Capitolul V CÂINE CIOBĂNESC ŞI CÂINE DE VÂNĂTOARE.

Plecat din Cahersiveen în dimineaţa zilei de 11 august, urmând şoseaua ce şerpuieşte de-a lungul litoralului, în vecinătatea primelor ramificaţii ale munţilor Iveragh, după un popas la Kells, modest târguşor situat pe ţărmul golfului Dingle, landoul a poposit, seara, în târgul Killorglin. Vremea fusese urâtă – ploaie şi vânt tot timpul drumului. A doua zi timpul a fost de-a dreptul mizerabil: averse de ploaie şi rafale bătând neîncetat de-a lungul celor cincizeci de kilometri ce despart orăşelul Valentia de Killarney, unde Înălţimile Lor, bântuite de o proastă dispoziţie nu mai puţin mizerabilă decât vremea de afară, au fost nevoite să-şi petreacă ultima lor noapte de călătorie.

A doua zi, înaltele personaje au reluat drumul pe calea ferată şi, pe la ora trei după-amiază, s-au reîntors la Trelingar-castle, după o absenţă de zece zile.

Marchizul şi marchiza isprăviseră cu tradiţionala excursie în regiunea lacurilor de la Killarney şi prin ţinuturile muntoase ale comitatului Kerry.

— Că şi merita să ne expunem la atâtea oboseli! a făcut marchiza.

— Şi la atâtea supărări! a adăugat marchizul.

Cât despre Prichindel, el venise înapoi cu capul plin de atâtea amintiri.

Prima lui grijă a fost să ceară de la Kat veşti despre Birk.

Birk era sănătos. Kat nu-l uitase. În fiecare scară, câinele se întorcea în locul unde spălătoreasa stătea la pândă, aşteptându-l cu ceea ce pusese de o parte pentru dânsul.

În aceeaşi seară, înainte de a urca în camera lui, Prichindel s-a dus în acel loc anume, în preajma acareturilor castelului, unde se întâlnea de obicei cu Birk. Este uşor să ne închipuim cum s-a desfăşurat revederea celor doi prieteni şi ce de mângâieri au schimbat unul cu altul! Desigur, Birk era slab de-i numărai coastele – doar nu mâncase în fiecare zi pe săturate – dar nu se băga de seamă prea tare şi ochii îi străluceau cu sclipirea vie a inteligenţei. Stăpânul său i-a făgăduit să vină să-l vadă în fiecare seară – dacă va putea – şi i-a urat noapte bună. Birk, înţelegând că nu are dreptul să facă pe mofturosul, nici nu cerea mai mult. De altfel, băiatul nostru trebuia să umble cu multă băgare de seamă, să nu se observe prezenţa lui Birk prin împrejurimile lui Trelingar-castle, iar câinii dăduseră alarma în mai multe rânduri.

Castelul şi-a reluat existenţa obişnuită – o viaţă trândavă care convenea de minune unor stăpâni de o viţă atât de veche. Şederea lor aici avea să se prelungească până în ultima săptămână a lunii septembrie – perioadă în care Pibornii aveau obiceiul să se întoarcă la reşedinţele lor de iamă din Edinburgh şi apoi din Londra, pentru sesiunea parlamentului. Până atunci, marchizul şi marchiza urmau să se izoleze în plicticoasa lor măreţie. Vizitele vecinilor reîncepeau, cu o regularitate de-a dreptul dezgustătoare. Se vorbea, desigur, despre excursia la Killarney. Lordul şi lady Piborne au schimbat impresii de călătorie cu câţiva prieteni care vizitaseră lacurile mai înainte. Dar era cazul să se grăbească, deoarece toate câte văzuseră ajunseseră încă de pe acum să fie nedesluşite şi îndepărtate în memoria îndărătnică a marchizei. Aşa, spre exemplu, dânsa nu-şi mai aducea aminte de numele insulei de unde pornea,cordonul electric” de care trăgea Europa ca să sune Statele-Unite – tot astfel cum îi suna dumneaei pe John şi pe Marion.

