Capitolul IV LACURILE DE LA KILLARNEY.

Plecarea, după cum se hotărâse în sferele înalte, a avut loc în dimineaţa zilei de 3 august. Cei doi servitori, camerista marchizei şi valetul marchizului, au luat loc în trăsura castelului, care transporta bagajele la gară, aflată la o distanţă de vreo cinci kilometri.

Prichindel îi însoţea, spre a supraveghea mai cu osebire calabalâcul tânărului său stăpân, potrivit cu poruncile primite. De altfel, Marion şi John erau de acord să-l lase să se descurce cum o putea pe „acest copil al nimănui şi om de nimic”, cum era numit în anticameră şi la bucătărie.

Copilul nimănui s-a descurcat cu multă pricepere şi bagajele contelui Ashton au fost înregistrate prin grija lui, de îndată ce biletele de călătorie au fost cumpărate de la ghişeu.

Caleaşca şi-a făcut apariţia pe la ora prânzului, după ce mersese de-a lungul râului Allo. Lordul şi lady Piborne au coborât dintr-însa. Întrucât un oarecare număr de persoane ieşeau din gară pentru a se uita la augustele personaje – într-un mod foarte respectuos, se înţelege de la sine – contele Ashton nu putea să piardă ocazia să se joace cu groom-ul său. L-a chemat pe numele de boy, după cum se obişnuise s-o facă, deoarece nici nu-i cunoştea altul. Sus-pomenitul boy a înaintat spre caleaşcă şi a fost lovit drept în piept de cuvertura ce i s-a aruncat. Izbitura era cât pe ce să-l culce la pământ, ceea ce i-a făcut foarte tare să râdă pe toţi cei de faţă.

Marchizul, marchiza şi fiul lor au urcat în compartimentul care le fusese rezervat, într-un vagon de clasa I. John şi Marion s-au instalat pe banchetele unui vagon de clasa a II-a, fără să-l poftească pe groom să urce împreună cu ei. Acesta s-a dus să ocupe un alt compartiment, care era gol, nefiind încercat de nici o părere de rău pentru faptul că se afla singur, cel puţin la începutul călătoriei.

Trenul a pornit imediat. S-ar fi zis că nu aşteptase altceva decât sosirea nobililor castelani de la Trelingar.

Prichindel mai călătorise o dată pe calea ferată în braţele domnişoarei Anna Waston, lucru de care abia îşi mai aducea aminte, întrucât dormise tot timpul. Cât despre vagoane, agăţate unele de altele şi alcătuind convoaie trecând în mare viteză, mai văzuse el primprejurul oraşelor Galway şi Limerick. Astăzi avea într-adevăr să i se realizeze dorinţa de a fi tras de o locomotivă, acest puternic cal din oţel şi aramă, nechezând şi aruncând vârtejuri de aburi, în plus – lucrul care îi stârnea admiraţia – nu erau aceste vagoane pline de călători, ci furgoanele ticsite de mărfurile pe care industria şi comerţul le trimiteau dintr-o regiune într-alta.

Prichindel privea pe fereastra al cărei geam era coborât. În ciuda faptului că trenul nu mergea cu viteză prea mare, tot ce vedea i se părea nemaipomenit: casele şi arborii ce alergau în sens contrar de-a lungul căii ferate, firele telegrafice întinse de la un stâlp la altul şi prin care telegramele fug mai iute decât obiectele ce-i dispăreau din faţa ochilor, convoaiele ce se încrucişau cu trenul în mers şi din care nu se întrezărea decât o masă nedesluşită şi mugitoare. Ce de impresii pentru închipuirea lui atât de simţitoare, unde ele se întipăreau ca nişte imagini de neşters!

Un anumit număr de kilometri trenul a urmat malul stâng al râului Blackwater, străbătând un şir de locuri pitoreşti. Pe la două după-amiaza, după ce se oprise în câteva staţii intermediare, a făcut o haltă de douăzeci şi cinci de minute în gara Millstreet.

Nobila familie nu s-a dat jos din al său vagon-salon, unde Marion a fost chemată ca s-o servească pe stăpână-sa. John se aţinea pe lângă portieră spre a fi la dispoziţia stăpânului. Micul groom a primit poruncă de la contele Ashton să-i cumpere vreo,chestie amuzantă” uşor de citit pentru un ceas-două. El s-a îndreptat atunci către tejgheaua librăriei din gară, unde vă puteţi închipui prea bine cât s-a simţit de încurcat. În sfârşit, este de presupus că şi-a ascultat propriul gust mai degrabă decât pe acela al tânărului Piborne. Astfel încât, ce mai papară a mâncat când i-a adus Ghidul turistului la lacurile din Killarney. Că pe moştenitorul de la Trelingar-castle îl şi interesa să studieze un itinerar de călătorie! De parcă s-ar fi sinchisit câtuşi de puţin de regiunea pe care o vizita! Prin urmare, ghidul a trebuit să fie înlocuit cu o foaie cu caricaturi neroade, cu explicaţii fără haz, ce păreau să-i facă mare plăcere.

