Capitolul III LA TRELINGAR-CASTLE.

În clipa în care se deschidea poarta pavilionului, vechilul Scarlett se pregătea să treacă dincolo de grilajul curţii de onoare spre a se duce la Kanturk, urmând instrucţiunile date de lordul Piborne. Câinii contelui Ashton, adulmecându-l pe Birk, care nu le plăcea, s-au pornit să latre, furioşi.

Prichindel, temându-se să nu se işte vreo încăierare în cursul căreia Birk, lipsit de avantajul numărului, să nu fie înfrânt, i-a făcut semn să se îndepărteze şi ascultătorul animal a mers să se aşeze îndărătul unui tufiş, în aşa fel încât să nu fie văzut.

Zărindu-l pe băiatul acesta tânăr ce se înfăţişase la poarta castelului, domnul Scarlett i-a strigat să se apropie.

— Ce vrei tu? l-a întrebat dânsul pe un ton aspru.

Căci, dacă intendentul se arăta mieros faţă cu oamenii mari, el se prefăcea a fi brutal cu copiii – o fire plină de amabilitate, nu-i aşa?

Glasurile,groase” nu erau făcute să-l intimideze pe băieţelul nostru. Mai auzise multe altele – al lui Hard, al lui Thornpipe, ale celor de la ragged-school! Însă, după cum se cuvenea, el şi-a scos şapca de pe cap în timp ce înainta către domnul Scarlett, pe care nu-l luase câtuşi de puţin drept Înălţimea Sa lordul Pi-borne, castelanul domeniului Trelingar.

— Ai să-mi spui odată ce-ai venit să faci aici? s-a răstit iarăşi la el domnul Scarlett. Dacă e vorba de milostenie, poţi să speli putina!… Nu se dă de pomană micilor pungaşi de teapa ta… nu, nici măcar un copper!

Ce de fraze zadarnice, în timpul cărora Prichindel nu izbutea să strecoare un răspuns şi se tot trăgea la o parte ca să se ferească de săriturile calului. În vremea asta, câinii, săltând de colo-colo prin curte, îşi urmau nestingheriţi concertul de mârâituri. Pas de te mai înţelege în mijlocul unui asemenea vacarm, unde cu greu mai auzeai ce se vorbeşte!

Astfel încât, domnul Scarlett a fost nevoit să ridice vocea ca să adauge:

— Şi te previn că, dacă n-ai s-o ştergi numaidecât, dacă mai dau de tine dând târcoale castelului, am să te duc de urechi la Kanturk, unde vei fi vârât cu siguranţă la workhouse!

Însă Prichindel nu s-a tulburat câtuşi de puţin nici de ameninţări şi nici de tonul cu care au fost ele rostite. Şi, folosindu-se de o mică acalmie, a reuşit în cele din urmă să răspundă:

— Eu nu cer de pomană, domnule, şi nu am cerut niciodată…

— Şi nici n-ai accepta când ţi s-ar oferi?… a replicat, ironic, vechilul Scarlett.

— Nu… de la nimeni.

— Atunci, ce ai venit să faci aici?

— Vreau să-i vorbesc lordului Piborne.

— Înălţimii Sale?

— Da, Înălţimii Sale.

— Şi îţi închipui că Domnia Sa are să te primească?

— Da, întrucât este vorba despre un lucru cât se poate de important.

— Cât se poate de important…?

— Da, domnule.

— Şi despre ce este vorba?

— Doresc să vorbesc despre aceasta numai cu lordul Piborne.

— Ei bine, cară-te de aici!… Marchizul nu se află la castel.

— Am să-l aştept până se întoarce.

— În orice caz, nu în locul acesta!

— Atunci am să mă întorc altă dată.

Oricine altcineva în afara mârşavului de Scarlett ar fi fost izbit de ciudata stăruinţă a acestui copil, de caracterul atât de hotărât al răspunsurilor sale. Ar fi trebuit să-şi spună că, dacă venise la Trelingar-castle, l-o fi mânat o pricină serioasă şi, prin urmare, se cădea să-i acorde o binevoitoare atenţie. Dar, în loc de asta, enervându-se, s-a lăsat târât de furie şi a răcnit la el:

— Nu se vorbeşte aşa, oricum, cu Înălţimea Sa lordul Piborne! Eu sunt intendendul castelului! Mie trebuie să mi te adresezi şi, dacă nu vrei să-mi spui ce vânt te aduce…

— Nu pot să-i spun decât personal lordului Piborne şi vă rog să-l anunţaţi…

— Lichea ce eşti, a răspuns domnul Scarlett ridicând ameninţător cravaşa, cară-te sau, de nu, pun câinii să te muşte de picioare!… Ia seama ce faci…!