Totuşi, existenţa aceea monotonă nu înceta să fie apăsătoare pentru Prichindel, ba chiar dimpotrivă. El era veşnic expus relelor purtări ale intendentului Scarlett, care vedea într-însul un ţap ispăşitor. Pe de altă parte, toanele contelui Ashton nu-i lăsau o oră de răgaz. În fiecare clipă avea o poruncă de îndeplinit, o alergătură de făcut; urmau apoi contraordine, care îl sileau pe tânărul groom să fie într-un neîncetat du-te-vino. Simţea că parcă un fir tiranic îi trece prin mâini şi prin picioare şi îl pune tot timpul în mişcare. Personalul din anticameră şi de la bucătărie făcea haz văzându-l astfel chemat, trimis îndărăt, supunându-se tot timpul ordinelor date şi contramandate. De aceea, se simţea din cale-afară de umilit.

Astfel încât, seara, atunci când – în cele din urmă – putea să se întoarcă în camera lui, se lăsa pradă gândurilor cu privire la situaţia pe care fusese silit s-o accepte din cauza mizeriei. Căci, ce viitor avea el, ca groom al contelui Ashton? Niciunul. Se simţea născut pentru altceva mai de soi. Să nu fie decât servitor, cu alte cuvinte o maşină de îndeplinit porunci, asta îi jignea firea independentă şi punea piedici în calea arzătoarei năzuinţe ce-o simţea crescând într-însul. Cel puţin, atunci când trăia la fermă, se afla pe picior de egalitate cu ceilalţi, care îl socoteau drept copilul familiei. Unde erau dezmierdările cu care-l alinta Mama mare, dragostea Marţinei şi a lui Kitty, încurajările domnului Martin şi ale fiilor săi? Căci, într-adevăr, el punea mai mult preţ pe pietricelele căpătate seară de seară şi îngropate acolo sub ruine decât pe guineele cu care aceşti Piborni îi plăteau, lunar, sclavia. În timp ce locuia la Kerwan se instruia, muncea, învăţa cum să trăiască într-o bună zi, fără să aibă nevoie de nimeni… Aici, nimic altceva decât această strădanie revoltătoare şi lipsită de viitor, supunerea faţă de fanteziile unui copil răzgâiat, îngâmfat şi incult. El era întotdeauna ocupat să rânduiască – nu cărţi, căci nu exista măcar una singură – ci tot soiul de lucruri ce zăceau în dezordine prin întreg apartamentul.

Şi apoi, mai era cabrioleta tânărului gentleman care îl ducea la disperare. Oh, cabrioleta asta! Prichindel nu se putea uita la ea fără să se simtă cuprins de dezgust. Cu riscul de-a o răsturna într-o groapă, s-ar fi părut că tânărului conte Ashton îi plăcea să se repeadă cu dânsa pe drumurile cele mai proaste, ca să-şi zgâlţâie mai bine groom-ul agăţat de curelele capotei. Mai puţin nefericit atunci când vremea îngăduia mersul în tilbury

[79] sau docarul – celelalte vehicule ale feciorului Pibornilor – micul groom şedea, având un echilibru mai stabil. Dar se deschid atât de des baierile cerului asupra Insulei de Smarald!

Aşadar, rar trecea o zi fără să se repete cazna cu cabrioleta, fie spre a merge să se fălească prin Kanturk, fie în timpul lungilor plimbări în împrejurimile castelului Trelingar. De-a lungul acestor drumuri alergau şi ţopăiau, cu picioarele goale, jupuite de pietre, bande de puştani, cu trupul abia înfăşurat în zdrenţe şi strigând cu sufletul la gură: „coppers… coppers!” Prichindel simţea cum îl cuprinde jalea. Trăise şi dânsul asemenea mizerie şi îi compătimea din tot sufletul… Contele Ashton îi primea pe zdrenţăroşii ăştia cu glume proaste sau cu înjurături, ameninţându-i cu biciul atunci când se apropiau… Tânărului nostru băieţel îi venea atunci pofta să arunce vreo monedă măruntă de aramă… Dar nu îndrăznea, de teamă să nu stârnească mânia stăpânului său.

O singură data, totuşi, ispita a fost prea mare. O copilă de patru anişori, foarte gingaşă, foarte drăguţă, cu buclişoare blonde, l-a privit cu frumoşii ei ochi albaştri, cerându-i un copper. Acel copper a fost aruncat micuţei, care l-a luat de jos, scoţând un strigăt de bucurie.

Strigătul acesta l-a auzit însă şi contele Ashton. Iată dar că îl prinsese pe Prichindel în flagrant delict de milostenie.