Plecarea din Millstreet a avut loc la două şi jumătate. Prichindel s-a lipit iarăşi de geamul vagonului. Trenul a intrat atunci în defileurile unei regiuni muntoase, cu un peisaj foarte variat – cerul era destul de senin, ziua nu era prea umedă – ceea ce rar se întâmplă în Irlanda. Lordul Piborne putea deci să se felicite că a ales o perioadă secetoasă pentru această excursie. Umbrela de soare a marchizei i-ar fi mai de folos decât propriul său impermeabil. Totuşi, văzduhul nu era lipsit de pâcla aceea uşoară şi fremătătoare, care dă mai mult farmec vârfurilor de munte, îmblânzindu-le contururile. Prichindel a putut contempla, înspre miazăzi de railway, piscurile înalte din partea aceea a comitatului – Caherbarnagh şi Pass, a căror înălţime atinge două mii de picioare

[70] Într-adevăr, în Irlanda frământările straturilor geologice s-au produs cu cea mai mare vigoare în împrejurimile oraşului Killarney.

Trenul a străbătut fără întârziere graniţa dintre comitatele Cork şi Kerry. Prichindel, care păstrase acel Ghid de călătorie refuzat de stăpânul său, urmărea cu mare interes traseul căii ferate. Ce de aduceri aminte îi mai stârnea numele acesta, Kerry! La vreo treizeci de kilometri spre miazănoapte se scurseseră anii cei mai fericiţi ai copilăriei sale, la ferma Kerwan, părăsită acum, de unde nemilosul middleman alungase familia Mac Carthy!… Şi atunci, şi-a întors ochii de la peisajul înconjurător. Privea acum în sine-însuşi şi impresiile acelea dureroase încă mai stăruiau într-însul în clipa când trenul s-a oprit în gara Killarney.

Este un adevărat noroc pentru acest târguşor – noroc împărtăşit de alte câteva oraşe din Europa – că se află aşezat pe malurile unui lac minunat. Killarneyul îşi datoreşte – poate – existenţa uşoară şi fericită şiragului aceluia de pânze lichide care se desfăşoară la picioarele sale. Căci turiştii dau aici năvală în număr mare în fiecare vară nu pentru palatul episcopului catolic al comitatului, nici pentru catedrala lui, nici pentru azilul de alienaţi mintal, nici pentru mânăstirea de maici, nici pentru aceea a călugărilor franciscani şi nici pentru work-house. Nu! Dacă târguşorul acesta devine locul de întâlnire al excursioniştilor, aceasta se întâmplă pentru că ei se simt atraşi de splendorile naturale ale lacurilor sale. În caz că vreo zguduire geologică ar ajunge să le distrugă astfel încât apele lor s-ar pierde în măruntaiele pământului, ar însemna că orăşelul Killarney şi-a trăit traiul – ceea ce ar fi regretabil, mai cu seamă pentru familia Kenmare, deoarece această localitate face parte din uriaşul ei domeniu de nouăzeci de mii de hectare. Hotelurile nu lipsesc dintr-însa, fără a le mai pune la socoteală pe acelea înălţate pe malurile lacului Leane, pe o lungime de o jumătate de kilometru.

Lordul alesese unul dintre cele mai bune aşezăminte de acest fel. Din nefericire pentru dânsul, hotelul acela era tocmai atunci „boicotat”. Acest neologism, irlandez de origine, vine de la numele unui oarecare căpitan Boycott, care ceruse ajutorul poliţiei pentru a-şi vârî recolta în hambare, de vreme ce muncitorii zilieri refuzau să lucreze pe domeniul său. A fi izolat, iată exact ce înseamnă verbul a boicota. Şi, dacă hotelul în chestiune suferea de pe urma asprimii acestei puneri în carantină, lucrul se datora faptului că proprietarul lui îşi alungase o parte din micii arendaşi. Drept urmare, în hotelul său nu mai existau nici oameni de serviciu, nici bucătari, iar furnizorii n-ar mai fi îndrăznit să-i vândă nimic, de teamă să nu păţească la fel ca şi dânsul.

Marchizul şi marchiza de Piborne au fost nevoiţi să meargă la alt hotel, amânând pentru ziua următoare plecarea în zona lacurilor. După ce se ocupase de bagajele stăpânului său, micul groom a primit porunca să-i stea la dispoziţie toată seara. Aşadar, i s-a interzis categoric să părăsească anticamera, în timp ce junele Piborne o făcea pe gentlemanul în mijlocul turiştilor care citeau, stăteau de vorbă sau se îndeletniceau cu jocurile de societate în salonul cel mare al hotelului.

A doua zi dimineaţa, o trăsură aştepta în faţa peronului. Era un landou mare şi confortabil, care se putea descoperi în partea de sus, prevăzut cu o banchetă în spate pentru John şi Marion şi un loc pe capră, unde micul groom putea lua loc lângă vizitiu. În chichiţele trăsurii au fost închise rufăria şi hainele de schimb, precum şi provizii într-o cantitate îndestulătoare pentru a face faţă diverselor împrejurări neprevăzute ale călătoriei, posibilelor întârzieri sau lipsei hotelurilor, căci se cuvenea ca mesele Înălţimilor Lor să fie pretutindeni şi întotdeauna asigurate. Atâta doar că Domniile Lor nu aveau de gând să urce în această trăsură la plecarea din Killarney.

