Capitolul XIII DOUĂ BOTEZURI.

Ce bucurie pe alde Mac Carthy! Pat întors acasă, tânărul marinar la ferma Kerwan, familia strânsă iarăşi toată laolaltă, cei trei fraţi adunaţi în jurul aceleiaşi mese. Mama mare împreună cu nepotul ei cel mai drag, Martin şi Martina cu toţi copiii lor!

Şi apoi, anul se anunţa bun. Recolta era îmbelşugată, iar aceea de cereale nu avea să fie mai mică. Cartofii, sfinţii cartofi, care umpleau brazdele cu tuberculii lor gălbui sau roşietici! Doar ei sunt pâine gata făcută: n-ai decât să-i coci, iar un pic de cenuşă fierbinte poate fi de-ajuns pentru asta, în cea mai simplă vatră. Din capul locului, Martina l-a întrebat pe Pat:

— Te-ai întors pentru un an întreg, fiul meu?

— Nu, mamă, doar pentru şase săptămâni. N-am de gând să mă las de meserie, căci este o meserie bună… Peste şase săptămâni trebuie să mă întorc la Liverpool, unde am să mă îmbarc din nou pe Guardian.

— Peste şase săptămâni! a murmurat Mama mare.

— Da, însă în calitate de şef de echipaj de astă dată, şi şeful de echipaj la bordul unei nave este cineva…!

— Bine, Pat, bine! a spus Murdock, strângând cu dragoste mâna fratelui său.

— Dar până în ziua plecării, a reluat tânărul marinar, dacă aveţi nevoie de două braţe vânjoase la fermă, vi le pun la dispoziţie pe ale mele.

— Iată un lucru ce nu se poate refuza, i-a răspuns pe dată domnul Martin.

În ziua aceea, Pat abia făcuse cunoştinţă cu cumnată-sa Kitty, care se căsătorise cu fratele lui după ce se îmbarcase el ultima dată. A fost încântat să întâlnească în persoana ei o femeie atât de desăvârşită, vrednică de Murdock, ba chiar a crezut că-i de datoria lui să-i mulţumească pentru că avea să-i dăruiască un nepot – dacă nu cumva urma să-i facă o nepoată – înainte ca el să se întoarcă la bordul navei. Se bucura mult să devină unchi şi o săruta pe Kitty ca pe o soră ce se ivise pe neaşteptate în timpul îndelungatei sale absenţe.

Desigur, veţi crede cu dragă inimă că Prichindel nu rămăsese nesimţitor în faţa unor asemenea efuziuni. Li se alătura şi el din adâncul sufletului, stând cuminte într-un ungher al sălii celei mari. Însă avea să vină cât de curând şi timpul său. Şi, pe deasupra, oare nu făcea parte din familie? Povestea vieţii sale i-a fost istorisită lui Pat. Bunul băiat a părut foarte înduioşat de cele auzite. Începând din clipa aceea, cei doi au devenit foarte buni prieteni.

— Şi eu, repeta tânărul matelot, eu care-l luasem drept hoţ văzându-l cum fuge cu sacul meu! Într-adevăr, a fost în primejdie să capete câteva palme…

— Oh, palmele dumneavoastră nu mi-ar fi făcut nici un rău, i-a răspuns Prichindel, deoarece nu vă furasem nimic!

Şi, vorbind astfel, s-a uitat la flăcăul acesta viguros, bine făcut, bine clădit, cu înfăţişarea sa hotărâtă, purtarea lui sinceră, figura sa arsă de soare şi de briza mării. Un marinar i se părea un personaj însemnat… o fiinţă aparte… un domn ce umbla pe apă. Cât de bine pricepea el de ce Pat era preferatul lui Mama mare, care-l ţinea de mână de parcă ar fi vrut să-l împiedice să-şi părăsească familia prea curând!

