Capitolul XIV ŞI ÎNCĂ NU ÎMPLINISE NOUĂ ANI.

După ce a trecut ziua aceea mare, toată lumea de la fermă s-a întors la muncile câmpului. S-a muncit mult, pe rupte. Cu siguranţă, Pat nu şi-a dat deloc seama că venise în concediu de odihnă. Şi cu cât avânt îşi ajuta el tatăl şi fraţii! Mateloţii sunt, într-adevăr, truditori neînfricaţi, chiar şi atunci când nu se găsesc pe mare. Pat sosise în toiul secerişului, după care a urmat strânsul legumelor. Ne luăm îngăduinţa să spunem că el s-a „zgâlţâit” ca un gabier la vela trincă – expresie de care însuşi s-a folosit şi a fost nevoit să i-o explice lui Prichindel. Ştim că acesta nu era niciodată împăcat cu sine atâta vreme cât nu i se arătau motivele oricărui lucru. Nu se dezlipea de Pat care se împrietenise cu dânsul – prietenia unui marinar faţă de musul său. Îndată ce se isprăvea ziua de muncă, în timp ce toată lumea era strânsă în jurul mesei de seară, ce bucurie simţea Prichindel să-l asculte pe tânărul matelot istorisindu-şi călătoriile, incidentele la care luase parte, furtunile ce le avusese de îndurat Guardian, cursele frumoase şi rapide ale navelor peste mări şi oceane! Însă ceea ce îl interesa mai cu seamă erau bogatele încărcături aducătoare de venit, purtate în contul casei Marcuard, îmbarcarea mărfurilor pe velierul cu trei catarge, plecat la drum cu destinaţia Europa. Fără nici o îndoială că aceste probleme de comerţ îi atingeau spiritul practic. După părerea lui, armatorul îl depăşea ca importanţă pe căpitanul vasului.

— Atunci, îi întreba el pe Pat, asta se numeşte negoţ?

— Da, se îmbarcă produsele care se fabrică într-o ţară şi ele urmează a fi vândute într-o ţară unde acestea nu se fabrică…

— Mai scump decât au fost cumpărate?

— Bineînţeles… ca să poţi scoate câştig de pe urma lor. Apoi, se importă produse din alte ţinuturi, ca să le vinzi din nou…

— Întotdeauna mai scump, Pat?

— Da, întotdeauna mai scump… atunci când se poate!

Să nu-ţi vină să crezi că Prichindel i-a pus asemenea întrebări de sute de ori lui Pat în timpul şederii acestuia la ferma Kerwan! Din nefericire însă şi spre marea mâhnire a tuturor, a sosit clipa când Pat s-a văzut nevoit să-i părăsească şi să se întoarcă la Liverpool.

30 septembrie a fost ziua despărţirii. Pat avea să-şi ia rămas bun de la toţi cei ce-l iubeau. Câtă vreme urma să mai treacă fără să-i revadă? Nimeni nu putea şti. Însă el a făgăduit să scrie, şi încă des. Cu câtă emoţie l-a îmbrăţişat toată lumea pe bunul băiat! Mama mare era şi dânsa de faţă, plângând! Avea oare s-o mai regăsească la întoarcere, în faţa vetrei, cu furcă-n brâu, în mijlocul copiilor ei, sărmana femeie atât de bătrână? Cel puţin o lăsa într-o bună stare a sănătăţii, ca pe toţi membrii familiei de altfel. În plus, anul fusese favorabil agricultorilor din comitat. Nu exista nici o temere pentru iarna care începea să se facă simţită. Astfel încât, Pat i-a spus fratelui său mai mare:

— Aş vrea să te ştiu mai puţin îngrijorat, Murdock. Cu curaj şi cu voinţă ieşi cu bine din orice împrejurare.

— Da, Pat… dacă norocul este de partea ta, însă nu poţi să-i comanzi norocului. Vezi tu, frate, să munceşti fără încetare pe o bucată de pământ care nu este al tău, care nu va deveni niciodată al tău şi, pe deasupra, să fii la cheremul unei recolte proaste, nici curajul şi nici voinţa nu pot rezolva nimic!

