seceriş, îşi făgăduia să le numere, tot astfel cum număra ouăle din curtea de păsări, şi să însemne rezultatul calculelor sale. Asta îi era firea. El, mai curând, ar fi numărat stelele, decât să le admire.

De exemplu, el întâmpina cu bucurie ivirea soarelui, mai puţin pentru lumina, cât pentru căldura ce urma s-o răspândească asupra lumii. Se spune că elefanţii din India salută astrul zilei atunci când se înalţă la orizont, iar Prichindel îi imita, mirându-se că oile sale nu lasă să le scape un lung behăit de recunoştinţă. Nu este el acela care topeşte nămeţii ce acoperă pământul? Atunci, de ce, în miezul zilei, în loc să-l privească în faţă, aceste animale se înghesuie unele în altele, cu capul în jos, astfel încât nu li se mai văd decât spinările, făcând-o, cum se spune,de oaie”? Hotărât lucru, oile sunt nişte nerecunoscătoare!

Arareori se întâmpla ca Prichindel să nu rămână singur pe păşune cea mai mare parte a zilei. Câteodată, totuşi, Murdock sau Sim se opreau în drum, nu spre a-l supraveghea pe păstor, ci din plăcerea de-a schimba câteva cuvinte cu el, ca în familie.

— Ascultă, îl întrebau ei, turma o duce bine şi iarba este deasă, nu-i aşa…?

— Foarte deasă, domnule Murdock.

— Şi oile tale sunt cuminţi…?

— Foarte cuminţi, Sim… întreabă-l şi pe Birk… El nu-i silit niciodată să alerge ca să le muşte!

Birk, deloc frumos, dar foarte inteligent, foarte curajos, ajunsese tovarăşul credincios al lui Prichindel. Ceea ce este sigur e că amândoi tăifăsuiau, împreună, ceasuri în şir. Îşi spuneau lucruri care-i interesau pe amândoi. Atunci când tânărul băiat îl privea în ochi, vorbindu-i, Birk, cu nara-i brună tremurând uşor în capătul nasului său lung, părea să-i adulmece cuvintele. Mişca din coadă parcă flecărind – din coada aceasta care, pe drept cuvânt, a fost numită un,semafor portabil”. Doi buni prieteni, aproape de aceeaşi vârstă, şi care se înţelegeau de minune unul cu altul.

O dată cu luna mai, câmpiile au înverzit. Pe islazuri se conturau acum smocuri stufoase de sparcetă, de trifoi şi de lucernă. Ce-i drept, pe ogoarele însămânţate cu grâne nu apăruseră încă decât vlăstare subţirele, palide, ca acele firişoare de păr ce se ivesc în creştetul unui copil mic. Prichindel avea poftă să tragă de ele ca să le facă să crească. Şi, într-o zi când domnul Martin venise să-l vadă ce mai face, i-a adus la cunoştinţă faimoasa lui idee.

— Ei, băiatul meu, i-a răspuns fermierul, îţi închipui că, dacă te-ar trage careva de păr, ţi-ar creşte mai repede?… Nu, numai te-ar durea, asta-i tot!

— Atunci, nu trebuie…?

— Nu, nu trebuie să faci rău nimănui, nici măcar plantelor. Aşteaptă să vină vara, lasă natura să lucreze şi toate firele astea verzi vor face spice frumoase, iar noi le vom secera, ca să le luăm boabele şi paiele!

— Credeţi, domnule Martin, că recolta va fi frumoasă anul acesta?

— Da, se anunţă bună! Iarna nu a fost prea aspră şi, de când a venit primăvara, am avut mai multe zile cu soare decât cu ploaie. Deie Domnul să ţină aşa încă trei luni şi recolta va plăti cu vârf şi îndesat taxele şi arenda.

Existau totuşi şi duşmani de care trebuiau să ţină seama. Aceştia erau păsările prădătoare şi hulpave care foiesc la suprafaţa câmpiei irlandeze. Mai treacă-meargă cu rândunelele astea care nu se hrănesc decât cu insecte în timpul şederii lor de câteva luni pe an! Dar vrăbiile, neruşinate şi lacome, adevăraţi şoareci înaripaţi care atacă grânele şi, mai cu seamă, corbii aceştia ale căror stricăciuni sunt de-a dreptul de neîngăduit, ce de daune mai aduc recoltelor!