Într-adevăr, cu bunul lui simţ practic, cu care lordul Piborne se fălea neîncetat – chiar şi în timpul dezbaterilor din Camera înaltă – el îşi împărţise itinerariul în două părţi distincte: prima cuprindea explorarea lacurilor şi urma să se desfăşoare pe apă; cea de a doua prilejuia explorarea comitatului până la ţărmul mării şi avea să se înfăptuiască pe pământ. A urmat de aici că landoul nu urma să fie adus să-i transporte pe nobilii excursionişti decât în timpul celei de a doua părţi a călătoriei. Astfel încât, trăsura a fost pornită la drum încă de dimineaţă, spre a merge să-i aştepte la Brandons-cottage, la capătul lacurilor Killarney, după ce le dăduse ocol pe malurile lor dinspre soare-răsare. Or, cum în înţelepciunea lui, lordul Piborne fixase la trei zile durata traversării lacurilor, camerista, feciorul şi groom-ul nu-şi puteau părăsi stăpânii pe durata acestor trei zile. Judecaţi şi dumneavoastră dacă tânărul nostru băiat a fost sau nu mulţumit la gândul că avea să navigheze pe apele acelea strălucitoare!

Ce-i drept, nu era aici vorba despre mare – marea aceea uriaşă, nesfârşită, care merge de la un continent la altul. Aici nu erau decât lacuri, ce nu oferă nici un debuşeu pentru comerţ şi a căror suprafaţă nu este brăzdată decât de ambarcaţiunile turiştilor. Dar, în sfârşit, chiar şi în asemenea condiţii, Prichindel avea de ce să se bucure. Ieri umblase pentru a doua oară pe calea ferată… Astăzi, pentru prima dată în viaţă, urma să se urce într-o barcă.

În timp ce John şi Marion, urmaţi de groom, străbăteau pe jos cei aproape doi kilometri ce despart orăşelul Killarney de malul septentrional al lacurilor, o caleaşcă îi conducea acolo pe marchiz, pe marchiză şi pe fiul lor. În colţul unei pieţe, Prichindel a întrezărit catedrala, pe care nu avusese timp să o viziteze. A văzut puţină lume pe străzi – mai degrabă plimbăreţi decât muncitori. Într-adevăr, Killarneyul nu se însufleţeşte decât în cursul celor câteva luni de vară, când zece până la douăsprezece mii de excursionişti dau aici năvală din toate punctele Regatului-Unit. Şi atunci, ţi se pare că întreaga populaţie a târgului nu este alcătuită decât din vizitii şi barcagii care-şi dispută, fără s-o insulte prea tare, dar exploatând-o cu neruşinare, clientela în trecere prin localitate.

La debarcader, o ambarcaţie cu cinci oameni la bord, dintre care patru la vâsle şi unul la cârmă, era în aşteptarea Înălţimilor Lor. Bănci acoperite cu perne umplute cu câlţi şi un mic cort la pupa pentru cazul când soarele ar arde prea tare sau ploaia ar ţine prea mult, asigurau confortul călătorilor. Lordul şi lady Piborne s-au instalat pe acele bănci, iar contele Ashton a luat loc lângă dânşii; servitorii şi groom-ul s-au dus să se aşeze în faţă; parâma a fost desfăcută, ramele s-au înfipt în acelaşi timp în apă şi ambarcaţia s-a îndepărtat de mal.

Lacurile de la Killarney acoperă o suprafaţă de douăzeci şi unu de kilometri din această regiune lacustră. Sunt trei la număr: lacul Superior, care primeşte apele culese din bazinele râurilor Grenshorn şi Doogary; lacul Muckross sau Tore, unde se varsă apele râului Owengariff, după ce au urcat cursul strâmtului canal Lough-Range; lacul Inferior sau Lough-Leane, care se varsă, prin Lawne şi alţi afluenţi, către golful Dingle, situat pe litoralul oceanului Atlantic. Trebuie să facem observaţia că, întrucât curentul apelor celor trei lacuri se stabileşte dinspre sud spre nord, aceasta explică de ce lacul Inferior ocupă o poziţie septentrională în raport cu celelalte două.

Văzut în plan geometral

[70], ansamblul celor trei bazine reprezintă un palmiped71 mare – un pelican sau altul asemenea lui – având drept labă canalul Lough-Range, drept gheară lacul Superior, drept corp lacurile Muckross şi Lough-Leane. Întrucât ambarcaţia s-a desprins de la malul de nord al lui Lough-Learte, explorarea avea să continue din aval în amonte – mai întâi lacul Inferior, după aceea lacul Muckross, apoi, urcând înapoi prin canalul Lough-Range, lacul Superior. După programul întocmit de lordul Piborne, câte o zi avea să fie dedicată vizitării fiecărui lac în parte.

Înspre miazăzi şi spre apusul acestei regiuni, cele mai înalte sisteme orografice

[72] ale Verdelui Erin se încalecă până la încântătorul golf Bantry, tăiat în coasta comitatului Cork. Acolo se află micul port pescăresc Glengariff, în care Hoche şi cei paisprezece mii de oameni ai săi au debarcat în l796, atunci când Republica Franceză i-a trimis în ajutorul fraţilor ei din Irlanda.

Lough-Leane, cel mai întins dintre cele trei lacuri, măsoară nouă kilometri lungime şi cinci kilometri lăţime. Malurile sale dinspre răsărit, dominate de lanţurile munţilor Carn-Tual, sunt încadrate de păduri înverzite, ce aparţin, în cea mai mare parte, domeniului Muckross. La suprafaţa lui răsar din apă un şir de insule – Brown, Lamb, Heron, Mouse

[74] şi altele, dintre care insula Ross este cea mai însemnată, iar Innisfallen – cea mai frumoasă.