Se înţelege de la sine că, încă din prima oră, Pat îşi spusese povestea, explicase pentru ce nu dăduse de veste atâta timp – atât de multă vreme, încât se crezuse că a dispărut. Şi, de fapt, puţin mai lipsise ca să nu se mai întoarcă niciodată înapoi în ţară. Guardian eşuase pe un banc de nisip într-o insuliţă din părţile sudice ale Oceanului Indian. Acolo, timp de treisprezece luni, naufragiaţii n-au avut alt refugiu decât o insulă pustie, situată în afara rutelor maritime, fără nici o legătură cu restul lumii. În sfârşit, după numeroase strădanii, marinarii au izbutit să-l pună din nou pe Guardian pe linia de plutire. Totul fusese salvat – atât nava, cât şi încărcătura. Iar Pat se remarcase într-atâta prin zelul şi curajul său, încât, la propunerca căpitanului, casa Marcuard din Liverpool hotărâse să-l îmbarce din nou în calitate de şef de echipaj pentru viitoarea cursă în Pacific. Lucrurile mergeau, aşadar, cât se poate de bine.

Încă de a doua zi, toată lumea de la ferma Kerwan s-a pus iarăşi pe treabă şi s-a văzut de îndată că zilierul bolnav avea să fie înlocuit de un muncitor straşnic.

O dată cu sosirea lunii septembrie, secerişul era în toi. Iar dacă la grâu producţia rămânea, ca de obicei, destul de slabă, cel puţin secara, orzul şi ovăzul dăduseră o recoltă îmbelşugată. Anul acesta l878 era, în chip de netăgăduit, un an rodnic. Încasatorul de arenzi putea să se prezinte chiar şi înainte de Crăciun, dacă era grăbit. Avea să fie plătit cu bani buni şi sunători, iar procurarea de rezerve urma să rămână pentru la iarnă. Nu-i mai puţin adevărat că Martin Mac Carthy nu izbutea câtuşi de puţin să-şi sporească economiile; el trăia numai de pe urma muncii sale, care îi asigura prezentul, însă nu şi viitorul. Ah, viitorul fermierilor arendaşi din Irlanda, veşnic la cheremul capriciilor vremii! Acest lucru îl preocupa fără încetare pe Murdock. Astfel încât nu înceta să-i sporească ura împotriva unei asemenea stări sociale, care nu va lua sfârşit decât o dată cu abolirea sistemului landlorzilor şi cu înapoierea pământului acelora ce-l cultivă prin plata lui eşalonată.

„Trebuie să avem încredere!” îi tot repeta Kitty.

Şi Murdock se uita la dânsa fără să-i răspundă.

În cea de a noua zi a aceleiaşi luni, evenimentul aşteptat cu atâta nerăbdare a adus mare bucurie la ferma Kerwan. Kitty, care nu stătuse decât foarte puţină vreme la pat, a adus pe lume o fetiţă. Ce încântare pentru toată lumea! Acest copilaş a fost întâmpinat întocmai ca un înger ce-ar fi pătruns, bătând din aripi, pe fereastra sălii celei mari. Mama mare şi Martina şi-l smulgeau una alteia din braţe.

Pe chipul lui Murdock s-a întipărit un zâmbet de fericire atunci când şi-a îmbrăţişat copilul. Cei doi fraţi ai săi îşi priveau nepoata cu adoraţie. Nu era oare dânsa primul fruct pe care-l dădea ramura principală a arborelui familiei, ramura Kitty-Murdock, aşteptând ca şi celelalte două să binevoiască a produce aşijderea? Şi să ne mai mirăm atunci că tânăra mamă a fost felicitată, răsfăţată, înconjurată cu tot soiul de îngrijiri! Şi ce de lacrimi de înduioşare n-au mai curs! Ai fi zis că locuinţa fusese pustie înainte de naşterea acestei mici fiinţe!

Cât despre băieţelul nostru, niciodată nu mai fusese atât de emoţionat ca în clipa în care i s-a îngăduit să-i dea o sărutare noii născute.