Şi, într-adevăr, aţâţaţi peste măsură de glasul intendentului, câinii începeau să se apropie.

Singura teamă a lui Prichindel era ca Birk, năpustindu-se din tufişul lui, să nu-i sară în ajutor, ceea ce ar fi complicat lucrurile.

În clipa aceea, auzind hărmălaia câinilor care lătrau cu o furie crescândă, contele Ashton şi-a făcut apariţia în fundul curţii şi, înaintând spre grilaj, a întrebat:

— Ce se petrece aici?

— Un băiat care a venit să cerşcască…

— Eu nu sunt cerşetor! a repetat Prichindel.

— O obrăznicătură de drumul mare…

— Fugi, calic bădăran ce eşti, că nu mai răspund de câinii mei! a strigat contele Ashton.

Şi, într-adevăr, acele animale întărâtate, pe care tânărul Piborne încerca să le potolească, deveniseră foarte ameninţătoare.

Dar iată că în înaltul peronului, în pragul uşii centrale, şi-a făcut apariţia însuşi lordul Piborne, în toată măreţia lui. Băgând de seamă că domnul Scarlett încă nu apucase să plece spre Kanturk, a coborât cu paşi măsuraţi treptele peronului, a traversat curtea de onoare a castelului şi s-a informat asupra motivelor acestei întârzieri şi ale acestui zgomot supărător.

— Să mă ierte înălţimea Sa, a răspuns intendentul, copilul ăsta vagabond, care se încăpăţânează, un cerşetor…

— Pentru a treia oară, domnule, a stăruit Prichindel, vă afirm că nu sunt cerşetor!

— Ce voieşte acest băiat? a întrebat marchizul.

— Să vorbească înălţimii Voastre.

Lordul Piborne a mai făcut un pas, a luat o atitudine feudală şi, îndreptându-şi spinarea, şi-a arătat toată înălţimea.

— Dumneavoastră aveţi a-mi vorbi? a făcut dânsul.

Nu l-a tutuit, în ciuda faptului că nu era decât un copil. Supremă distincţie, marchizul nu tutuise niciodată pe nimeni – nici pe marchiză, nici pe contele Ashton, nici chiar pe propria-i doică – s-ar părea – cu vreo cincizeci de ani în urmă.

— Vorbiţi, a adăugat dânsul.

— Domnul marchiz a fost ieri la Newmarket…?

— Da.

— Ieri, în cursul după-amiezii?

— Da.

Domnul Scarlett nu-şi mai revenea din uimire. Puştiul ăsta punea întrebări şi înălţimea Sa cadadicsea să-i răspundă!

— Domnule marchiz, a reluat copilul, nu cumva aţi pierdut un portofel?

— Într-adevăr. Şi acest portofel…?

— L-am găsit pe drumul ce duce la Newmarket şi vi-l aduc înapoi.

Şi i-a înmânat lordului Piborne portofelul a cărui dispariţie pricinuise atâta tulburare, îngăduise atâtea bănuieli, compromisese atâtea persoane nevinovate de la Trelingar-castle. Astfel încât, chiar dacă avea să-i sufere amorul-propriu, greşeala îi revenea în întregime Înălţimii Sale, iar acuzaţia împotriva servitorilor cădea de la sine, nemaifiind nevoie, spre marea lui părere de rău, de altfel, ca intendentul să se ducă la Kanturk să-l cheme pe constable.

Lordul Piborne a primit portofelul, în interiorul căruia erau înscrise atât numele său, cât şi adresa şi a constatat că el cuprinde şi actele şi banii.

— Dumneavoastră aţi ridicat de pe jos acest portofel? l-a întrebat dânsul pe Prichindel.

— Da, domnule marchiz.

— Şi l-aţi deschis, fără îndoială?

— L-am desfăcut, spre a afla cui aparţine.

— Aţi văzut că înăuntru se găsea o bancnotă… Dar poate că nu-i cunoaşteţi valoarea?

— Este o bancnotă de o sută de lire sterline, a răspuns Prichindel fără să şovăie o clipă.

— O sută de lire… Cât înseamnă aceasta?

— Două mii de şilingi.