— Cine ţi-a îngăduit să faci asta, boy?… a întrebat el.

— Domnule conte… fetiţa aceea… i-a făcut atâta plăcere… doar un copper…

— La fel cum ţi se arunca şi ţie, nu-i aşa, atunci când băteai drumurile…?

— Nu… niciodată!… a strigat Prichindel, revoltându-se ca întotdeauna când era acuzat că întinsese mâna să cerşească.

— Pentru ce i-ai dat de pomană acestei mici cerşetoare?

— Ca mă privea…,eu o priveam…

— Îţi interzic să priveşti la copiii care umblă pe drumuri fără rost… Bagă de seamă, să nu-ţi mai spun şi a doua oară!

Şi Prichindel a fost nevoit să-i dea ascultare, însă îl scotea din minţi asemenea lipsă de omenie!

Dar, dacă a fost astfel constrâns să închidă în sine compătimirea pe care i-o stârneau aceşti copii, dacă n-a mai riscat să le arunce în dar câţiva copper, s-a ivit o ocazie când nu şi-a mai putut înfrâna imboldul lăuntric.

Lucrurile se petreceau pe 3 septembrie. În ziua aceea, contele Ashton poruncise să i se pregătească docarul ca să meargă la Kanturk. Prichindel îl însoţea ca de obicei, având de astă dată ordin să stea cu spatele, să ţină braţele încrucişate la piept şi să nu se clintească, întocmai ca un manechin.

Docarul a ajuns în târguşor fără nici un accident. Au urmat acolo superbe tropăituri cu picioarele dinainte ale calului cu gura înspumată şi linguşitoarea admiraţie a câtorva gură-cască. Tânărul Piborne s-a oprit în faţa magazinelor mai importante. Micul său groom, în picioare, lângă capul animalului, îl stăpânea cu mare greutate, spre înmărmurirea puştilor care îl invidiau pe acest tânăr servitor, galonat cu atâta măreţie.

Pe la trei după-amiaza, după ce se oferise contemplaţiei întregului târguşor, contele Ashton a reluat drumul spre Trelingar-castle. Mergea la pas, silindu-şi calul să facă volte. Pe drum defila obişnuita bandă a micilor cerşetori, cu strigătele lor obişnuite: „coppers… coppers!” Încurajaţi de iuţeala redusă cu care trecea docarul, au vrut să-l urmeze de aproape. Şfichiuitul biciului i-a ţinut la distanţă, astfel încât au început să rămână în urmă.

Unul singur a stăruit. Era un băiat de şapte ani, cu o înfăţişare dezgheţată, inteligentă, cu veselia întipărită pe figură – un chip mai tipic irlandez nici că s-ar fi putut. Deşi trăsura nu mergea prea repede, el era nevoit să alerge ca să se poată ţine pe lângă dânsa. Îşi stâlcea picioruşele pe pietre. Se încăpăţâna cu toate acestea, înfruntând ameninţarea biciului. Ţinea în mână o crenguţă de afin, pe care o oferea în schimbul unei mici pomeni.

Prichindel, de teamă să nu se întâmple vreo nenorocire, în zadar îl tot îndemna, prin semne, s-o şteargă de acolo. Departe de asta însă, puştiul, încăpăţânat, continua să alerge pe lângă trăsură, cu riscul de a fi strivit de roţile ei.

Ar fi fost de ajuns să se slăbească un pic frâul calului, pentru ca acesta s-o pornească la trap. Însă junele Piborne nu înţelegea să facă aşa ceva. Lui îi convenea să meargă la pas, aveau să meargă la pas. Astfel încât, plictisit în cele din urmă de prezenţa copilului, l-a plesnit cu biciul.

Prost călăuzită, cureaua usturătoare s-a agăţat de gâtul micuţului, care a fost târât timp de câteva secunde în spatele trăsurii, pe jumătate sugrumat. În sfârşit, o ultimă scuturătură l-a eliberat şi el s-a rostogolit la pământ.

Prichindel, sărind jos din docar, a dat fuga spre copil. Acesta, cu gâtul încercuit de o dungă roşie, scotea strigăte de durere. Tânărului nostru băieţel i s-a umplut inima de indignare. Şi i-a venit o poftă nebună să se năpustească asupra contelui Ashton, care poate ar fi plătit scump pentru cruzimea lui, în ciuda faptului că era mai mare decât groom-ul său.