Pat nu prea ştia ce să-i răspundă fratelui său mai mare şi, cu toate acestea când i-a strâns ultima oară mâna, i-a şoptit:

— Fii încrezător!

Tânărul marinar a fost condus până la Tralee cu brişca. Era însoţit de tatăl său, de fraţii lui şi de Prichindel, care şi-a avut şi el partea de afectuoase cuvinte de despărţire. Trenul urma să-l ducă până la Dublin, de unde pachebotul avea să-l transporte la Liverpool.

Mai era încă multă treabă de făcut la fermă pentru săptămânile următoare. Recolta odată strânsă în hambare, venise momentul să fie îmblătită şi, după aceea, domnul Martin a trebuit să bată pieţele ca să-şi vândă produsele, nemaipăstrând decât boabele pentru sămânţă.

Aceste vânzări îl interesau pe băiatul nostru în cel mai înalt grad. Astfel încât, fermierul îl lua mereu cu sine. Să nu-l acuzaţi pe acest copil de opt ani că era aprig la câştig. Nu! Aşa îi era firea şi instinctul îl împingea către negoţ. În rest, se mulţumea cu pietricica pe care Martin Mac Carthy i-o înmâna în fiecare seară şi el se felicita văzând cum îi sporeşte comoara. Vom face, de altfel, observaţia că dorinţa de profit este înnăscută la naţia irlandeză. Locuitorilor din Verdele Erin le place să agonisească bani, cu condiţia – totuşi – de a şi-i fi câştigat în mod cinstit. Iar atunci când fermierul încheia o afacere bună în piaţa din Tralee sau din târguşoarele învecinate. Prichindel se arăta aşa de fericit, de parcă ar fi făcut-o spre profitul lui.

Lunile octombrie, noiembrie şi decembrie s-au scurs în condiţii destul de bune. Muncile câmpului erau de multă vreme încheiate atunci când perceptorul de arenzi s-a înfăţişat, în ajunul Crăciunului, la Kerwan. Banii erau pregătiţi; însă, odată schimbaţi contra unei chitanţe în bună regulă, nu mai rămânea nici o para chioară la fermă. De aceea, nedorind să vadă cum se duc aceşti bani, smulşi cu atâta greutate de pe pământul altuia, Murdock se grăbise să iasă de cum dăduse cu ochii de încasator. Nu era nimic altceva decât îngrijorarea pentru ziua de mâine. Însă, din fericire, pentru iarnă erau asiguraţi, iar rezervele le îngăduiau să reînceapă arăturile de primăvară fără cheltuieli suplimentare.

O dată cu sosirea noului an, s-au pornit nişte geruri straşnice. Nimeni nu mai părăsea acum ferma. Ce-i drept, înăuntru rămăsese destul de lucru. Nu era de făcut mâncare şi nu trebuiau îngrijite animalele? Prichindel avea în seamă mai cu deosebire curtea păsărilor şi se putea pune bază pe dânsul. Găinile şi puii erau, pe cât de bine îngrijiţi, pe atât de meticulos număraţi. Între timp, el nu uita că mai are şi o fină. De câtă bucurie era cuprins atunci când o ţinea pe Jenny în braţe, o făcea să surâdă zâmbindu-i, cântându-i felurite cântece, când o legăna ca să adoarmă, în timp ce maică-sa era ocupată cu cine ştie ce treabă! Adevărul este că îşi luase îndatoririle în serios. Un naş este aproape ca un părinte, iar el o privea pe fetiţă ca pe propriul său copil. În privinţa ei, îşi făurea planuri foarte ambiţioase de viitor. Dânsa nici nu urma să aibă alt profesor în afara lui… Avea s-o înveţe să vorbească mai întâi, apoi să citească, să scrie, mai târziu, „să-şi ţină casa”.

Să băgăm aici de seamă că Prichindel trăsese foloase de pe urma lecţiilor domnului Martin şi a fiilor săi, mai cu seamă ale acelora pe care i le dădea Murdock.