— Ah, dumneavoastră ştiaţi acest lucru şi, cunoscându-l, nu v-a venit ideea să vă însuşiţi aceşti bani…?

— Eu nu sunt hoţ, domnule marchiz, a replicat Prichindel cu mândrie, tot aşa cum nu sunt nici cerşetor!

Lordul Piborne închisese la loc portofelul, după ce scosese banenota şi o vârâse în buzunar. Cât despre băiat, el tocmai saluta şi făcea câţiva paşi îndărăt, pregătindu-se să plece, când înălţimea Sa l-a întrebat, fără a da de înţeles că o asemenea dovadă de corectitudine l-ar fi privit în vreun fel:

— Ce recompensă doriţi pentru că aţi adus portofelul…?

— Haida de… câţiva şilingi acolo… a fost de părere contele Ashton.

— Sau câteva pence, asta-i tot ce merită! s-a grăbit să adauge domnul Scarlett. Prichindel a fost de-a dreptul revoltat la gândul că se târguiau astfel cu dânsul, câtă vreme el nu ceruse nimic, prin urmare a răspuns prompt:

— Nu-mi datoraţi pentru asta nici pence, nici şilingi.

Apoi s-a îndreptat spre şosea.

— Aşteptaţi, a făcut lordul Piborne. Ce vârstă aveţi dumneavoastră…?

— În curând zece ani şi jumătate.

— Şi tatăl dumneavoastră… mama dumneavoastră…?

— Eu nu am nici tată, nici mamă.

— Familia dumneavoastră, atunci…?

— Eu nu am familie.

— De unde veniţi dumneavoastră…?

— De la ferma Kerwan, unde am locuit patru ani şi pe care am părăsit-o acum patru luni.

— De ce?

— Pentru că fermierul care m-a adăpostit a fost alungat de către portărei.

— Kerwan?… a reluat lordul Piborne. Se află, cred, pe domeniul lui Rockingham, nu-i aşa?

— Înălţimea Voastră nu se înşeală câtuşi de puţin, a răspuns intendentul.

— Şi acum, ce aveţi de gând să faceţi?… l-a întrebat marchizul pe Prichindel.

— Mă voi întoarce la Newmarket, unde am găsit până acum cu ce să-mi câştig existenţa.

— Dacă doriţi să rămâneţi la castel, vi se va găsi o slujbă, într-un fel sau în altul.

Cu siguranţă, asta era o ofertă binevoitoare. Şi, cu toate acestea, să nu vă închipuiţi cumva că fusese făcută dintr-o pornire a inimii aceleia trufaşe şi nesimţitoare a lordului Piborne şi nici că va fi fost însoţită de vreun zâmbet sau de vreo mângâiere.

Prichindel a priceput cât poate de bine despre ce era vorba şi, în loc să se grăbească să răspundă plin de curtenie, s-a apucat să reflecteze. Atâta cât apucase el să vadă din castelul Trelingar îi dăduse de gândit. Se simţea prea puţin atras de Înălţimea Sa, ca şi de fiul său Ashton, înzestrat cu o fizionomie rea şi batjocoritoare şi câtuşi de puţin de intendentul Scarlett, a cărui primire brutală îl indignase din capul locului. În plus, mai era vorba şi despre Birk. Dacă-l voiau pe el, nu l-ar fi vrut şi pe Birk, or, dânsul nu s-ar fi putut hotărî niciodată să se despartă de tovarăşul său nici la bine, nici la rău.

Totuşi, cum să nu vadă în această propunere un adevărat noroc, chit că nu i-ar fi asigurat decât nevoile cele mai elementare? Astfel încât, raţiunca îi spunea că trebuie s-o accepte, că poate ar avea să se căiască dacă s-ar întoarce la Newmarket!… Câinele era stânjenitor, ce-i drept, dar va mai găsi el ocazia să vorbească despre dânsul… Vor consimţi ei să-l primească, măcar în chip de câine de pază… Şi apoi, dacă urma să fie folosit la castel, nu putea să n-aibă un oarecare profit şi, făcând ceva economii…

— Ei bine… te hotărăşti odată? a bombănit intendentul, care ar fi vrut mai degrabă să-l vadă ducându-se la mama dracului.

— Cât am să câştig? a întrebat pe un ton hotărât Prichindel, împins de spiritul său practic.

— Două lire pe lună, i-a răspuns lordul Piborne.