— Vino aici, boy! i-a strigat contele, după ce-şi oprise calul.

— Şi acest copil…?

— Vino aici, a repetat tânărul Piborne, care-şi rotea ameninţător biciul pe deasupra capului, că de nu, îţi croiesc şi ţie una la fel!

Fără îndoială, a fost bine inspirat că nu şi-a pus ameninţarea în practică, întrucât nu se ştie ce s-ar mai fi putut întâmpla. Fapt este că Prichindel a avut destulă stăpânire de sine ca să se înfrâneze şi, după ce a vârât câteva pence în buzunarul puştiului, s-a întors la locul lui, în partea din spate a docarului.

— Prima dată când îţi vei permite să cobori fără ordin, a spus contele Ashton, am să-ţi administrez o bătaie straşnică şi după aceea o să te dau afară din slujbă!

Prichindel n-a scos o vorbă, în ciuda faptului că o sclipire ca un fulger i-a trecut prin priviri. După aceea, docarul s-a îndepărtat rapid, lăsându-l pe sărmanul micuţ în mijlocul drumului, cu totul împăcat şi zăngănindu-şi pencele în mână.

Începând din ziua aceea, a ajuns bătător la ochi că relele instincte îl împingeau pe contele Ashton să-i facă viaţa tot mai grea micului său groom. Numărul jignirilor s-a dublat, nu era scutit de nici o umilinţă. Ceea ce altă dată simţise pe pielea lui, îndura acum din punet de vedere moral şi, oricum ar fi fost, el se simţea la fel de nefericit ca odinioară în cabin la Hard sau sub biciul lui Thornpipe! Îi trecea tot mai des prin minte gândul să părăsească Trelingar-castle. Să plece. dar unde?… Să încerce să regăsească familia Mac Carthy?… Nu mai avea nici o ştire despre dânsa şi, oricum, cu ce l-ar mai fi putut ajuta dânşii acum, când rămăseseră pe drumuri? Şi, cu toate acestea, era hotărât să nu mai stea multă vreme în slujba moştenitorului Pibornilor.

De altfel, mai exista o anumită eventualitate, care îi dădea mari bătăi de cap.

O dată cu sfârşitul lunii septembrie se apropia momentul în care marchizul, marchiza şi fiul lor aveau obiceiul să părăsească domeniul Trelingar. Ca groom, obligat să-i urmeze în Anglia şi Scoţia, îşi pierdea astfel orice nădejde de-a regăsi familia Mac Carthy.

Pe de altă parte, mai exista şi Birk. Ce avea să se întâmple cu Birk? Niciodată nu va fi de acord să-l părăsească pe Birk!

— Am să-l păstrez, i-a spus într-o zi îndatoritoarea Kat, şi am să-l îngrijesc cum se cuvine.

— Da, căci dumneavoastră aveţi inimă bună, i-a răspuns Prichindel, şi vi l-aş putea încredinţa… plătindu-vă ce trebuie pentru hrană…

— Oh, a strigat atunci Kat, eu n-am înţeles astfel lucrurile!… Mie îmi este drag câinele ăsta, săracul…

— Ce-are a face… nu trebuie să rămână pe cheltuiala dumneavoastră. Dar, dacă plec, înseamnă că n-am să-l mai văd toată iarna şi chiar mai multă vreme… ba, poate, niciodată…

— De ce, copilul meu?… Când ai să te întorci…

— Când am să mă întorc, Kat?… Sunt eu sigur că am să mai revin la castel, odată ce l-am părăsit?… Acolo… unde merg ei, cine ştie dacă n-au să mă dea afară… sau dacă n-am să plec singur… de capul meu…

— Să pleci?

— Da… la voia întâmplării… unde oi vedea cu ochii… aşa cum am făcut întotdeauna!

— Sărman boy… sărman boy! repeta buna femeie.

— Şi mă gândesc, Kat, dacă nu ar fi mai bine să isprăvesc numaidecât… să părăsesc castelul împreună cu Birk… să-mi caut de lucru pe la fermieri… în vreun sat sau într-un oraş… nu prea departe… înspre părţile mării…

— Dar tu nu ai nici unsprezece ani!