Nimeni nu se îndoia că această naştere trebuia să dea ocazia unei adevărate sărbători, de îndată ce Kitty ar fi putut să ia şi dânsa parte. Şi fapt este că nici n-a întârziat câtuşi de puţin. De altminteri, programul avea să fie foarte simplu. După ceremonia botezului, oficiată la biserica din Silton, preotul şi câţiva prieteni ai domnului Martin, o jumătate de duzină de mici arendaşi de prin împrejurimi, care nu pregetau să vină de la patru-cinci kilometri, s-au strâns la fermă. Îi aştepta un dejun îmbelşugat şi delicios. Oamenii aceia cumsecade erau încântaţi să împărtăşească bucuria acestei familii cinstite, la un banchet prietenesc. Şi, ceea ce-i făcea pe-ai casei îndeosebi fericiţi era faptul că Pat lua parte la petrecere, întrucât plecarea lui la Liverpool nu urma să aibă loc decât către sfârşitul lunii septembrie. Hotărât lucru, zeiţa Lucina care veghează asupra naşterilor, aranjase împrejurările cum se cuvine şi ar fi meritat să i se aprindă o lumânare dacă n-ar fi fost – ce îngrozitor! – de origine păgână.

Dar, mai întâi şi mai întâi trebuia hotărât ceva foarte important, ce nume să i se dea copilului?

Mama mare a propus să i se spună Jenny şi, în această privinţă, n-au existat nici un fel de dificultăţi ca, de altfel, nici în aceea a alegerii unei naşe. Toată lumea era atât de sigură că i-ar face plăcere bătrânei dacă i s-ar propune aşa ceva, încât s-a căzut numaidecât de acord. Ce-i drept, patru generaţii o despărţeau pe străbunică de strănepoată şi, fără îndoială că este mai bine ca o fină să poată conta pe naşa ei, cel puţin în timpul copilăriei. Însă, în atare caz, era o chestiune de simţăminte care trebuiau să aibă întâietate asupra tuturor celorlalte lucruri: ar fi fost parcă o ocazie pentru bătrâna femeie de a-şi regăsi maternitatea şi lacrimi de înduioşare i-au scăldat obrajii atunci când, cu oarecare solemnitate, i s-a făcut propunerea.

Şi naşul?… Ah, aici e aici! Iată ceva care n-are să meargă la fel de repede. Un străin?… Nici nu putea fi vorba de asta, deoarece existau în casă doi fraţi, cu alte cuvinte doi unchi, Pat şi Sim, care cereau insistent să li se facă cinstea de-a fi naşi. Totuşi, să-l fi ales pe unul, ar fi însemnat să-l nemulţumeşti pe celălalt. Fără îndoială că Pat, mai mare decât Sim, s-ar fi putut folosi de dreptul lui în această împrejurare, însă el era matelot, sortit să-şi petreacă pe mare cea mai mare parte a existenţei sale. Cum i-ar fi fost cu putinţă să vegheze asupra micuţei lui fine?… A priceput dar acest lucru, oricâtă mâhnire i-a pricinuit, astfel încât alegerea urma să cadă asupra lui Sim.

Or, iată că Mama mare a avut o idee care, mai întâi, a stârnit uimire. Oricum, dânsa avea dreptul să aleagă un naş pe placul său. Ei bine, ea l-a numit pe Prichindel.

Cum adică! Acest copil găsit, orfanul ăsta căruia nu i s-a cunoscut niciodată familia să fie naş…?

Se putea oare admite aşa ceva?… Fără îndoială, se ştia că este inteligent, harnic, devotat… El era iubit, stimat, apreciat de toţi cei de la fermă… Dar, în sfârşit… Prichindel!… Şi, pe deasupra, puştiul nu avea încă decât şapte ani şi jumătate, ceea ce înseamnă o vârstă cam mică pentru un naş.