În această privinţă, el nu se mai găsea în starea în care îl lăsase Grip – acel sărman Grip ce-i stăruia veşnic în gând şi a cărui amintire n-avea să i se mai şteargă niciodată din minte…

Primăvara şi-a făcut apariţia fără prea mare întârziere, după o iarnă ce fusese destul de aspră. Tânărul păstor, însoţit de prietenul său Birk, îşi relua îndeletnicirile obişnuite. Sub supravegherea lui, oile şi caprele se învârteau prin păşunile din jurul fermei, pe o rază de vreo doi kilometri. Ardea de nerăbdare ca vârsta să-i îngăduie a lua parte la arat, muncă necesitând o vigoare de care era încă lipsit, spre marea lui părere de rău. Uneori vorbea cu Mama mare despre acest lucru şi ca îi răspundea clătinând din cap:

— Răbdare… are să vină şi asta…

— Dar, până atunci, n-aş putea semăna şi eu un capăt de ogor?

— Te-ai simţi mai fericit…?

— Da, Mamă mare. Când îl văd pe Murdock sau pe Sim aruncând boabele în brazdă, legănându-şi braţul, mergând cu paşi măsuraţi, am mare poftă să-i imit şi eu. Este o muncă atât de frumoasă şi e atât de interesant să te gândeşti că aceste seminţe vor încolţi în brazdele acestui pământ şi că din ele au să iasă spice lungi… lungi… Cum de se întâmplă aşa ceva?

— Habar n-am, copilul meu, dar ştie bunul Dumnezeu, ceea ce nouă trebuie să ne fie de-ajuns.

Urmarca acestei conversaţii a fost că, după câteva zile, îl puteai vedea pe Prichindel măsurând cu paşi mari o bucată de pământ pregătită cu plugul şi cu tăvălugul şi aruncând sămânţa de ovăz cu o îndemânare desăvârşită – ceea ce i-a atras felicitările lui Martin Mac Carthy.

Astfel încât, atunci când micuţele vârfuri verzi au început să răsară, să-l fi văzut cu câtă îndărătnicie s-a apucat să-şi apere viitoarea recoltă de corbii hrăpăreţi, sculându-se în revărsatul zorilor ca să arunce cu pietre după ei! Am uitat să pomenim, printre altele, de faptul că la naşterea lui Jenny el sădise un mic brad în mijlocul curţii celei mari, cu gândul că au să crească amândoi odată, arborele ca şi copilaşul. Şi nu fără osteneală căta să apere plăpândul copăcel de păsările răufăcătoare. Hotărât lucru. Prichindel şi reprezentanţii acestui neam prădalnic n-aveau să fie niciodată buni prieteni.

În vara aceasta a anului l880 s-a muncit din greu în câmpiile din vestul Irlandei. Din nefericire, împrejurările climaterice s-au arătat prea puţin binevoitoare cu producţia solului. În cea mai mare parte a comitatelor de aici, ea a fost cu mult mai mică decât aceea din anul precedent. Cu toate acestea, foametea nu era de temut, deoarece recolta de cartofi făgăduia să fie îmbelşugată, deşi cam întârziată, lucru pentru care fermierii puteau să se felicite, dat fiind că semănăturilor le mersese prost, iar grâul abia dacă apucase să se coacă. Cât despre secară, orz şi ovăz, erau nevoiţi a recunoaşte că aceste cereale aveau să fie neîndestulătoare pentru nevoile ţinutului. Fără îndoială, urmau să crească preţurile. Dar cât puteau să tragă folos din asta agricultorii, câtă vreme nu aveau nimic de vândut, fiind siliţi să păstreze puţinul ce-l culegeau pentru însămânţările de anul viitor? Astfel încât, chiar şi aceia care izbutiseră să facă niscai economii, trebuiau să se aştepte să le sacrifice, mai întâi pentru plata diferitelor taxe; apoi, toţi banii aveau să le dispară, până la ultimul şiling, la încheierea socotelilor în privinţa arenzilor.

Urmarea acestor stări de lucruri a fost aceea că mişcarea naţionalistă avea tendinţa să se intensifice în toate comitatele. Aşa cum se întâmplă de fiecare dată când un nor de mizerie se ridică la orizontul câmpiilor irlandeze, în numeroase locuri au răsunat proteste însoţite de strigătele disperate ale partizanilor ligii agrare. Cumplite ameninţări au fost acum rostite împotriva proprietarilor pământului, fie ei localnici sau străini şi nimeni n-a uitat că landlorzii scoţieni sau englezi erau socotiţi ca atare.