Ambarcaţia s-a îndreptat mai întâi spre aceasta din urmă. Vremea era minunată, soarele îşi dăruia din belşug razele, cu care este prea adesea zgârcit în acea regiune. O briză uşoară încreţea suprafaţa apei. Prichindel se simţea îmbătat de aceste salvatoare efluvii, în timp ce privirile sale admirau încântătoarele privelişti ce se tot schimbau o dată cu deplasarea bărcii. El s-a ferit cu străşnicie să-şi exprime simţămintele prin interjecţii nelalocul lor, căci, oricum, ar fi fost rugat numaidecât să tacă.

Şi, într-adevăr, lordul şi lady Piborne s-ar fi putut mira că o fiinţă lipsită de educaţie şi de o naştere aleasă se dovedeşte simţitoare în faţa unor asemenea frumuseţi ale naturii, create anume pentru plăcerea ochilor aristocratici. De altfel, Înălţimile Lor plecaseră în această excursie – nu aţi uitat, fireşte – pentru că se cuvenea ca oamenii de rangul lor să fi făcut-o şi se prea poate că nu avea să le rămână nici o amintire despre cele văzute. Cât despre contele Ashton, iată unul pe care asemenea lucruri nu-l priveau câtuşi de puţin! Îşi adusese cu sine câteva undiţe şi se hotărâse să pescuiască, în timp ce auguştii săi părinţi urmau să meargă – din datorie – să viziteze vilele şi ruinele din împrejurimi.

Tocmai acest lucru l-a întristat mai cu seamă pe Prichindel. Căci, de îndată ce ambarcaţia a acostat la malul lui Innisfallen, marchizul şi marchiza au debarcat şi, atunci când s-au adresat fiului lor, cerându-i să-i însoţcască:

— Mulţumesc, a răspuns acel fermecător băiat, prefer să pescuiesc în timpul promenadei domniilor voastre!

— Totuşi, a reluat lordul Piborne, se află aici ruinele unei abaţii vestite şi prietenul meu, lordul Kenmare, căruia îi aparţine această insulă, nu mi-ar ierta-o dacă…

— Ei, dacă asta preferă contele… a făcut marchiza cu nepăsare.

— Desigur. asta prefer, a răspuns contele Ashton, iar groom-ul meu va rămâne ca să-mi pregătească momelile pentru undiţă.

Marchizul şi marchiza au plecat, aşadar, urmaţi de Marion şi de John şi, iată pentru ce, spre marea lui nemulţumire, Prichindel n-a putut vedea niciuna dintre curiozităţile arheologice de pe Innisfallen. Pe deasupra, marchizul şi marchiza n-au adus cu dânşii nici un fel de impresie, nici serioasă şi nici durabilă. Căci, într-adevăr, ce putuseră spune minţilor lor nepăsătoare sau dezgustate frumuseţile acelei mânăstiri, ale cărei temelii au fost puse în secolul al Vl-lea, aşezarea celor patru clădiri impunătoare ce o alcătuiesc, paraclisul în stil roman cu bolta fin dăltuită în piatră, întreg ansamblul înghiţit de o vegetaţie luxuriantă, în mijlocul pâlcurilor de ilice, de lise, de frasini şi de strugurii-ursului, cu exemplare dintre cele mai remarcabile ce par să aparţină doar,insulei sfinţilor” cum a botezat – pe drept cuvânt – domnişoara de Bovet această bijuterie a ţinutului Killarney?

Însă, dacă tânărul conte Ashton refuzase să le însoţească pe Înălţimile Lor în ceasul pe care dumnealor l-au dedicat explorării insulei Innisfallen, nu trebuie să credeţi cumva că el şi-a pierdut vremea de pomană. Fără îndoială, un frumos păstrăv scăpase chiar din vina lui, dar el şi-a vărsat necazul în capul micului groom, prin nesfârşite dojeni, pe cât de nemeritate, pe atât de grosolane. În schimb, cele două sau trei anghile agăţate de cârligul undiţei sale i se păreau de preferat acestei ruine imbecile, de care nu-i păsa nici cât negru sub unghie.

Şi asemenea îndeletnicire i se părea într-atâta de vrednică să-i ocupe timpul liber, încât nici măcar n-a vrut să străbată insula Ross atunci când ambarcaţia s-a oprit la ţărmul ei, o oră mai târziu. El şi-a cufundat din nou undiţa în acele ape limpezi, iar Prichindel a fost nevoit să-i stea la dispoziţie în timp ce lordul şi lady Piborne îşi preumblau maiestuoasa indiferenţă pe sub măreţele umbrare ale lordului Kenmare.

Căci, din superbul domeniu cu acelaşi nume face parte şi această insulă de douăzeci şi patru de hectare, pe care proprietarul a unit-o printr-o şosea cu malul răsăritean al lacului, nu departe de castelul său, o veche fortăreaţă feudală din veacul al XlV-lea. Însă, ceea ce i-a scandalizat de bună seamă pe marchiz şi pe marchiză este faptul că atât insula Ross cât şi parcul castelului sunt lăsate la dispoziţia locuitorilor ţinutului, excursioniştilor, oricărui om ce iubeşte covoarele de verdeaţă smălţate de mentă şi de crini, printre tufe de azalee şi de rododendroni, pe sub ramurile copacilor seculari.