— Ce contează, a făcut Mama mare, el are prea puţin, în schimb eu am prea mult… Are să se compenseze.

Într-adevăr, dacă naşul nu avea încă opt ani, naşa împlinise şaptezeci şi şase – adică optzeci şi patru de ani la un loc… Iar Mama mare afirma că asta nu însemna decât patruzeci şi doi pentru fiecare.

— Tocmai în puterea vârstei, a adăugat dânsa.

Dar, după cum vă daţi seama, oricât ar fi dorit ceilalţi să-i fie bătrânei pe plac, se cădea ca propunerca să fie judecată cu toată chibzuinţa. Tânăra mamă, când i s-a cerut părerea, n-a văzut în asta nici un neajuns, căci ea îi vădise lui Prichindel o dragoste aproape maternă. Însă domnul Martin şi Martina s-au arătat destul de nehotărâţi, întrucât nu izbutiseră să afle nimic în privinţa stării civile a copilului, cules din cimitirul oraşului Limerick şi care nu-şi cunoscuse niciodată părinţii.

Între timp, a intervenit Murdock şi a lămurit problema. Inteligenţa lui Prichindel, cu mult deasupra vârstei sale, judecata lui serioasă, silinţa pe care o punea în tot ce făcea şi ceea ce desluşea limpede pe chipul lui, adică faptul că avea să-şi croiască un drum în viaţă, au fost motivele ce l-au hotărât să limpezească lucrurile.

— Vrei? l-a întrebat el.

— Da, domnule Murdock, a făcut Prichindel.

Şi i-a dat răspunsul pe un ton atât de hotărât, încât cu toţii au fost mişcaţi. Avea, fără îndoială, simţământul responsabilităţii pentru viitorul finei sale, pe care şi-l asuma din toată inima.

La 26 septembrie, încă din zori, fiecare era pregătit pentru ceremonie. Îşi puseseră cu toţii hainele de duminică şi, femeile în droşcă, bărbaţii pe jos, s-au îndreptat plini de voioşie spre parohia Silton.

Însă, de îndată ce au păşit în biserică, s-a ivit o complicaţie, o dificultate la care nimeni nu se gândise până atunci. A descoperit-o preotul paroh.

În clipa când acesta a întrebat ce naş aleseseră pentru noul-născut, Murdock i-a răspuns:

— Prichindel.

— Şi ce vârstă are…?

— Şapte ani şi jumătate.

— Şapte ani şi jumătate?… Este cam prea tânăr… Totuşi, n-ar fi nici o piedică. Dar, spuneţi-mi, presupun că mai are şi alt nume în afară de Prichindel?

— Părinte, noi altul nu-i ştim, i-a răspuns Mama mare.

— Nu-i ştiţi alt nume? a replicat preotul. Şi, adresându-se băieţelului, l-a întrebat:

— Tu trebuie să ai un nume de botez, nu?

— Nu am, părinte.

— Ei, asta-i, copilul meu, nu cumva, din întâmplare, tu n-ai fost niciodată botezat?

Indiferent dacă din întâmplare sau altcumva, un lucru este sigur – că Prichindel se afla în imposibilitatea de-a da vreo informaţie cât de mică asupra acestui subiect. N-avea nici un fel de amintire cu privire la ceremonia botezului. Ne-am putea chiar mira de faptul că familia Mac Carthy, atât de religioasă îndeobşte şi ţinând toate regulile bisericii catolice, nu se preocupase până atunci de asemenea problemă.

Adevărul este că nimănui nu-i trecuse prin cap această idee.

Prichindel, închipuindu-şi că era vorba despre o piedică de netrecut pentru a putea deveni naşul lui Jenny, se tulburase din cale-afară şi era foarte ruşinat. Însă, atunci, Murdock a strigat:

— Ei, păi dacă nu a fost botezat, părinte, să fie botezat acum!

— Dar dacă o fi mai fost… a băgat de seamă Mama mare.