În anul acela, în luna iunie, la Westport, oamenii asmuţiţi de foame au prins să strige: „Agăţaţi-vă cu ghearele şi cu dinţii de fermele voastre”, iar cuvântul de ordine care cutreiera satele şi câmpiile era: „pământul – ţăranilor!”

Au izbucnit câteva tulburări în ţinuturile Donegal, Sligo, Galway. Nici comitatul Kerry n-a fost scutit de frământări. Peste măsură de speriate, Mama mare, Martina şi Kitty l-au văzut adesea pe Murdock părăsind ferma la căderea nopţii şi nemaifăcându-şi apariţia decât a doua zi, istovit de atâta mers pe mari distanţe şi mai întunecat, mai indignat ca niciodată. Se întorcea de la acele meetings organizate în principalele târguşoare unde se predica revolta, răzmeriţa împotriva lorzilor, boicotul general, care i-ar sili pe proprietari să-şi lase pământurile în paragină.

Şi, ceea ce a sporit temerile familiei în legătură cu Murdock, a fost aceea că lordul locotenent al Irlandei, hotărât să ia cele mai energice măsuri, punea brigăzile de poliţie să-i supravegheze îndeaproape pe naţionalişti.

Domnul Martin şi Sim, încercând aceleaşi simţăminte ca şi Murdock, nu scoteau o vorbă când acesta se întorcea acasă după o absenţă mai îndelungată. Însă femeile îl rugau fierbinte să fie prevăzător, să ia seama la tot ce face, la tot ce spune. Ele ar fi vrut să-i smulgă făgăduiala că n-are să se amestece în răzvrătirile în favoarea lui home rule, care nu puteau duce decât la o catastrofă.

Atunci, Murdock izbucnea şi sala cea mare răsuna de strigătele sale de mânie. Vorbea, se înfuria, de parcă s-ar fi trezit în toiul vreunui meeting.

„Mizeria, după o întreagă viaţă, mizeria fără sfârşit!” repeta el.

Şi, în timp ce Martina şi Kitty tremurau la gândul că putea fi auzit de afară, în cazul în care vreun agent ar fi dat târcoale în jurul fermei, domnul Martin şi Sim, şezând la o parte, lăsau capul în jos.

Prichindel asista foarte emoţionat la scenele acelea triste. După ce trecuse prin atâtea încercări, nu ajunsese, în sfârşit, la capătul nenorocirilor în ziua în care fusese adăpostit la ferma Kerwan? Avea oare viitorul să-i menească altele şi mai mari?

Împlinise opt ani şi jumătate. Bine făcut pentru vârsta lui, deoarece avusese norocul să scape de bolile copilăriei, nici suferinţele, nici maltratările, nici lipsa de îngrijiri nu-i putuseră slăbi organismul. Se spune despre cazanele cu vapori că au fost încercate la „atâtea” atmosfere, atunci când au fost supuse la presiunile corespunzătoare. Ei bine, Prichindel fusese încercat – acesta este cuvântul nimerit – încercat până la limita maximă a rezistenţei sale şi era în stare de o surprinzătoare putere de a îndura suferinţe fizice şi morale. Asta se vădea după umerii săi dezvoltaţi, după pieptul lui lat încă de pe acum, după membrele sale subţirele dar nervoase şi bine învelite cu muşchi. Părul începea să-i bată în negru şi îl purta tuns scurt, în locul acelor buclişoare pe care miss Anna Waston punea să i se facă pe frunte. Ochii lui, cu irisul albastru închis, luminaţi de nişte pupile scânteietoare, vădeau o extraordinară vioiciune. Gura, cu buzele cam strânse şi bărbia puţin cam mare erau dovada firii sale energice şi hotărâte. Acest fapt atrăsese mai cu seamă atenţia noii sale familii. Oamenii ce cultivă pământul, serioşi şi chibzuiţi, sunt destul de buni observatori. Nu putea deci să le scape faptul că băieţelul ăsta era un copil deosebit, date fiind instinctele sale de ordine şi de stăruinţă şi cu siguranţă că el avea să ajungă cineva dacă, vreodată, găsea ocazia să-şi exercite însuşirile înnăscute.