Ah, ticăloasele zburătoare, cum îl mai făceau să turbeze de furie pe Prichindel! Şi cum mai păreau că-şi bat joc de dânsul! Când el îşi mâna turma peste păşuni, făcea să se înalţe şiruri negricioase care scoteau croncănituri ascuţite şi zburau cu ghearele atârnând. Erau nişte jivine cu o anvergură uriaşă şi pe care aripile lor puternice le făceau să se îndepărteze iute. Prichindel pornea atunci să le urmărcască şi-l stârnea pe Birk, care-şi spărgea pieptul lătrând. Dar, ce poţi să le faci unor păsări de care nu te poţi apropia? Şi care te sfidează chiar şi de la zece paşi! Apoi fac,crrraa… crrraa!” şi norul negru o ia la sănătoasa.

Însă, ceea ce-l înciuda mai tare pe Prichindel, era faptul că sperietorile, aşezate în mijlocul lanurilor de grâu şi de ovăz, nu foloseau la nimic. Sim întocmise nişte manechine cu o înfăţişare straşnică, având braţele întinse, trupurile înveşmântate în zdrenţe şi care se agitau în bătaia vântului. Cu siguranţă, copiilor le-ar fi fost teamă de ele, dar corbii nici nu se sinchiseau. S-ar fi cuvenit poate să fie născocită vreo maşinărie mai înspăimântătoare şi mai zgomotoasă. Iată aşadar ce idee i-a venit eroului nostru după îndelungate chibzuieli. Fără îndoială, manechinul îşi mişcă braţele atunci când briza este puternică, însă el nu vorbeşte, nu strigă: trebuia, făcut ceva ca să strige.

Minunată idee, au recunoscut cu toţii şi, pentru a o aduce la îndeplinire, Sim n-a găsit altceva mai bun decât să fixeze pe capul momâii o hârâitoare, pe care vântul o învârtea cu mare zgomot.

Aş! În primele două zile, când domnii corbi şi-au făcut apariţia, au fost, dacă nu neliniştiţi, cel puţin miraţi, însă, în cea de-a treia, nici măcar n-au mai luat seama şi Prichindel i-a văzut aterizând liniştiţi pe manechin, a cărui pârâitoare nu se putea lua la întrecere cu croncănitul lor.

,Hotărât lucru, s-a gândit el, nu e totul perfect pe lumea asta.”

Lăsând la o parte asemenea mici necazuri, treburile mergeau bine la ferma Kerwan. Prichindel era cât se poate de fericit. În timpul lungilor seri de iarnă, el făcuse progrese serioase la citit şi la socotit. Iar acum, când se întorcea acasă la sfârşitul zilei, îşi punea contabilitatea în ordine. Ea cuprindea, în afara ouălor de găină, puii din coteţele de găini, înscrişi la data ieşirii lor din găoace şi numerotaţi după specia din care făceau parte. Tot astfel făcea cu purceluşii şi cu iepurii, care alcătuiesc familii numeroase în Irlanda ca şi în alte ţări. Nu era o sarcină prea uşoară pentru tânărul contabil; dar se ştia că asta îl încântă. Dădea dovadă de un spirit într-atât de ordonat, încât cei ai casei îl încurajau să continue. Şi, în fiecare seară, domnul Martin îi înmâna cuvenita pietricică, pe care el o strecura în oala lui de gresie. Aceste pietricele aveau în ochii săi aceeaşi valoare ca şilingii. La urma urmelor, moneda nu este altceva decât o simplă convenţie. Pe deasupra, în oală se mai găsea şi frumoasa guinee pe care i-o adusese debutul său la teatrul din Limerick şi despre care, din nu ştiu ce simţământ de discreţie, nu le vorbise celor de la fermă. În plus, neavând pe ce s-o cheltuiască, deoarece nu ducea lipsă de nimic, punea mai puţin preţ pe dânsa decât pe micile sale pietricele ce-i dovedeau zelul şi buna purtare.

Întrucât vremea fusese prielnică, pregătirile pentru cositul fânului au început în ultima săptămână din iulie. Recolta părea să fie frumoasă. Toată lumea de la fermă a fost rechiziţionată în acest scop. Erau de cosit vreo cincizcei de acri, treabă pe care au făcut-o Murdock şi Sim, împreună cu doi muncitori zilieri din afară. Femeile le veneau în ajutor, întinzând fânul abia cosit ca să se usuce, înainte de a-l face căpiţe, pentru ca apoi să-l vâre în magazie. Se înţelege că, într-un climat atât de ploios, nu e zi de pierdut şi că, atunci când este timp frumos, trebuie să te grăbeşti să profiţi de el. Poate că Prichindel nu prea şi-a mai văzut de turmă o săptămână întreagă, dornic să le ajute pe Martina şi pe Kitty. Şi cu cât avânt strângea el nutreţul cu grebla, cât de bine se pricepea să-şi înalţe căpiţele!