Două lire pe lună!… Suma i se părea enormă şi, în realitate, era destul de neaşteptată pentru un copil de vârsta lui.

— Îi mulţumesc Înălţimii Sale, a spus el, îi accept oferta şi o asigur că voi face tot ce îmi stă în putinţă ca să-i satisfac dorinţele.

Şi iată cum Prichindel, admis în aceeaşi zi printre oamenii castelului, cu încuviinţarea marchizei, se înţelege, s-a văzut înălţat, după numai o săptămână, la eminentele funcţii de groom al moştenitorului Pibornilor.

Dar, în cursul acelei săptămâni, ce se petrecuse cu Birk? Stăpânul său îndrăznise oare să-l prezinte la curte?… Adică la castel vrem să spunem – se înţelege… Nu, căci l-ar fi întâmpinat cea mai proastă primire cu putinţă.

Într-adevăr, contele Ashton poseda trei câini, pe care-i iubea aproape la fel de mult ca pe sine însuşi. Gusturile şi le simţea întru totul satisfăcute, îşi folosea din plin inteligenţa numai şi numai trăind în tovărăşia lor. Erau nişte animale de rasă, ai căror strămoşi trăiseră încă de pe vremea cuceririi normande – dacă nu şi mai de demult – trei superbi pointers

[65] scoţieni, înzestraţi cu o fire arţăgoasă. Când un câine trecea prin faţa grilajului, trebuia s-o ia degrabă la sănătoasa dacă nu voia să fie devorat de bestiile, pe care hăitaşul lor le aţâţa cu dragă inimă. Astfel încât Birk se mulţumise să dea târcoale de-a lungul anexelor castelului, aşteptând ca, o dată cu căderea nopţii, noul groom să-i poată aduce un pic din ceea ce pusese deoparte din propria sa hrană. A urmat din asta că amândoi slăbeau… Vor veni, desigur, zile mai fericite, când se vor îngrăşa împreună!

Astfel a început pentru acest copil, a cărui dureroasă istorie o povestim aici, o viaţă foarte diferită de aceea pe care o dusese până atunci. Fără a vorbi despre anii petrecuţi la Hard şi în ragged-school şi pentru a nu face o comparaţie decât cu existenţa sa la ferma Kerwan, ce schimbare intervenise în situaţia lui! În mijlocul familiei Mac Carthy el era de-al casei şi jugul slugăritului nu-i apăsa grumazul. Însă aici, la castel, nu stârnea decât cea mai deplină indiferenţă. Marchizul îl privea ca pe una dintre acele cutii ale milei în care punea câte două lire pe lună, contele ca pe o jucărie ce-i fusese dăruită fără să-şi mai aducă aminte cineva să-l îndemne să n-o strice. În ceea ce-l privea, domnul Scarlett îşi făgăduise cu tot dinadinsul să-i dovedească antipatia prin ciomăgeli neîncetate şi ocaziile nu-i lipseau. Cât despre servitori, ei îl socoteau cu mult sub nivelul lor pe acesi copil găsit, pe care lordul Piborne crezuse de datoria lui să-l introducă la Trelingar-castle. Ce dracu', oamenii de casă mare au mândria lor, orgoliul unei poziţii câştigate după vreme îndelungată şi nu le convine să se compromită cu asemenea indivizi care nu fac altceva decât să bată străzile şi şoselele! Astfel încât, îl făceau s-o simtă din plin, atât în ce priveşte nenumăratele amănunte ale serviciului, cât şi în timpul prânzurilor din sala de mese comună. Prichindel nu lăsa să-i scape nici o plângere, nu răspundea, se străduia să-şi facă treaba cât mai bine cu putinţă. Dar cu câtă satisfacţie se întorcea în cămăruţa lui, pe care o ocupa singur, de îndată ce dusese la îndeplinire ultimele porunci ale stăpânului său! Totuşi, în mijlocul acestei stirpe răuvoitoare, exista o femeie care începuse să prindă drag de dânsul. Nu era decât o simplă spălătoreasă, Kat pe numele ei, însărcinată să cureţe rufăria de la castel. În vârstă de cincizeci de ani, dânsa trăise toată viaţa pe domeniu şi aici avea să-şi sfârşească probabil zilele, dacă nu cumva o dădea afară domnul Scarlett – lucru pe care şi încercase să-l mai facă, această sărmană Kat neavând norocul să-i fie pe plac. Un văr de-al lordului Piborne, sir Edward Kinney, gentleman foarte spiritual după cât se părea, afirma că dânsa fierbea leşia încă de pe vremea lui Wilhelm Cuceritorul. În orice caz, ea nu se lăsase câtuşi de puţin influenţată de spiritul prea puţin milostiv al anturajului său. Avea un suflet minunat şi Prichindel a fost fericit să găsească puţină mângâiere pe lângă dânsa.