În perioada cositului fânului şi a secerişului, condiţiile atmosferice au fost mai puţin favorabile decât anul precedent. Pierderile au fost destul de însemnate, după cum se şi prevăzuse în privinţa recoltei de cereale. Oamenii de la fermă erau îndestulători pentru tot ce era de lucru, fără a mai fi nevoie să se caute braţe de muncă din afară. Totuşi, recolta de cartofi a fost frumoasă. Însemna că hrana pentru sezonul rece era, în parte cel puţin, asigurată. Dar de astă dată, cum aveau să facă rost de banii trebuincioşi plăţii arenzii şi a dijmelor?

Iarna şi-a făcut iarăşi apariţia, foarte de timpuriu însă. Încă de la începutul lui septembrie s-au şi pornit gerurile. Apoi au căzut zăpezi mari. A fost nevoie ca animalele să fie vârâte foarte devreme în staul. Straiul alb de nea era atât de gros, atât de persistent, încât nici oile, nici caprele nu mai puteau ajunge până la iarba rămasă pe sol. De unde şi teama, foarte întemeiată de altfel, că furajele n-aveau să ajungă până la sosirea primăverii. Cei mai prevăzători, sau cel puţin aceia cărora le dădea mâna s-o facă – şi Martin Mac Carthy s-a numărat printre cei din urmă – au fost nevoiţi să cumpere. Ce-i drept, n-au putut s-o facă decât la preţuri foarte ridicate, dată fiind raritatea mărfii şi poate că ar fi fost mai bine să se despartă de animale – pe care n-ar fi izbutit să le întreţină dacă iarna urma să fie lungă.

O situaţie foarte neplăcută pentru toată ţara se petrece atunci când, din cauza gerurilor prea mari, pământul îngheaţă pe o adâncime de mai multe picioare. Lucru cu atât mai supărător cu cât solul Irlandei, uşor şi silicios, a reţinut prost puţinele îngrăşăminte ce i-au putut fi adăugate. Atunci când iarna se prelungeşte cu o statornicie faţă de care cultivatorul rămâne dezarmat, este de temut că pământul va rămâne îngheţat cu mult peste data obişnuită. Şi ce-ar putea face brăzdarul plugului, câtă vreme stratul de humus a rămas la fel de tare ca şi cremenea? Iar dacă însămânţările nu s-au putut face la timp, ce mizerie în perspectivă! Dar nu-i este dat omului să schimbe toanele climaterice ale unui anotimp. El este nevoit să aştepte cu braţele încrucişate, în timp ce rezervele îi sunt secăiuile de pe o zi pe alta. Şi braţele ce stau încrucişate, de bună seamă că nu lucrează!

Pe la sfârşitul lui noiembrie, lucrurile s-au înrăutăţit şi mai mult. După furtunile de zăpadă au urmat geruri dintre cele mai aspre. În mai multe rânduri, coloana termometrului a scăzut sub nouăsprezece grade centigrade.

Ferma, acoperită cu o carapace îngheţată, semăna cu acele colibe groenlandeze, pierdute în nemărginirea peisajelor polare. Nu-i mai puţin adevărat că stratul gros de zăpadă păstra înăuntru căldura vetrelor, încât cei ai casei nu sufereau prea mult din cauza frigului excesiv. De pildă, era cu neputinţă să te aventurezi afară, în mijlocul acelei atmosfere liniştite ale cărei molecule păreau a fi congelate, fără să-ţi fi luat anumite măsuri de precauţie.

Tocmai în perioada aceasta, în vederea plăţii arendei pe care-o aveau de făcut peste câteva săptămâni, Martin Mac Carthy şi Murdock s-au văzut siliţi să vândă o parte din vite şi mai cu seamă o mare parte dintre oi. Era nevoie să se grăbească să facă rost de bani de pe la negustorii din Tralee.