După o explorare de două ore, întretăiată de popasuri dese, Înălţimile Lor s-au întors în micuţul port unde îi aştepta ambarcaţia. Contele Ashton tocmai îl dojenea pe groom, căruia marchizul şi marchiza n-au întârziat să-i aducă nedrepte învinuiri, fără a mai catadicsi să-l asculte. Iar vina lui Prichindel se trăgea din faptul că pescuitul nu fusese cine ştie ce rodnic, peştele ferindu-se să muşte cârligele undiţelor gentlemanului. De aici, o proastă dispoziţie ce avea să dureze până seara.

S-au îmbarcat iarăşi cu toţii şi barcagiii s-au îndreptat către mijlocul lacului, pentru a vizita cascada şoptitoare O'Sullivan de pe malul apusean. Înainte de-a ajunge la gura canalului Lough-Range, în apropierca căreia se înălţa vila unde lordul Piborne socotea să-şi petreacă noaptea.

Prichindel îşi ocupase din nou locul din faţă, cu inima grea din cauza nedreptăţilor cu care era copleşit. Însă, curând le şi uitase, lăsându-şi închipuirea să-l poarte pe apele acelea stătătoare. Oare nu citise el în Ghid legenda aceea ciudată despre lacurile din Killarney? Aici, odinioară, se întindea o vale fericită, pe care un baraj o apăra de prea-plinul apelor din vecinătate. Dar, într-o zi, tânăra fată ce păzea vana, o coborâse din nesocotinţă şi apele au dat năvală în torente. Satele şi locuitorii au fost înghiţiţi împreună cu şeful lor, thanist75. Începând din această epocă, se pare că ei trăiesc pe fundul lacului format atunci şi, ascultând cu atenţie, îi poţi auzi cum îşi sărbătoresc duminicile, în acel regat al anghilelor şi al păstrăvilor, sub întinderile de ape, nemişcate, ale lui Lough-Leane.

Era ora patru după-amiaza atunci când Înălţimile Lor au acostat la Dinish-cottage, în apropiere de gura canalului Lough-Range, pe malul său stâng, în fundul golfului Glena, Domniile Lor au luat hotărârea să se culce, în condiţii destul de acceptabile însă, când Prichindel a fost poftit să iasă, pe la nouă seara, el a primit ordinul să se ducă în camera lui, astfel încât n-a avut, nici măcar atunci, câteva ceasuri de libertate.

Ziua următoare a fost închinată explorării lacului Muckross, Acest lac, lung de patru kilometri şi având lăţimea mijlocie cam pe jumătate, nu este, la drept vorbind, decât un vast eleşteu, având o formă regulată, în mijlocul unui domeniu unde proprietarii nu mai locuiesc şi ai cărui codri măreţi nu-şi pierd cu nimic din farmec pentru că s-au întors la starea lor naturală.

De data aceasta, contele Ashton a catadicsit să-i însoţească pe marchiz şi pe marchiză. Şi, dacă groom-ul a luat parte la excursie, asta a fost cu putinţă pentru că stăpânul său îl însărcinase să-i care puşca de vânătoare şi tolba. Pe vremuri, aceste păduri adăposteau un mare număr de mistreţi şi porci sălbăticiţi. În prezent, asemenea animale au dispărut aproape cu desăvârşire, lăsând locul acelor mari căprioare roşii, a căror rasă nu va întârzia să dispară şi dânsa din codrii Regatului Unit.

Aşadar, contele Ashton ar fi săvârşit cu siguranţă vreo ispravă cinegetică dacă aceste căprioare, atât de neîncrezătoare de obicei, ar fi binevoit să intre în bătaia puştii. Mare decepţie pentru el, în ciuda faptului că doi dintre barcagii făcuseră pe hăitaşii, iar Prichindel pe câinele de vânătoare. Astfel încât, dânsul a fost lipsit de plăcerea de-a vedea cascada pitorească Tore şi o veche abaţie de călugări franciscani din secolul al XIII-lea, cu biserica şi mânăstirea căzute în ruine, pe care Înălţimile Lor ar fi dat dovadă de mai multă chibzuinţă dacă nu ar fi vizitat-o.

Într-adevăr, această mânăstire posedă o tisă cu o dezvoltare extraordinară, întrucât are o circumferinţă ce măsoară mai bine de patru metri şi jumătate. Dând ascultare nu ştiu cărei fantezii, ori poate pentru a putea păstra o amintire din cursul promenadei sale la abaţia Muckross, iată că marchizei i-a venit ideea să desprindă o frunză din tisa aceea. Apucase să întindă mâna spre copac, când a fost oprită de un strigăt al călăuzei:

— Înălţimea Voastră să ia seama…!

— Să ia seama?… a repetat lordul Piborne.

— Fără îndoială, mylord! Dacă doamna marchiză ar fi cules una dintre aceste frunze…

— Oare este un lucru oprit de proprietarul de la Muckross-castle? a întrebat marchizul pe un ton plin de semeţie.

— Nu, domnule marchiz, i-a răspuns călăuza. Însă, orice persoană care culege una dintre aceste frunze moare în cursul aceluiaşi an…

— Chiar şi o marchiză…?