— Nu, Kat, încă nu!… Ah, dacă aş avea măcar doisprezece sau treisprezece… Am să fiu mare… voi avea braţe puternice… îmi voi găsi de lucru… Ah, ce încet mai vin anii când eşti nefericit…!

— Şi ce greu mai trec! i-ar fi putut răspunde buna Kat. Aşadar, astfel gândea Prichindel şi nu ştia ce hotărâre să ia.

O împrejurare neprevăzută a venit să pună capăt nehotărârii sale.

În data de l3 septembrie, lordul şi lady Piborne nu mai aveau de stat la Trelingar-castle decât vreo cincisprezece zile. Încă de pe acum fuseseră începute pregătirile de plecare. Amintindu-şi de propunerea pe care i-o făcuse Kat cu privire la Birk, Prichindel avea motive să se întrebe dacă intendentul Scarlett urma să rămână la castel pe timpul iernii. Da, el rămânea pe loc, ca vechil al domeniului.

Or, n-ar fi putut să nu bage de seamă acest câine ce dădea târcoale prin împrejurimi şi niciodată nu i-ar fi îngăduit spălătoresei să-l ţină pe lângă dânsa. Kat avea să fie prin urmare silită să-l hrănească pe ascuns, aşa cum făcuse şi până atunci. Ah, dacă domnul Scarlett ar fi aflat că acest câine îi aparţine tânărului groom, cum s-ar mai fi grăbit să-l înştiinţeze pe contele Ashton şi cu câtă încântare i-ar fi rupt acesta şalele lui Birk, admiţând, desigur, că l-ar fi putut atinge cu un glonte!

Şi iată că în ziua aceea, Birk venise să dea târcoale pe lângă acareturi, în cursul după-amiezii, în ciuda obiceiurilor sale. Întâmplarea – nefericită întâmplare – a făcut ca unuia dintre câinii contelui Ashton, un prepelicar plin de arţag, să-i vină cheful să hoinărească la drumul mare.

De cum s-au zărit, de la mare distanţă, cele două animale şi-au vădit, printr-un mârâit surd, intenţiile duşmănoase. Exista între dânşii o ură ancestrală. Câinele-lord nu putea simţi decât dispreţ pentru câinele-ţăran. Însă, având o fire rea, cel dintâi s-a arătat a fi şi cel mai agresiv. De îndată ce l-a văzut pe Birk stând nemişcat în marginea pădurii, a alergat întins la dânsul, cu botul ridicat, cu colţii dezveliţi într-un rânjet şi foarte hotărât să se folosească de ei.

Birk l-a lăsat pe prepelicar să se apropie la jumătate distanţă, privindu-l pieziş, astfel încât să nu se lase luat pe neaşteptate, cu coada lăsată în jos şi bine proptit pe picioare.

Deodată, după două sau trei lătrături furioase, prepelicarul s-a năpustit asupra lui Birk şi l-a muşcat de un şold. Şi, ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat: Birk a sărit dintr-o dată la gâtul duşmanului său, pe care l-a rostogolit pe jos ca pe o minge cât ai clipi din ochi.

Încăierarea nu putea să aibă loc fără nişte urlete îngrozitoare. Ceilalţi doi câini, care se aflau în curtea de onoare, s-au amestecat în încăierare. S-a dat alarma şi contele Ashton a venit în fuga mare la faţa locului, însoţit de intendent.

De îndată ce a trecut de grilaj, el şi-a văzut prepelicarul cum horcăie sub colţii lui Birk.

Ce mai strigăt a scos atunci! Însă n-a îndrăznit să-i sară câinelui în ajutor, de teamă să nu-i împărtăşcască soarta! Imediat ce a dat cu ochii de el, Birk l-a dat gata pe prepelicar cu o ultimă muşcătură, apoi, fără a se grăbi câtuşi de puţin, s-a întors în pădure, îndărătul lăstărişului.

Junele Piborne, urmat de domnul Scarlett, a păşit înainte şi, atunci când amândoi au ajuns la locul crimei, n-au mai găsit acolo decât un cadavru.

— Scarlett… Scarlett! a strigat contele Ashton, câinele meu a fost ştrangulat!… Animalul ăsta mi-a sugrumat câinele!… Unde este acum?… Veniţi cu mine… Îl vom găsi… Eu am să-l ucid!