Sosise ziua de l5 decembrie. Deoarece brişca n-ar fi putut umbla decât cu mare greutate pe deasupra stratului îngheţat de zăpadă, fermierul şi fiul lui au luat hotărârea să facă drumul pe jos. La douăzeci de grade sub zero, avea să fie foarte obositor pentru dânşii să străbată aproape patruzeci de kilometri. S-ar fi putut ca ei să lipsească de la fermă două sau chiar trei zile.

Toţi ai casei i-au privit cu îngrijorare cum pleacă, o dată cu primele luciri ale zorilor. Căci, în ciuda faptului că vremea era foarte uscată, aburi grei se îngroşau spre apus, ameninţând s-o schimbe cât de curând.

Domnul Martin şi Murdock porniseră la drum în data de l5 şi nu avea rost să-i aştepte să se întoarcă mai înainte de l7 decembrie, pe înserat.

Până în seara acelei zile, starea atmosferică nu se schimbase în mod simţitor. Coloana termometrului a mai scăzut cu un grad sau două. Briza începuse să bată încă din timpul după-amiezii, ceea ce era un alt motiv de îngrijorare, căci pe valea râului Cashen furtunile se stârnesc cu o violenţă nemaipomenită atunci când, în timpul perioadei de iarnă, valurile mării pătrund până acolo.

În cursul nopţii de l6 spre l7 decembrie furtuna s-a dezlănţuit cu o furie oarbă, însoţită de vârtejuri mari de zăpadă. N-ai fi putut zări de la zece paşi ferma, ascunsă sub mantia sa albă. Bubuitul gheţurilor izbite unele de altele în albia râului era înspăimântător. Oare la ora aceea domnul Martin şi Murdock să fi fost iar la drum după ce îşi isprăviseră afacerile la Tralee? Cine să ştie? Ce-i sigur însă este că, în seara zilei de l8, ei încă nu se întorseseră.

Toată noaptea rafalele de vânt nu s-au potolit. Este uşor să ne închipuim îngrijorarea cu care ascultau urletele furtunii Mama mare, Martina, Kitty, Sim şi Prichindel. Poate că tocmai atunci fermierul şi feciorul său se rătăciseră în vâltoarea viforniţei… Ori poate că picaseră la câţiva kilometri de fermă, sleiţi de puteri, murind de foame şi de frig…

A doua zi, pe la zece dimineaţa, s-a făcut o spărtură în perdeaua de nori şi asalturile vijeliei au mai slăbit. O dată cu schimbarea bruscă a direcţiei vântului înspre miazănoapte, troienele s-au întărit cât ai clipi. Sim a declarat că avea s-o pornească în întâmpinarea tatălui şi a fratelui său, luându-l cu sine şi pe Birk. Hotărârea lui a fost aprobată, cu condiţia de a le îngădui Marţinei şi lui Kitty să-l însoţească.

A reieşit aşadar că Prichindel, în ciuda dorinţei sale de a merge cu dânşii, va rămâne acasă, împreună cu Mama mare şi copilul.

S-au înţeles, de altminteri, să se mărginească a cerceta drumul pe o distanţă de patru, cinci kilometri şi, în cazul în care Sim ar fi găsit cu cale să-i caute şi mai departe, Martina şi Kitty să se întoarcă acasă până la căderea nopţii.

După un sfert de oră, Mama mare şi Prichindel rămăseseră singuri. Jenny dormea în camera alăturată sălii celei mari – odaia lui Murdock şi a lui Kitty. Un soi de coş, suspendat cu două sfori de una dintre grinzile tavanului, după obiceiul irlandez, îi slujea copilaşului drept leagăn.

Fotoliul bunicii era aşezat în faţa vetrei, în care Prichindel întreţinea un foc bun de lemne şi de turbă. Din când în când se scula şi mergea să vadă dacă nu i se trezise fina, atent la fiecare mişcare a ei, gata să-i dea un pic de lapte sau s-o facă să adoarmă din nou, legănând-o încetişor.

Mama mare, frământată de griji, asculta cu luare-aminte toate zgomotele de afară – sfârâitul zăpezii care îngheţa pe acoperişurile de paie, geamătul scândurilor ce trosneau sub muşcătura gerului.

— Tu nu auzi nimic, Prichindel? întreba dânsa.

— Nu, Mamă mare.