Astfel s-a scurs anul acela, unul dintre cei mai fericiţi pentru domnul Martin la ferma Kerwan. Trecerea lui n-ar fi lăsat nici un fel de păreri de rău, dacă ar fi adus şi veşti de la Pat. Ai fi zis că prezenţa lui Prichindel le adusese tuturor noroc. Şi, atunci când s-a înfăţişat încasatorul de taxe şi perceptorul de dijme, li s-a achitat întreaga sumă. După iarna care a urmat, lipsită de geruri prea mari şi foarte umedă, a sosit o primăvară timpurie ce a îndreptăţit nădejdile pe care şi le puseseră agricultorii într-însa.

S-au întors cu toţii la muncile câmpului. Prichindel şi-a reînceput lungile zile petrecute în tovărăşia lui Birk şi a oilor sale. A văzut iarăşi păşunile înverzind şi a ascultat din nou foşnetul delicat pe care-l fac grâul, secara şi ovăzul când încep să dea în spic. Şi s-au distrat iarăşi văzând cum vântul mângâie panaşele mătăsoase ale firelor de orz. Iar, după aceea, s-a vorbit în familie despre un alt soi de recoltă aşteptată cu nerăbdare, lucru ce-o făcea să zâmbească pe Mama mare… Da, şi n-au trecut trei luni şi familia Mac Carthy a sporit cu un nou membru, pe care Kitty se pregătise să i-l aducă în dar.

În timpul cositului fânului, tocmai când treaba era în toi, unul dintre zilieri a fost doborât de febră şi nu şi-a mai putut continua munca. Spre a putea fi înlocuit era nevoie să fie căutat vreun cosaş fără lucru, dacă avea să mai fie cu putinţă să se găsească vreunul. Necazul era că domnul Martin şi-ar fi pierdut o jumătate de zi ca să alerge până la parohia Silton şi înapoi. Astfel încât a acceptat cu plăcere atunci când Prichindel s-a oferit să se ducă în locul lui.

Adevărul este că putea să se încreadă în el ca să poarte un mesaj şi să-l transmită destinatarului. Opt kilometri pe un drum pe care îl cunoştea, întrucât îl străbătea în fiecare duminică, iată un lucru departe de a-l stânjeni pe băiatul nostru. Ba chiar îşi propunea să meargă pe jos, deoarece caii şi măgarul erau puşi la cărat nutreţ. Plecând de la fermă dis-de-dimineaţă, el făgăduia să fie înapoi înainte de prânz.

Astfel încât, Prichindel a pornit în zori, cu un pas hotărât, având în buzunar scrisoarea fermierului, pe care trebuia s-o înmâneze hangiului din Silton, iar în desagă, mâncare pentru drum.

Vremea era frumoasă dar răcoroasă, datorită unei brize uşoare ce bătea dinspre răsărit, drept care primii cinci kilometri au fost străbătuţi cu vioiciune.

Nici ţipenie de om pe şosea sau prin casele risipite ici şi colo, deoarece toată lumea era ocupată cu muncile câmpului. Cât vedeai cu ochii, câmpia era plină de căpiţe, ce urmau să fie cărate grabnic în şire.

Într-un loc anume, drumul întâlneşte un codru des, pe care-l înconjoară pe o lungime de mai bine de un kilometru şi jumătate. Prichindel s-a gândit că ar fi mai bine să treacă prin pădure, ca să câştige timp. A pătruns deci în codru, nu fără a fi cuprins de teama aceea, foarte firească de altfel, pe care pădurea o inspiră copiilor – pădurea în care există hoţi, pădurea în care sunt lupi, pădurea în care se petrec toate întâmplările povestite în nopţile de veghe. Nu-i mai puţin adevărat că Paddy, când vine vorba despre lup, se roagă bucuros de toţi sfinţii să-l ţină sănătos şi-l numeşte „naşul său”.

Prichindel abia dacă făcuse vreo sută de paşi pe o alee îngustă, că s-a şi oprit la vederea unui om întins la umbra unui copac.

Să fi fost vreun drumeţ care căzuse în acest loc sau pur şi simplu, un trecător ce se odihnea înainte de-a o porni iarăşi la drum?

Prichindel privea neclintit şi, cum omul nu se mişca, a înaintat spre dânsul.

Omul dormea adânc, cu braţele încrucişate la piept, cu pălăria trasă pe ochi. Părea tânăr, de douăzeci şi cinci de ani cel mult. După cizmele lui pline de pământ, după hainele-i prăfuite, se cunoştea că străbătuse fără îndoială o mare distanţă, urcând pe şoseaua dinspre Tralee.

Însă, ceea ce i-a atras atenţia mai cu seamă lui Prichindel, a fost faptul că drumeţul era de bună-seamă marinar… da, după îmbrăcăminte, ca şi după bagaj, cuprins într-un sac de pânză groasă, gudronată. Pe acest sac era scrisă o adresă, pe care băieţelul nostru a izbutit s-o citească de îndată ce s-a apropiat mai mult.