— Ei bine, are să fie de două ori mai creştin! a strigat Sim. Botezaţi-l pe el înaintea micuţei…

— De fapt, de ce nu? i-a răspuns preotul.

— Atunci, va putea să fie naş?

— De bună seamă.

— Şi nu este nici o oprelişte ca amândouă botezurile să se facă unul după altul?… a întrebat Kitty.

— Nu văd nici o dificultate, i-a răspuns, dacă Prichindel îşi găseşte un naş şi o naşă pentru sine însuşi.

— Am să-i fiu eu naş, a spus domnul Martin.

— Şi cu mine, a adăugat Martina.

Ah, vă închipuiţi cât de fericit a fost Prichindel la gândul că legătura dintre el şi familia lui adoptivă are şi fie şi mai strânsă!

— Mulţumesc… vă mulţumesc! repeta el, sărutând mâinile bunicii, ale lui Kitty şi ale Marţinei.

Şi, întrucât avea nevoie de un nume de botez, i-a fost dat acela de Edit, care era sfântul din calendar în ziua aceea.

Edit? Fie! Dar, după toate aparenţele, pe dânsul avea să-l cheme şi mai departe tot Prichindel… Numele acesta i se potrivea atât de bine şi lumea se obişnuise într-atâta cu el!

Tânărul naş a fost aşadar mai întâi botezat; apoi, ceremonia odată terminată, Mama mare şi el au ţinut deasupra cristelniţei copilul, care a fost botezat creştineşte şi după toate regulile cu numele Jenny, după dorinţa naşei mele.

De îndată, clopotele au început să răspândească sunetele cele mai voioase din parohie, petardele să pocnească la ieşirea din biserică, iar mărunţii coppers să plouă peste capetele puştilor din ţinut… Doamne, şi câţi mai erau dinaintea tindei! Ai fi crezut că toţi sărmanii din comitat îşi dăduseră întâlnire în piaţa din Silton.

Dragă Prichindel, ţi-ai fi putut închipui vreodată că va sosi ziua în care ai să figurezi în primul rând într-o împrejurare atât de solemnă?

Întoarcerea la fermă s-a făcut în pas vioi, cu preotul în frunte şi cu invitaţi – vreo cincisprezece vecini şi vecine. Cu toţii au luat loc în faţa mesei întinse în sala cea mare, ţinută sub supraveghere de o desăvârşită bucătăreasă, pe care domnul Martin o adusese de la Tralee.

Se înţelege de la sine că bucatele pregătite pentru acest ospăţ de neuitat erau toate făcute din proviziile fermei. Nimic nu venea din afară – nici pulpele de miel fript stropite cu zeamă dreasă cu mirodenii, nici puii scăldaţi într-un sos alb cu verdeţuri, nici jamboanele, a căror grăsime delicioasă se revărsa peste marginile farfuriilor, nici ostropelul de iepure în sos de vin alb, nici chiar somonii şi ştiucile, deoarece peştii fuseseră prinşi în apele râului Cashen în timpul fluxului.

De prisos să mai adăugăm că, în carnetul lui Prichindel, toate aceste îmbelşugate feluri de mâncare erau înscrise la coloana „ieşiri” şi că, astfel, contabilitatea lui era în cea mai bună rânduială. Putea aşadar să mănânce cu inima împăcată şi să bea aşijderea. De altmineri, erau de faţă vlăjgani vânjoşi ce-i dădeau exemplu, oameni cu stomacuri viguroase, pe care obârşia bucatelor nu-i nelinişteşte atâta vreme cât ele se găsesc din belşug. Nu! N-a rămas nici urmă din acest dejun ce putea ţine loc şi de cină – nici din cele trei rânduri de feluri de mâncare, nici din desert, în ciuda faptului că fusese servit un uriaş plum-pudding (budincă de prune) cu orez şi că mai fusese câte o tartină de coacăze de persoană, însoţită de legături de ţelină crudă.