— Chiar şi o marchiză!

Şi, numaidecât, lady Piborne a fost atât de impresionată, încât era cât pe ce să leşine. O clipă numai, şi ea ar fi smuls frunza fatală. Adevărul este că, în Insula de Smarald, aceşti urmaşi ai vechilor seminţii, nu mai puţin superstiţioşi decât Paddys de la oraşe şi de la ţară, cred cu putere în asemenea legende, luându-le drept adevărate.

Lady Piborne s-a întors aşadar peste măsură de tulburată la Dinish-cottage, tot gândindu-se la primejdia prin care trecuse. Astfel încât, în ciuda faptului că nu era decât ora două după-amiaza, lordul Piborne a hotărât să amâne pentru a doua zi explorarea lacului Superior.

În ceea ce îl priveşte pe junele Ashton, el nu era mai puţin înciudat că se întorsese mofluz de la vânătoare. Şi, dacă se simţea frânt de oboseală, în ce măsură trebuie să fi fost câinele său – adică vrem să spunem micul groom – căruia nu-i lăsase nici o clipă de răgaz. Însă câinii nu se plâng niciodată şi, de altminteri, Prichindel era prea mândru ca să o facă.

Ziua următoare, după micul dejun, înălţimile Lor au luat loc în ambarcaţie. Barcagiii „s-au opintit din greu la vâsle”, cum ar fi zis Pat Mac Carthy, ca să urce în susul apei pe Lough-Range. Căci, gâtuitura gurii canalului dă naştere la vâltori şi la contracurenţi, iar, pe alocuri, apa se prăvăleşte cu violenţa unui torent. Pasagerii au fost zdravăn zgâlţâiţi şi, dacă asta a însemnat o adevărată plăcere pentru eroul nostru, lordul şi lady Piborne n-o împărtăşeau câtuşi de puţin. Marchizul era chiar cât pe ce să dea poruncă să se întoarcă îndărăt, într-atât păreau marchiza înspăimântată şi contele Ashton că se simte prost. Însă, câteva lovituri zdravene de ramă le-au îngăduit să depăşcască valurile brizante, iar ambarcaţia s-a regăsit în ape mai domoale, printre maluri tivite cu flori de nufăr. La vreo trei kilometri mai departe, se înălţa un munte de o mie opt sute de picioare

[76], bântuit de vulturi şi numit Cuibul Vulturului.

Barcagiii le-au încunoştiinţat pe Înălţimile Lor că, dacă ar catadicsi să se adreseze acestui munte, el s-ar grăbi să le răspundă. Există acolo, într-adevăr, fenomene de răsfrângere a sunetelor, foarte admirate de turişti. De bună seamă că marchizul şi marchiza au socotit ca fiind sub demnitatea lor să intre în conversaţie cu acest ecou care „nu le fusese prezentat”. Însă, contele Ashton nu putea pierde o ocazie atât de frumoasă de a arunca două sau trei fraze inepte. La sfârşit, el a întrebat cine este.

„Un mic prost!” i-a răspuns muntele prin gura vreunui plimbăreţ, ascuns îndărătul unui tufiş gros de ienupăr aflat la jumătatea muntelui.

Înălţimile Lor, foarte jignite, au declarat că acest ecou prost crescut ar fi fost pedepsit după cum se cuvenea pentru impertinenţa lui, pe vremuri, atunci când castelanii exercitau justiţia majoră şi minoră pe domeniile lor feudale. Îndată după aceea, barcagiii au imprimat ambarcaţiei o viteză sporită şi, pe la ora unu, ea atingea lacul Superior.

Suprafaţa sa este aproape egală cu aceea a lacului Muckross. Are o formă mai neregulată, ceea ce îi dă un spor de frumuseţe. Spre sud, se înalţă, ţepene, taluzurile de la Cromaglans. La nord se etajează coamele lanţului muntos Tomie şi a Muntelui Purpuriu, acoperit cu tufe roşii-stacojii de trandafiri sălbatici. Pe malul meridional se ridică o pădure întreagă alcătuită din arborii aceia falnici care umbresc valea Killarney. Însă, oricât de încântătoare ar fi fost înfăţişarea acestui lac, Înălţimile Lor nu i-au dat prea mare atenţie şi, cu excepţia lui Prichindel, nimănui nu i-a făcut plăcere această explorare. Astfel încât, lordul Piborne a poruncit să se îndrepte spre gura râului Geanhmeen, spre a ajunge la Brandons-cottage, unde aveau să se odihnească înainte de a vizita regiunea litoralului.

Ca urmare a atâtor osteneli, era cu totul firesc ca Înălţimile Lor să aibă nevoie de odihnă. Pentru dânşii, această traversare a lacurilor fusese tot una cu străbaterea Oceanului. Cei doi servitori şi groom-ul au trebuit să rămână la hotel şi, dacă Prichindel n-a primit douăzeci de ordine incoerente, asta s-a datorat faptului că, încă de la al nouăsprezecelea, contele Ashton adormise adânc.