„Pat, a strigat el, ăsta-i Pat!”

Da, Pat era şi l-ar fi recunoscut numai şi numai după asemănarea cu fraţii lui. Pat de la care nu mai aveau veşti de atâta amar de vreme. Pat, a cărui întoarcere era aşteptată cu atâta nerăbdare!

Şi atunci, Prichindel a fost cât pe ce să-l strige ca să-l trezcască… Dar s-a stăpânit. Tot gândindu-se a priceput că, dacă Pat se ivea din nou la fermă fără ca familia să se aştepte să-l revadă, maică-sa şi mai cu seamă bunică-sa ar fi cuprinse de-o emoţie atât de violentă, încât s-ar putea îmbolnăvi. Nu! Ar fi mai bine să-l înştiinţeze pe domnul Martin… El ar aranja cu duhul blândeţii lucrurile… Cât priveşte comisionul pentru hangiul din Silton, ei bine, are să-l facă mâine… Şi apoi, nu era Pat un muncitor cum nu se poate mai nimerit, un copil al fermei, care valora la fel de mult ca oricare altul?… De altfel, tânărul marinar era obosit, căci părăsise oraşul Tralee la miezul nopţii, după ce ajunsese acolo pe railway. De îndată ce va fi în picioare, are să ajungă repede la fermă. Principalul era deci să i-o ia înainte, pentru ca taică-său şi fraţii lui, anunţaţi la vreme, să-i poată ieşi în întâmpinare.

N-avea rost, nu-i aşa, să-i lase pachetul ăsta, ca să-l care pe ultimii cinci kilometri. De ce să nu i-l ducă Prichindel? Nu era oare îndeajuns de puternic ca să-l poarte pe umeri?… În plus, i-ar face atâta plăcere să ia în spinare un sac de marinar… un sac care navigase… Vă daţi seama!

A apucat aşadar sacul de bucla pe care-o făcea sfoara ce-l lega la gură şi, cumpănindu-şi-l bine în spate, s-a avântat în direcţia fermei.

Odată ieşit din pădure, nu avea altceva de făcut decât s-o apuce pe şoseaua care se întindea drept înainte pe distanţă de vreun kilometru.

Dar n-apucase Prichindel să facă nici cinci sute de paşi din drumul spre casă, că a şi auzit nişte strigăte răsunându-i în spate. Pe legea mea, el n-ar fi vrut nici să se oprească, nici să-şi încetinească paşii, ci, dimpotrivă, chiar a încercat să-şi mărească avansul.

Însă, persoana care striga în acelaşi timp alerga.

Era însuşi Pat.

Trezindu-se din somn, nu-şi mai găsise sacul. Furios, dăduse buzna afară din pădure şi văzuse copilul, în timp ce acesta dădea colţul pe şosea.

— Ei, hoţule!… N-ai de gând să te opreşti?

Vă închipuiţi, de bună seamă, că Prichindel n-avea de gând să facă aşa ceva. El alerga cât îl ţineau picioarele, însă, cu sacul acela greu în spate, ar fi fost cu neputinţă să nu fie ajuns din urmă de tânărul marinar, care, se vede treaba, avea picioare de gabier.

— Ah, hoţule, hoţule… N-ai să-mi scapi tu… şi e limpede ce-ai să păţeşti!

Atunci, simţind că Pat nu se mai afla decât la două sute de paşi în urma lui, Prichindel a lăsat sacul să-i cadă şi a spălat putina cu cea mai mare iuţeală.

Pat a cules sacul de pe jos şi şi-a continuat urmărirea.

În sfârşit, ferma li s-a ivit în faţa ochilor chiar în clipa în care Pat, izbutind să-l ajungă din urmă pe copil, îl înşfăcase de gulerul hainei.

Domnul Martin şi copiii săi se aflau atunci în curte, ocupaţi cu descărcarea nutreţului. Ce mai strigăt a putut să le scape, de vreme ce nu luaseră seama să şi-l înfrâneze!

— Pat… fiul meu!

— Frate… frate!

Şi iată-le pe Martina şi pe Kitty, şi iat-o pe Mama mare, dând fuga să-l strângă în braţe pe Pat…

Prichindel rămăsese locului, nemişcat, cu ochii strălucind de bucurie şi se întreba dacă nu se găseşte cineva care să-l mângâie şi pe el.

— Ah… hoţul meu! a strigat atunci Pat.

Totul a fost explicat în numai câteva cuvinte şi Prichindel, năpustindu-se spre Pat, i s-a aruncat de gât, de parcă s-ar fi căţărat pe gabia

[48] unei nave.