Tot astfel şi cu vinul de ghimber, cu berea stout şi porter, cu soda, cu usquebaugh care este un soi de whisky şi cu brandy, cu ginul ca şi, cu grogul, preparat după faimoasa reţetă hot, strong and plenty, adică fierbinte, tare şi mult. Se găsea acolo cu ce să vâri sub masă pe cei mai oţeliţi băutori de provincie. Astfel încât, spre sfârşitul prânzului, care a durat trei ceasuri bune, ochii tuturor ardeau ca jăratecul şi obrajii le erau roşii precum cărbunii aprinşi. Fără îndoială că erau cumpătaţi cei din familia Mac Carthy… Ei nu umblau prin „cârciumile de eter” rezervate catolicilor, din dispreţ pentru „cârciumile de alcool” rezervate protestanţilor. Şi, de altfel, nu există oare îngăduinţă pentru o zi de botez, iar preotul nu se găsea acolo tocmai ca să-i ierte pe păcătoşi?

Cu toate acestea, domnul Martin îşi supraveghea atent musafirii şi îşi găsise un ajutor destul de neprevăzut în Pat, cel de-al doilea fecior al său, care devenise cumpătat, în timp ce frate-său Sim parcă începuse niţel să se scrântească la cap.

Şi, cum un fermier de prin împrejurimi găsise cu cale să se minuneze că un matelot este atât de cumpănit la băutură, tânărul marinar i-a răspuns:

— Asta pentru că ştiu povestea lui John Playne!

— Povestea lui John Playne?… au strigat mai multe glasuri.

— Povestea sau balada, după cum vă e pe plac.

— Ei bine, cântă-ne-o şi nouă, Pat, a spus preotul, pe care această mică diversiune nu-l supăra câtuşi de puţin.

— Dar să ştiţi că este tristă… şi lungă de nu se mai sfârşeşte.

— Haide, totuşi, băiatul meu… Avem tot timpul să te ascultăm până la capăt! Atunci Pat a început să intoneze jelania cu un glas atât de emoţionant, încât lui Prichindel i se părea că aude întreg oceanul cântând prin gura lui.

Jeluire pentru John Playne.

I.

John Playne, de mă-ti credea, E cherchelit de tot;

El n-a-ncetat să bea Pân' n-a căzut beat mort.

Căci două ore-a stat -

În crâşmă, şi-a băut Pân' ce şi-a terminat Toţi banii ce-a avut.

Ei şi? La pescuit Îi va redobândi;

Beţivul înrăit Din nou i-o cheltui.

La cei pescari din Kromer Năravul e mai tare, Chiar de-s bărbaţi de fier…

Haide, John Playne, pe mare!

— Bun, iată-l acum afară din cârciumă! a strigat Sim.

— Grea lovitură pentru un băutor! a adăugat fermierul cel gros.

— Lasă-l, c-a băut destul! a băgat de seamă domnul Martin.

— Prea mult, chiar! a spus preotul.

Şi Pat a continuat să cânte:

Trage-o bluză vătuită, Cizmele, o glugă groasă Şi mantaua-i ceruită Că-i vremea geroasă.

După asta, el ridică Trudnic, arborele mare;

De strădanii nu-i e frică, John e-ndemânatic, tare.

Apoi, trage de-o parâmă Să înalţe, iarăşi focul;

Se-ncordează, se dărâmă Pânza grea îşi reia locul.

II Hai, scoate vasu-n larg Cu botul lui avan, Cu pânze şi catarg, Cu numele Cavan.

Deci, John să se grăbească Să urce iar la bord.

Şalupa pescărească De mult ieşi din port.

Căci marea-i schimbăcioasă Şi scade mai demult.

Refluxul mai durează Un ceas-două, cel mult.

— Mai mult ca sigur că i se va întâmpla o nenorocire, din vina lui! a spus Mama mare.

— Cu atât mai rău pentru el, i-a replicat parohul.