A doua zi a fost nevoie ca toată lumea să se scoale devreme, căci itinerarul lordului Piborne cuprindea o etapă destul de lungă. Marchiza s-a lăsat rugată. Marion găsea că este cam palidă, cam trasă la faţă. De aici, o discuţie privind problema dacă să continue călătoria sau să se întoarcă în aceeaşi zi la Trelingar-castle. Lady Piborne înclina spre această soluţie; însă lordul Piborne, arătând că prietenii lor intimi, ducele de Francastar şi ducesa de Wersgalber împinseseră excursia până la Valentia

[77], s-a luat hotărârea, în cele din urmă, ca itinerarul să nu fie modificat. Mare satisfacţie pentru Prichindel, care de nimic nu se temea mai tare decât să se întoarcă la castel fără să fi văzut din nou marea!

Caii fuseseră înhămaţi la landou încă de la ora nouă dimineaţa. Marchizul şi marchiza s-au aşezat în fundul trăsurii, contele Ashton în faţă. John şi Marion ocupau scaunul dindărăt, în timp ce groom-ul a luat loc pe capră, lângă vizitiu. Landoul a fost lăsat descoperit, chiar dacă urma să fie închis în caz de vreme rea. În sfârşit, nobilii călători, de îndată ce au primit omagiile respectuoase ale personalului de la Brandons-cottage, au pornit la drum.

Pe o distanţă de vreo patru-cinci sute de metri, cei doi cai vânjoşi au urmat malul stâng al râului Doogary, unul dintre afluenţii lacului Superior, apoi au apucat-o de-a lungul pantelor pline de hârtoape ale lanţului muntos Gillyenddy-Reeks. Trăsura mergea acum numai la pas, urcând acele coame abrupte. La fiecare cotitură a acestui drum în serpentină, noi locuri pitoreşti se ofereau privirilor. Prichindel era, probabil, singurul care le admira. Călătorii străbăteau atunci partea cea mai accidentată a comitatului Kerry, ba chiar a întregii Irlande. La vreo paisprezece-cincisprezece kilometri spre sud-vest, dincolo de Gillyenddy-Reeks, muntele Carrantuohill îşi subţia piscul pierdut printre nori la trei mii de picioare înălţime

[78]. În josul munţilor zăceau numeroase morene împrăştiate, un haos de blocuri neregulate, strânse laolaltă de împingerea lentă şi neîncetată a gheţarilor de odinioară.

În miezul zilei, lăsând lanţul Tomie şi Muntele Purpuriu la dreapta, landoul a apucat-o pe clina unei strâmte spărturi a lanţului muntos Gillyenddy-Reeks. Aceasta este o străpungere vestită în toată ţara, trecătoarea Dunloe. Ici şi colo, frumoase lacuri făceau să varieze înfăţişarea acestor meleaguri sălbatice şi, dacă le-ar fi interesat cât de puţin pe Înălţimile Lor, Prichindel le-ar fi putut povesti legendele ţinutului, căci avusese grijă să-şi studieze Ghidul înainte de plecare, însă ştia dinainte că nu le-ar fi făcut nici o plăcere cu asta.

Dincolo de acea trecătoare, landoul a coborât cu o iuţeală mai mare pantele dinspre nord-vest. Încă de la ora două, călătorii ajunseseră pe malul drept al râului Lawne, a cărui albie slujeşte drept deversor prea plinului lacurilor din Killarney, îndreptându-le apele spre golful Dingle. Au mers de-a lungul râului cam şase kilometri şi jumătate şi era ora şase seara când au făcut popas în micul târguşor Kilgobinet, obosiţi după o etapă măsurând numai paisprezece-cincisprezece kilometri.

A urmat o noapte liniştită, în cursul căreia confortul, cam neîndestulător, a fost înlocuit cu numeroase menajamente şi respectuoase atenţii, primite cu nepăsarea aceea ce ţi-o dă obişnuinţa înaltelor situaţii în societate. Apoi, spre nemăsurata nelinişte a lui Prichindel, au urmat noi şovăieli cu privire la direcţia în care urma s-o apuce landoul a doua zi dis-de-dimineaţă: fie la dreapta, spre a reveni la Killarney, fie la stânga, ca să ajungă la estuarul fluviului Valentia. Însă, deoarece hotelierul afirmase că prinţul şi prinţesa de Kardigan străbătuseră acest ultim traseu cu două luni în urmă, lordul Piborne a făcut-o pe lady Piborne să înţeleagă că se cuvenea să meargă şi ei pe urmele acestor auguste personaje.

Plecarea din Kilgobinet a avut loc la ora nouă dimineaţa. În ziua aceea, vremea era ploioasă. A fost nevoie să se ridice capota landoului. Aşezat lângă vizitiu, micul groom nu se putea adăposti nicicum de rafale. Mare pagubă! Întâmpinase el altele şi mai rele!

Tânărul nostru băiat n-a pierdut, aşadar, niciuna dintre priveliştile ce se cuvenea să fie admirate – lanţurile de munţi învăluite în ceaţă dinspre răsărit, văile lungi şi adânci dinspre soare-apune, coborând spre litoral. Simţământul frumuseţilor naturii se dezvolta treptat-treptat în sufletul său şi amintirea lor n-avea să i se mai şteargă niciodată din minte.

În cursul după-amiezii, pe măsură ce munţii dominaţi de piscul Carrantuohill dădeau îndărăt spre est, munţii Iveragh s-au înălţat la orizont de cealaltă parte. Dincolo de ei, dacă dăm crezare Ghidului lui Prichindel, un drum mai uşor de străbătut cobora până la micul port Cahersiveen.