Intendentul nu ţinea câtuşi de puţin să-l urmărească pe ucigaşul prepelicarului. Nu i-a fost deloc greu, de altfel, să-l înfrâneze pe tânărul Piborne, căruia îi era la fel de teamă ca şi lui ca acest animal de temut să nu revină la atac.

— Luaţi seama, domnule conte, i-a spus el. Nu vă expuneţi primejdiei numai pentru a urmări această bestie feroce!… Au să-i vină de hac vânătorii în altă zi…

— Dar al cui este?

— Al nimănui!… Este unul dintre câinii aceia vagabonzi care bat drumurile…

— Atunci are să fugă…

— Nu, după cât s-ar părea, căci a fost văzut de mai multe săptămâni încoace dând târcoale castelului…

— De mai multe săptămâni, Scarlett!… Şi eu nu am fost anunţat şi voi nu v-aţi descotorosit de el… şi animalul ăsta mi-a ucis cel mai bun pointer pe care-l aveam!

Trebuie să recunoaştem că acest băiat atât de egoist, atât de nesimţitor, nutrea pentru câinii lui o dragoste pe care nici o fiinţă omenească n-ar fi putut să i-o trezească. Prepelicarul ucis fusese favoritul său, tovarăşul său de vânătoare – sortit, fără îndoială, să piară de moarte violentă la vreo împuşcătură lipsită de dibăcie a stăpânului – şi colţii lui Birk nu făcuseră altceva decât să-i grăbească sfârşitul.

Oricum ar fi fost, foarte îndurerat, foarte furios, plănuind o răzbunare răsunătoare, contele Ashton s-a întors în curtea castelului, unde a dat poruncă să fie adus trupul neînsufleţit al prepelicarului.

O împrejurare fericită a făcut ca Prichindel să nu fie martor la acea scenă. Poate că, luat pe ncaşteptate, ar fi lăsat să-i scape taina intimei sale prietenii cu ucigaşul? Ba poate chiar că, văzându-l, Birk ar fi dat fuga spre dânsul, nu fără sumedenie de demonstraţii compromiţătoare. Însă el nu a întârziat să afle despre cele întâmplate, căci întreg castelul Trelingar a început curând să răsune de văicărelile nefericitului Ashton. Marchizul şi marchiza au încercat în zadar să-l calmeze pe moştenitorul numelui lor. Dar acesta nu voia să audă nimic. Atâta vreme cât victima nu va fi fost răzbunată, el se lipsea bucuros de orice mângâiere. Durerea nu i s-a ostoit câtuşi de puţin nici măcar atunci când a văzut cu câtă exagerată respectabilitate, din porunca lordului Piborne, au fost îndeplinite funebrele îndatoriri faţă de defunct, în prezenţa servitorimii castelului. Şi, după ce fusese transportat într-un colţ al parcului şi ultima lopată de pământ i-a acoperit corpul neînsufleţit, contele Ashton s-a întors trist şi nemângâiat şi a urcat în camera lui, de unde n-a mai vrut să coboare toată seara.

Este uşor să ne închipuim cât de neliniştit trebuie să fi fost Prichindel. Înainte de-a merge la culcare, a putui sta de vorbă în secret cu Kat, la fel de îngrijorată ca şi dânsul în privinţa lui Birk.

„Trebuie să fii neîncrezător, my boy, i-a spus ea, şi mai ales, să iei seama bine să nu se afle că este câinele tău… Or să dea vina pe tine. şi nu ştiu ce se mai poate întâmpla.”

Prichindel nici măcar nu se gândea la posibilitatea de-a fi făcut răspunzător de moartea prepelicarului. El îşi spunea că, acum, îi va fi foarte greu – dacă nu imposibil – să se ocupe mai departe de Birk. Câinele nu se va mai putea apropia de acareturi, care vor fi neîncetat supravegheate din porunca intendentului. Cum ar fi putut să-l găsească buna Kat seară de seară?… Cum avea să se descurce ca ca să-l hrănească pe ascuns?

Tânărul nostru băiat a petrecut o noapte proastă – o noapte fără somn – fiind cu mult mai preocupat de soarta lui Birk decât de a sa proprie. Ba chiar până într-atâta, încât a ajuns să se întrebe dacă n-ar fi trebuit să părăsească serviciul la contele Ashton chiar de a doua zi. Având, după cum ştim, obişnuinţa de a reflecta, a examinat problema cu sânge rece, a cântărit toate argumentele pentru şi împotrivă şi, în cele din urmă, a hotărât să pună în aplicare planul care îi muncea cugetul de câteva săptămâni încoace.