Pat a reluat numaidecât balada:

III Ceru-i vânăt, noaptea-ntunecoasă, Vântul, ca un corb de pradă Peste nava lui se lasă…

John, cu ochi ca de iscoadă Cată, mai aproape încă…

Ce aude, ce-l deşteaptă?

Iată-l, s-a izbit de-o stâncă…

Vai de el de mai aşteaptă!

Vasul său se clatină -

Valul greu nu doarme Şi o hulă mai haină Ar putea să-l sfarme.

John Playne bombăne şi-njură Printre dinţi, pe drum;

E o-ntreagă tevatură Să se-mbarce-acum.

Sughiţând, se echipează Cu mişcări hai-hui;

Pipa şi-o aprinde, trează, Cu bricheta lui.

În sfârşit, desface-amara Şi-o aruncă la pământ;

Mâna-i strânge-acuma bara Şi-i dă navei drumu-n vânt.

Dar, în drept la Drumul Crucii Când beţivul a trecut Nu se poate, bată-l cucii.

Cred c-o cruce şi-a făcut.

— Un irlandez trebuie întotdeauna să se închine, observă Murdock cu gravitate.

— Chiar şi când e băut, răspunde Martina.

— Dumnezeu să-l aibă în pază! adaugă preotul.

Şi Pat îşi reia jeluirea:

IV Golful are două mile Până-n bancul de nisip.

Treceri foarte dificile, Şerpuite-n fel şi chip.

Este ca un labirint Unde, chiar în plină zi.

Drumul nu e un alint Tot curajul de-a-i găsi.

John stă la postul lui, neabătut, Cu mâna viguroasă, ochiul sigur;

El ştie doar ce are de făcut Şi se îndreaptă, fără înconjur Spre capul ce-l vezi apărând În josul vechiului fanal;

Acolo, curentul apei-i mai bland Decât de-a dreptul prin şenal.

John desfăşoară pânzele toate Le dezleagă dintr-o dat'

Şi acum, făr-a se-abate Duce nava, ne-nfricat.

Iată şi mareea scade-aici Iar John Playne e în acest Loc unde trec, amici, Vânturile dinspre Nord-Est.

Loc uşor de cunoscut, Căci se află, ştie-oricare.

Und' se-nfige, la-nceput.

Bancul de nisip în mare.

Şi acum, fixându-şi scota Pe tachetu-i greu, de ferării, John poate s-ajungă flota;

John Playne este-n largul mării.

În largul mării! se gândea Prichindel. Cât de frumos trebuie să fie când te afli acolo!

V În faţă se cască hăul, Gol negru şi fioros Şi doar, palid, fulgerul Îl face mai luminos!

Cu o furie turbată Vântul bubuie-n tării;

Furtuna o să-l abată Până la nivelul mării Şi, într-adevăr, rafala Se dezlănţuie în aer Şi, pân-ce valul mării spală, Ea din cer coboară, caer.

Pat se oprise singur din cântat. De data aceasta, nimeni n-a mai făcut nici o observaţie. Fiecare asculta cu atenţie, de parcă furtuna pomenită în baladă ar fi vuit pe deasupra fermei Kerwan, preschimbată ca prin farmec în corabia lui John Playne.

VI Dar John are o idee, Să depăşească vântul Măcar cu o bordee Cum făcusc ani de-a rândul.

Cu toate pânzele în vânt Deşi acesta suflă, rece, El le-a întins, din jos, cu-avânt Şi vasul mai aproape trece.

Iar dacă straşnica furtună Se înteţeşte şi mai tare, El cu munca se răzbună.

Şi lasă tot năvodu-n mare.

Şi acum cu lanţu-ntins Ancora fiind în apă Şi cu năvodul destins, Nava lui John nu mai scapă.

Ştie orice marinar încercat Că un vas gonind pe-ancoră, Ambardeea nu-l abate niciodat Chiar de nu-l cârmeşti la proră…

Însă şi cu capul greu Şi cu ochi cătând cruciş, John ar bea mereu, mereu…

Deci, ia plosca fără ocoliş.