Înălţimile Lor au ajuns pe înserat în târguşorul Carramore, după ce străbătuseră o etapă de vreo şaisprezece kilometri. Întrucât regiunea este frecventată de excursionişti, din hoteluri – întreţinute cum se cuvine – nu lipseşte nimic din cele de trebuinţă. Iată de ce n-a mai fost nevoie să se foloscască rezervele din landou.

A doua zi, trăsura a pornit iar la drum pe o vreme ploioasă, cu un cer brăzdat de nori repezi, pe care vântul mării îi mătura cu rafale puternice. Spărturi largi lăsau din când în când să străbată razele soarelui. Prichindel trăgea adânc în piept aerul acela încărcat de sărăturile mării din apropiere.

Cu puţin înainte de amiază, landoul, întorcându-se brusc la o cotitură a drumului, a revenit în linie dreaptă spre apus. După ce a străbătut, nu fără câteva sforţări mai serioase, o strâmtă trecătoare prin munţii Iveragh, n-a mai avut decât să se rostogolească, înfrânând roţile, până la estuarul Valentiei. Încă nu sunase ora cinci după-amiază când trăsura s-a oprit, la capătul călătoriei, în faţa unui hotel din Cahersiveen.

„Oare ce or fi putut vedea Înălţimile Lor din toată natura asta frumoasă?” se întreba Prichindel.

Habar n-avea dânsul că numeroşi oameni – şi încă dintre cei mai onorabili – nu călătoresc decât ca să poată spune că au călătorit.

Târguşorul Cahersiveen este tupilat pe malul stâng al fluviului Valentia, care se lărgeşte în acest loc astfel încât să dea naştere unui mic port de escală, căruia i s-a dat numele de Valentia-harbour. Dincolo de el se află insula cu acelaşi nume, unde se găseşte unul dintre punctele cele mai înaintate ale Irlandei înspre vest şi anume capul Brag-Head. Cât despre micul târguşor Cahersiveen, nici un irlandez nu va putea uita vreodată că el este oraşul natal al marelui O'Connell.

A doua zi, încăpăţânându-se să-şi îndeplinească până la capăt programul de excursionişti, Înălţimile Lor au fost silite să-şi dedice câteva ceasuri vizitării insulei Valentia. Contelui Ashton i-a venit cheful să tragă cu puşca în pescăruşi şi Prichindel, spre nespusa lui încântare, a primit porunca să-l însoţcască.

Un fery-boat face legătura între Cahersiveen şi insulă, situată la un kilometru şi jumătate în faţa estuarului. Lordul Piborne, lady Piborne şi suita lor s-au îmbarcat îndată după micul dejun şi fery-hoat-ul i-a depus în micul port, în rada căruia vasele de pescuit vin să se adăpostească de violentele tălăzuiri din larg.

Foarte sălbatică, foarte grosolană în contururi, foarte aspră ca înfăţişare, această insulă nu este lipsită de resurse minerale, căci posedă renumite cariere de ardezie. În cuprinsul ei se găseşte un sat, în care se poate vedea că o parte dintre case au zidurile şi acoperişul întocmite din câte o singură placă de ardezie. Turiştii, dacă au poftă, pot să-şi petreacă o vreme în acel sat; un han cât se poate de bun le oferă casă şi masă. Dar, pentru ce ar rămâne ei acolo? Căci, după ce au vizitat, aşa cum au făcut-o şi Înălţimile Lor, ruinele vechiului port construit de Cromwell, după ce au urcat în turnul farului ce luminează calea navelor sosite din largul mării, după ce au admirat cele două conuri stâncoase care ţâşnesc din apă la douăzeci şi cinci de kilometri depărtare de ţărm, acele recife pe care focurile farului le semnalează drept o regiune de coastă periculoasă, pentru ce ar mai rămâne ei pe Valentia? Nu este vorba, aşadar, decât despre o insulă oarecare, dintre acelea ce se numără cu sutele pe coasta de vest a Irlandei.

Aşa este, fără îndoială, atâta doar că Valentia se bucură de o întreită celebritate, cu totul şi cu totul personală.

Astfel, ea a slujit drept punct de plecare pentru lucrările de triangulaţie ce au avut în vedere măsurarea acelui arc de cerc trasat de-a curmezişul Europei până în munţii Urali.

În sfârşit, se mai găseşte aici o clădire izolată, în care au fost conduşi lordul şi lady Piborne. Este locul unde fusese legat primul cablu transatlantic, ce a fost coborât pe fundul oceanului spre a lega Lumea Veche cu Lumea Nouă. În anul 1858, căpitanul Anderson l-a târât în siajul vasului Great-Eastern şi el a început să funcţioneze în l866 – singur pe atunci, până când alte şi alte fire să fi legat Europa cu America.

Aşadar, aici a sosit prima telegramă expediată de la un continent la altul şi adresată de preşedintele Statelor-Unite, Buchanan, sub această formă evanghelică:Slavă, lui Dumnezeu în ceruri şi pace oamenilor de bunăvoinţă de pe pământ!”

Sărmană Irlandă! Tu n-ai uitat niciodată să-l slăveşti pe Cel-de-Sus, însă oamenii de bunăvoinţă îţi vor asigura ei vreodată pacea socială, redându-ţi independenţa?