Astfel, stăteau de vorbă când contele Ashton era plecat fără să-şi fi luat şi groom-ul cu el. Şi, de fiecare dată când era amărât după ce fusese ocărât de intendent sau de vreunul dintre valeţi, Kat îi repeta:Ai răbdare! Nu lua în seamă ce vorbesc! Cel mai bun dintre ei nu face prea multe parale şi nu ştiu măcar unul singur în stare să fi adus înapoi portofelul pierdut!”

Poate că spălătoreasa avea dreptate, ba chiar este de crezut că aceşti oameni prea puţin scrupuloşi îl priveau pe Prichindel ca pe un nătărău, pentru că fusese atât de cinstit!

Am mai spus că un groom era aici un soi de jucărie, pe care marchizul şi marchiza i-o făcuseră cadou contelui Ashton. O jucărie – cuvântul este cât se poate de nimerit. El se distra cu dânsa ca un copil năzuros şi bizar ce era. Îi dădea porunci nesăbuite în cea mai mare parte a timpului, apoi le contramanda fără motiv, îl suna de zece ori într-un ceas să vină să rânduiască ceva sau să pună în neorânduială astalaltă, îl silea să-şi îmbrace livreaua mare sau livreaua mică îmbinând numeroase culori pe care butonii îmboboceau cu sutele ca pe o tufă de trandafiri primăvara. Tânărul nostru băiat semăna, împopoţonat astfel, cu un ara

[66] de la tropice. Să-l facă să meargă îndărătul lui la douăzeci de paşi, cu braţele căzând ţepene pe lângă corp, lipite de vipuştile pantalonilor, nu numai pe străzile celui mai apropiat târguşor, ci şi pe aleile parcului, era pentru înfumuratul de Ashton culmea satisfacţiei. Prichindel se supunea tuturor acestor fantezii cu o exactitate fără cusur. Asculta ca o maşinărie de vrerile aceluia ce-o reglează. Dacă l-aţi fi văzut, cu şalele arcuite, cu braţele încrucişate peste haina ce-i înfăşura bustul, stând în picioare dinaintea calului înhămat la cabrioletă ce tropăia nerăbdător cu copitele din faţă, aşteptând ca stăpânul său să urce, apoi, în timp ce trăsurica o pornise din loc, repezindu-se şi agăţându-se de curelele capotei, cu riscul de-a le scăpa din mână şi de a-şi frânge gâtul! Iar cabrioleta, mânată de un braţ neîndemânatic, gonea cu toată viteza, fără ca tânărul să se sinchisească de bornele de care se izbea şi nici de trecătorii ce scăpau ca prin urechile acului de primejdia de-a fi striviţi!… Era doar bine cunoscut la Kanturk echipajul contelui Ashton!

Pe scurt, cu condiţia să se învoiască întotdeauna fără să scoată o vorbă cu toate toanele stăpânului său. Prichindel nu era, în alte privinţe, nefericit. Desigur, lucrurile mergeau astfel şi aveau să dureze atâta vreme cât stăpânului nu înceta să-i placă jucăria. Ce-i drept, din partea acestui tânăr atât de răzgâiat, atât de capricios şi de egoist, se cuvenea să se aştepte la o schimbare bruscă de atitudine. Copiii ajung întotdeauna să se scârbească de jucăriile lor şi atunci le aruncă, afară de cazul că nu le sfărâmă. Însă, după cum se ştie, Prichindel era foarte hotărât să nu se lase făcut bucăţi.

De altfel, nu socotea situaţia lui la Trelingar-castle decât ca pe o soluţie de moment. O acceptase, în lipsă de altceva mai bun, aşteptând să i se ofere o ocazie mai bună ca să-şi câştige existenţa. Ambiţia lui copilărească se ridica deasupra slujbei de groom. De aceea, mândria lui firească avea de suferit. Îl umilea această anihilare a propriei personalităţi dinaintea moştenitorului Pibornilor, căruia i se simţea superior. Da, superior, deşi contele Ashton lua încă lecţii de latină, de istorie etc., căci veneau destui profesori să i le predea, încercând să-i umple capul aşa cum se umple cu apă un urcior! De fapt, latina sa nu era altceva decât, cum zic francezii, „latin de cuisine”

[67], iar cunoştinţele sale de istorie se mărgineau la cele citite în Cartea de aur a rasei cabaline.