N-a izbutit să adoarmă decât pe la trei dimineaţa. Când s-a deşteptat, ziua namiaza mare, a sărit din pat foarte uimit că nu fusese chemat ca de obicei de poruncitoarca sonerie a stăpânului său.

Mai întâi, de îndată ce i s-au limpezit gândurile, a chibzuit că nu era cazul să revină asupra hotărârii luate. Avea să plece chiar în aceeaşi zi, pe motiv că se simţea nepotrivit slujbei de groom. Nu aveau nici un drept să-i oprească şi se resemnase dinainte pentru cazul când la cererea lui urma să i se răspundă cu o insultă. Deci, în vederea unei izgoniri brutale şi neîntârziate, a avut grijă să se îmbrace cu hainele lui de la fermă, purtate cam mult, ce-i drept, dar curate, căci le păstrase cu îngrijire şi să-şi ia punga, ce cuprindea simbria, strânsă de trei luni încoace. De altfel, după ce îi va fi expus politicos lordului Piborne hotărârea lui de-a părăsi castelul, intenţiona să-i ceară chenzina la care avea dreptul până la l5 septembrie. Urma apoi să caute să-şi ia rămas bun de la binevoitoarca Kat, fără a o pune în primejdie. În sfârşit, de îndată ce îl va fi regăsit pe Birk prin împrejurimi, aveau să plece amândoi, la fel de încântaţi şi unul şi celălalt să întoarcă spatele castelului Trelingar.

Să tot fi fost ora nouă când Prichindel a coborât în curte. A fost foarte uimit să afle despre contele Ashton că ieşise, o dată cu răsăritul soarelui. De obicei, dumnealui ar fi recurs la groom ca să se îmbrace – ceea ce nu se petrecea de obicei fără nenumărate lovituri de pumn şi vorbe jignitoare.

Dar uimirea i-a fost însoţită de o teamă cât se poate de îndreptăţită atunci când a băgat de seamă că nici Bill, hăitaşul, nici prepelicarii nu se aflau pe lângă cuşti.

În clipa aceea, Kat, care stătea în uşa spălătoriei, i-a făcut semn să se apropie şi i-a spus pe şoptite:

— Contele a plecat, împreună cu Bill şi cei doi câini… S-au dus să-l vâneze pe Birk!

Prichindel nu i-a putut răspunde numaidecât, gâtuit cum era de emoţie şi de furie.

— Ia seama, my boy! a adăugat spălătoreasa. Intendentul ne supraveghează şi nu trebuie…

— Nu trebuie ca ei să-l ucidă pe Birk, a strigat băiatul nostru în cele din urmă, şi am să mă pricep eu să…

Domnul Scarlett, care auzise întâmplător această conversaţie, i s-a adresat lui Prichindel pe un ton tăios:

— Ce tot spui tu, groom, a întrebat dânsul, şi ce faci tu acolo…?

Micul groom, nevoind să se ia la ceartă cu intendentul, s-a mulţumit să-i răspundă:

— Doresc să-i vorbesc domnului conte.

— Ai să-i vorbeşti atunci când se va întoarce, i-a replicat domnul Scarlett, după ce va fi pus mâna pe blestematul acela de câine…

— N-are să poată pune mâna pe el, i-a răspuns Prichindel, care se străduia să-şi păstreze calmul.

— Nu zău!

— Nu, domnule Scarlett… şi, chiar dacă-l va prinde, vă spun eu că nu are să-l ucidă!

— Şi pentru ce, mă rog?

— Pentru că am să-l împiedic cu s-o facă…!

— Tu…?

— Eu însumi, domnule Scarlett. Câinele acesta este câinele meu şi nu am să-l las să mi-l omoare!

Şi, în timp ce intendentul rămânea uluit de asemenea răspuns, Prichindel, năpustindu-se în afara curţii castelului, a ajuns în scurtă vreme să străbată liziera pădurii.