Şi, după ce zgâria geamurile vărgate de chiciură, încerca să arunce o privire pe fereastra care dădea spre curtea troienită de zăpadă.

Pe la douăsprezece şi jumătate, fetiţa a scos un uşor strigăt. Prichindel s-a dus numaidecât s-o vadă. Dar, cum ea nu deschisese ochii, s-a mărginit s-o legene câteva clipe, până ce a adormit iarăşi.

Se pregătea să se întoarcă lângă bătrână pe care nu voia s-o lase singură, când, de afară s-a auzit un freamăt. A ascultat atunci cu mai multă atenţie. Nu era altceva decât un soi de râcâit ce părea să vină dinspre staulul alăturat camerei lui Murdock. Totuşi, întrucât zidul despărţitor era solid, el nu s-a mai preocupat câtuşi de puţin de acest zgomot. Erau, fără îndoială, niscai şobolani care alergau printre mănunchiurile aşternutului de paie. În ce priveşte fereastra, ea era închisă bine, astfel încât nu avea de ce să se teamă.

Prichindel, după ce a împins înapoi uşa ce despărţea cele două încăperi, s-a grăbit să intre iarăşi în sală.

— Şi Jenny? l-a întrebat Mama mare.

— A adormit la loc.

— Atunci, rămâi lângă mine, copilul meu.

— Da, Mamă mare.

Amândoi, aplecaţi deasupra vetrei, au stat iarăşi de vorbă despre Martin şi Murdock, apoi despre Martina, Kitty şi Sim, care o porniseră în întâmpinarea lor.

Numai să nu li se fi întâmplat vreo nenorocire! În timpul unor asemenea furtuni de zăpadă au loc uneori nişte catastrofe înspăimântătoare! Ei, aş! Bărbaţii energici şi viguroşi ştiu cum s-o scoată la capăt… Îndată ce au să se întoarcă, vor găsi un foc bun în vatră, un grog fierbinte pe masă… Prichindel n-avea decât să mai arunce un braţ de vreascuri în fundul vetrei.

Trecuseră două ceasuri bune de când Martina şi ceilalţi plecaseră şi nimic nu părea să anunţe apropiata lor întoarcere.

— Nu vrei să mă duc până la poarta din fundul curţii, Mamă mare? s-a oferit Prichindel. De acolo, am să înaintez pe şosea, ca să pot vedea mai departe.

— Nu… nu!… Casa nu trebuie să rămână nepăzită, i-a răspuns Mama mare, şi este ca şi cum ar fi nepăzită când sunt numai eu într-însa!

Şi s-au apucat iarăşi să stea de vorbă. Însă curând – lucru care se mai întâmplă din când în când în ultima vreme – mai adăugându-se şi oboscala şi neliniştea, bătrâna a aţipit.

Prichindel, după bunul lui obicei, i-a strecurat o pernă sub cap şi, făgăduindu-şi să evite orice zgomot care ar fi putut s-o trezească, s-a dus să se aşeze lângă fereastră.

După ce a izbutit să dezgheţe un ochi de geam, s-a uitat afară.

Totul era alb, totul era tăcut, ca în cuprinsul unui ţintirim.

Deoarece Mama mare adormise, întrucât Jenny se odihnea în camera de alături, ce neajuns ar fi fost să meargă până în capătul şoselei? Curiozitatea aceasta sau, mai curând, dorinţa de-a vedea dacă nu apare cineva pe drum, era foarte uşor de înţeles.

Prichindel a deschis aşadar uşa sălii şi a închis-o încetişor în urma lui. Înfundându-se în nămeţi până aproape de genunchi, a ajuns până la poarta în formă de barieră din capătul curţii.

Pe şoseaua albă de nea, nici ţipenie de om cât vedeai cu ochii. Nici un zgomot de paşi dinspre apus. Se vede treaba că Martina, Kitty şi Sim nu erau pe-aproape, întrucât pe asemenea geruri, care poartă glasul la mari distanţe, băiatul l-ar fi auzit pe Birk lătrând.

Prichindel a înaintat atunci până în mijlocul şoselei.