O desface şi-o duce la gură.

O stoarce, o răsuceşte, Golind-o de băutură;

Pe-o bancă sc culcuşeşte.

El doarme, cu burta plină De gin şi rachiu de vin;

Nu mai e John Playne de vină;

Vai, el este John cel plin!

— Nesocotitul! a strigat domnul Martin.

— Se zice că există un Dumnezeu al beţivilor, a băgat de seamă, cu un aer firesc, Sim.

— Cât de ocupat trebuie să mai fie! i-a răspuns, prompt, Martina.

— O să vedem îndată! a replicat preotul. Continuă, Pat.

VII Dimineaţa, timp frumos Cerul e spălat de nori:

Străluceşte luminos Soarele, încă din zori.

Şi cum se uită de uşor De primejdii, ca de-un val;

Toţi pescarii îi dau zor, Fluxul să-i ducă la mal Fiecare vas grăbeşte;

Iată-le, bord lângă bord.

Ca-n regată se grăbeşte, Toată lumea, către port.

— Şi John Playne? a întrebat Prichindel, foarte neliniştit de soarta beţivului care a adormit, trăgând după el năvodul.

— Ai răbdare, i-a răspuns domnul Martin.

— Mă tem pentru dânsul, a adăugat Mama mare.

VIII Dar iată, ce se petrece?

Primul vas iese din rând -

Parcă n-ar mai vrea să plece -

Şi se-ntoarce iar în vânt Acelea ce-i vin din spate Manevrează în tăcere;

Îl urmează iarăşi, toate Fără gând de-ntoarcere.

Noaptea ce s-o fi-ntâmplat?

În furtună, nu cumva Vreo nav-a naufragiat?

Da! Iată-i acum epava!

Se grăbesc, toţi pe potrivă…

Un vas, profilat pe cer Este singur, în derivă Răsturnat, cu chilă-n aer.

— Răsturnat! a strigat Prichindel.

— Răsturnat! a repetat Mama mare.

IX Iute, că e iar de muncă!

Năvodul trebuie săltat.

Ochi cu ochi, din mare-adâncă Şi la bord iar ridicat.

Îl apucă, îl agaţă Şi cu scripeţi îl aburcă;

El se urcă, el se-nalţă;

Iată, un cadavru-l spurcă!

Iar epava cea umană Smulsă mării cu braţ de fier E John Playne, de bună seamă, E pescarul din Kromer.

X Vasul său, ce mai năpastă, Pe seama lui l-a lăsat;

Prins de vântul dintr-o coastă Acesta s-a răsturnat.

E uşor de priceput Cum beţivul cel nărod, John Playne însuşi a căzut În al său propriu năvod.

Ce privelişte urâtă Când pe punte e urcat:

Cu toată apa băută El pare că-i iarăşi beat!

— Nenorocitul! a făcut Martina.

— Să ne rugăm pentru dânsul! a spus Mama mare.

Hai pescari, fără folos Treaba să ne-o terminăm:

Pe beţivul ticălos Să mergem să-l îngropăm.

Şi, de vreţi, mă credeţi încă, Să cătaţi un loc, aşa, Groapa i-o săpaţi adâncă, John să nu mai poată bea!

John cel din Kromer s-a dus John Playne, cu braţul tare;

Însă mareea e sus Haidem, pescari, pe mare!

Glasul lui Pat răsuna ca o trâmbiţă atunci când rostea versurile de pe urmă ale jeluirii. Iar comesenii au fost atât de mişcaţi, încât s-au mulţumit să mai tragă câte o singură duşcă în sănătatea fiecăreia dintre gazde – ceea ce n-a însemnat mai mult de zece pahare bune… Şi şi-au luat rămas bun, cu făgăduiala că n-au să-l imite niciodată pe John Playne – nici măcar pe pământ.