Ajuns acolo, timp de o jumătate de oră, târându-se prin tufărişuri, oprindu-se din când în când ca să poată surprinde vreun zgomot care să-l pună pe urmele contelui Ashton, Prichindel a mers la voia întâmplării. Pădurea era tăcută şi, în depărtare, s-au făcut auzite în cele din urmă nişte lătrături. Nimic nu lăsa deci să se înţeleagă dacă Birk nu fusese stârnit întocmai ca o vulpe de prepelicarii tânărului Piborne şi nici ce direcţie se cuvenea să urmeze ca să dea de dânsul.

Deznădăjduitoare nesiguranţă! Se prea poate ca Birk să se fi aflat foarte departe acum în cazul că fusese fugărit de câini. În mai multe rânduri, Prichindel a strigat „Birk!… Birk!”, nădăjduind că glasul are să-i fie auzit de credinciosul animal. Nici măcar nu se întrebase ce-ar fi putut face spre a-i împiedica pe contele Ashton şi pe hăitaşul său să-l ucidă pe Birk, dacă izbuteau să pună mâna pe el. Tot ce ştia băiatul acum era că avea să-l apere atâta vreme cât mai găsea într-însul puterea să-l apere.

În cele din urmă, tot umblând la voia întâmplării, ajunsese să se îndepărteze la vreo trei kilometri buni de castel, când, deodată, lătrăturile au răsunat iarăşi, la câteva sute de paşi, îndărătul unui pâlc de arbori falnici înşiraţi în lungul unui iaz întins.

Prichindel s-a oprit numaidecât: recunoscuse lătrăturile prepelicarilor. Nu mai avea acum nici o îndoială că Birk era hăituit, ba poate că în acel moment se şi încăierase cu cele două jivine, stârnite de strigătele hăitaşului. Aproape numaidecât, a putut auzi foarte desluşit următoarele cuvinte:

— Atenţie, domnule conte… Îl avem la cheremul nostru!

— Da. Bill… pe aici… pe aici!

— Şo pe el… căţeii tatii… şo pe el! striga Bill.

Prichindel a dat fuga spre pâlcul de copaci în dosul căruia se auzea toată hărmălaia asta. Abia făcuse douăzeci de paşi, că aerul a răsunat de zgomotul unei împuşcături.

— Am greşit ţinta… am greşit ţinta! a strigat contele Ashton. Este rândul tău, Bill, e rândul tău! Nu-l scăpa…!

A doua împuşcătură a răsunat atât de aproape, încât Prichindel a putut să-i vadă luminiţa prin frunziş.

— De astă dată l-am atins! a strigat Bill, în timp ce prepelicarii lătrau cuprinşi de furie.

Prichindel – ca şi cum ar fi fost el izbit de glontele hăitaşului – a simţit cum i se taie picioarele şi poate că ar fi căzut, dacă nu s-ar fi auzit, la şase paşi de dânsul, un zgomot de crengi frânte şi nu s-ar fi ivit, printr-o spărtură din desiş, un câine cu blana udă leoarcă şi botul numai spume.

Era Birk, cu o rană pe o latură a trupului, care se aruncase în iaz după împuşcătura hăitaşului.

Birk şi-a recunoscut stăpânul, care l-a strâns de bot ca să-i înăbuşe vaietele şi l-a dus cu sine în mijlocul celui mai des hăţiş. Însă n-aveau oare să-i descopere prepelicarii pe amândoi?

Nu! Sleiţi de puteri din cauza alergăturii, slăbiţi din cauza muşcăturilor pricinuite de colţii lui Birk, prepelicarii mergeau agale în spatele lui Bill. Astfel încât, urmele micului groom şi ale lui Birk le-au scăpat. Şi, cu toate acestea, au trecut cu toţii atât de aproape de hăţiş, încât Prichindel l-a putut auzi pe contele Ashton întrebându-şi hăitaşul:

— Eşti sigur că l-ai ucis, Bill?

— Da, domnule conte… cu un glonte în cap, în clipa în care se arunca în iaz. Apa s-a înroşit toată şi el o să stea la fund până când are să se umfle şi o să iasă iarăşi la suprafaţă…

— Aş fi vrut să pun mâna pe el viu! a strigat junele Piborne.

Căci, într-adevăr, ce mai spectacol vrednic să-l înveselească pe moştenitorul domeniului Trelingar şi cât de deplină ar fi fost răzbunarea acestuia, dacă l-ar fi putut da pe Birk drept curcel câinilor săi – la fel de curée80 ca şi stăpânul lor – să-l devoreze!