Dacă Prichindel nu avea habar de asemenea frumoase lucruri, ştia în schimb să reflecteze. La zece ani, el ştia să gândească sănătos. Îl judeca pe copilul ăsta de neam mare la adevărata lui valoare şi roşea uneori pentru ceea ce avea de îndeplinit pe lângă dânsul. Ah, cât de rău îi părea după munca aceea întremătoare de la fermă şi după viaţa ce-o dusese în sânul familiei Mac Carthy despre care nu avea nici o ştire! Spălătoreasa de la castel era singura fiinţă în faţa căreia putea să-şi dea frâu liber inimii.

De altminteri, s-a ivit curând ocazia să pună la încercare prietenia acestei femei bune la suflet.

Este nimerit să pomenim aici că procesul împotriva parohiei din Kanturk se judecase în favoarea familiei Piborne, mulţumită prezentării actului adus de Prichindel, însă, ceea ce făcuse el părea acum uitat cu desăvârşire. Şi de ce i s-ar mai fi păstrat recunoştinţă pentru asta?

Lunile mai, iunie şi iulie trecuseră. Pe de o parte, de bine de rău, Birk fusese hrănit; el părea să înţeleagă nevoia de-a se arăta cât se poate de prevăzător când dădea târcoale prin împrejurimile parcului, ca să nu stârnească bănuieli. Pe de alta, Prichindel îşi încasase în trei rânduri cele două lire lunare – ceea ce îi asigura importanta sumă de şase lire înscrisă în agendă, din care coloana cheltuielilor lipsea.

În cursul acestor trei luni, singura ocupaţie a lordului şi a lady-ei Piborne fusese aceea de a primi şi de a face vizite de politeţe castelanilor din vecinătate. Se înţelege de la sine că, în timpul unor asemenea recepţii, landlorzii nu stăteau de vorbă decât despre situaţia proprietarilor din Irlanda. Şi cu ce cuvinte tratau ei revendicările fermierilor, pretenţiile Ligii agrare, ca şi pe domnul Gladstone, persoană pe atunci în vârstă de şaptezeci şi trei de ani, dedicată din toată inima cauzei dezrobirii Irlandei68, ca de altfel şi pe domnul Parnell, căruia îi doreau, plini de milostenie, spânzurătoarea cea mai înaltă din Insula de Smarald! Astfel s-a scurs cea mai mare parte a verii. De obicei, lordul Piborne, lady Piborne şi fiul lor părăseau castelul pentru o călătorie de câteva săptămâni – cel mai adesea în Scoţia, pe pământurile moştenite de marchiză. Printr-o excepţie, în acel an, călătoria avea să fie înlocuită printr-o excursie pe care tradiţiile din lumea mare o impuneau seniorilor de la Trelingar, ce n-o făcuseră până atunci. Era vorba despre vizitarea acelei admirabile regiuni a lacurilor de la Killarney şi, întrucât proiectul căpătase aprobarea marchizei, lordul Piborne a fixat data plecării la 3 august.

Dacă Prichindel trăgea cumva nădejde că această excursie avea să-i lase câteva săptămâni de răgaz la castel, se înşela amarnic. Întrucât lady Piborne urma să fie însoţită de Marion, camerista ei, deoarece lordul Piborne era însoţit de John, valetul lui, nici contele Ashton nu se putea lipsi de serviciile groom-ului său.

S-a ivit atunci o încurcătură îngrozitoare: ce se va întâmpla cu Birk?… Cine se va ocupa de el?… Cine avea să-l hrăncască…?

Prichindel s-a grăbit prin urmare s-o înştiinţeze pe Kat despre această situaţie, iar Kat nici nu cerea mai mult decât să se îngrijească de Birk, fără ştirea nimănui, „Să nu fii îngrijorat, băiatul meu, i-a răspuns buna făptură. Pe câinele tău îl iubesc ca şi pe tine şi n-are să sufere deloc cât timp vei lipsi!”

Auzind acestea, Prichindel a sărutat-o pe Kat pe amândoi obrajii şi, după ce i l-a prezentat pe Birk în seara de dinaintea plecării, şi-a luat rămas bun de la credinciosul animal.