În clipa aceea, un nou zgomot ca un râcâit i-a atras atenţia, dar nu în drum, ci în curte, înspre dreapta clădirilor aflate lângă grajduri. Ai fi zis că râcâitul acesta este însoţit de un urlet înăbuşit.

Prichindel, nemişcat, stătea să asculte. Inima îi bătea cu putere. În ciuda acestui lucru, neînfricat, s-a îndreptat spre zidul grajdurilor şi, după ce a dat colţul în partea aceea, s-a apropiat prevăzător, cu paşi furişaţi.

Zgomotul se auzea mai departe, dar în interior, îndărătul unghiului pe care camera lui Murdock şi a lui Kitty îl făcea cu staulul.

Presimţind că se întâmplă o nenorocire, Prichindel s-a târât într-acolo de-a lungul zidului.

Abia trecuse de colţ, că a şi scos un strigăt.

În locul acela – peretele de paie fusese fărâmiţat de trecerca timpului – se căsca o gaură destul de largă, care se deschidea în camera unde dormea Jenny.

Cine oare făcuse spărtura asta?… Să fi fost om?… Să fi fost animal…?

Fără să stea la gânduri, Prichindel s-a avântat dintr-un salt şi a pătruns în ca-meră…

În aceeaşi clipă, un animal înspăimântător, ieşind în goană, l-a răsturnat la pământ pe băiatul nostru.

Era un lup – unul dintre lupii aceia vânjoşi, cu botul ascuţit ca o pană, ce colindă în haite câmpiile irlandeze în iernile îndelungate.

După ce sfâşiase peretele de paie şi intrase în încăpere, smulsese leagănul lui Jenny, ale cărei sfori se rupseseră şi acum fugea, târându-l după el pe zăpadă.

Fetiţa ţipa înspăimântată…

Prichindel n-a şovăit s-o apuce pe urmele lupului cu cuţitul în mână, strigând după ajutor cu o voce disperată. Dar cine ar fi putut să-l audă, cine ar fi putut să-i sară în ajutor? Şi dacă fiorosul animal se întorcea împotriva lui?… Se gândea el oare la aşa ceva?… Îşi spunea cumva că-şi pune viaţa în primejdie?… Nu! El nu avea în faţa ochilor decât imaginea copilei, târâtă de fiara aceea uriaşă…

Lupul o luase la sănătoasa cât putea de repede, întrucât leagănul, pe care-l târa de una dintre sfori, era uşor pentru dânsul. Prichindel a fost nevoit să alerge vreo sută de paşi până să-l ajungă. După ce înconjurase zidurile fermei, lupul se avântase pe şosea şi se îndrepta spre Tralee atunci când l-a ajuns Prichindel din urmă.

Lupul s-a oprit şi, dând drumul leagănului, s-a năpustit asupra băieţelului.

Acesta îl aştepta fără să dea un pas înapoi, cu mâna întinsă şi, în clipa în care animalul i-a sărit la gât, i-a implantat cuţitul într-o latură a trupului. Însă asta nu l-a împiedicat pe lup să-l muşte de braţ şi muşcătura a fost atât de dureroasă, încât Prichindel a căzut leşinat în zăpadă.

Din fericire, mai înainte ca el să-şi piardă cunoştinţa, s-au făcut auzite nişte lătrături.

Era Birk venind în goană. El s-a aruncat asupra lupului, care a luat-o la fugă.

Aproape în aceeaşi clipă şi-au făcut apariţia Martin Mac Carthy şi Murdock, pe care Sim, Martina şi Kitty îi întâlniseră, în sfârşit, la vreo trei kilometri mai încolo.

Micuţa Jenny fusese salvată şi maică-sa o purta acum în braţe. Cât îl priveşte pe Prichindel, după ce Murdock i-a oblojit rana, oprindu-i sângele, a fost dus înapoi la fermă şi aşezat în patul lui, în camera bunicii. Când şi-a venit în simţiri, a întrebat:

— Şi Jenny?

— Este aici, i-a răspuns Kitty, aici… în viaţă… şi asta datorită ţie, viteazul meu copil!

— Aş vrea s-o sărut…

Şi, după ce a văzut-o pe micuţă cum surâde după sărutarea lui, ochii i s-au închis din nou şi a adormit.