Capitolul IX O IDEE NEGUSTOREASCĂ A LUI BOB.

O lună mai târziu, pe drumul ce coboară la sud-vest de Cork în direcţia oraşului Youghal, străbătând ţinuturile răsăritene ale comitatului, un băiat de unsprezece ani şi un băieţel de opt împingeau un căruţ pe două roate, pe care ]l trăgea un câine mare, legat între hulube.

Cei doi copii erau Prichindel şi Bob. Câinele, desigur, era Birk.

Vorbele aţâţătoare ale lui Grip dăduseră, în sfârşit, roade. Prichindel visa şi înainte de-a se întâlni cu fochistul-şef de pe Vulcan – la Queenstown – să părăsească oraşul Cork pentru a-şi încerca norocul la Dublin. După această întâlnire, el s-a gândit să-şi transforme visul în realitate. Dar să nu vă închipuiţi cumva că nu cugetase cu luare-aminte la consecinţele unei hotărâri atât de însemnate. De ce să nu recunoască? Asta însemna să dea un lucru sigur pe ceva îndoielnic. Însă, la Cork, situaţia lui nu mai avea cum să se îmbunătăţească. La Dublin, dimpotrivă, un câmp mult mai larg se deschidea în faţa activităţii sale.

Bob, căruia i s-a cerut să-şi dea cu părerea, s-a declarat gata să pornească la drum chiar a doua zi şi un sfat al lui Bob merita să fie luat în consideraţie.

A urmat de aici ca eroul nostru să-şi retragă economiile de la editor, care nu s-a sfiit câtuşi de puţin să-i facă unele observaţii în privinţa planurilor sale de viitor. Atât doar că dumnealui n-a izbutit să scoată nimic de la acest copil superior vârstei lui şi care nu avea obiceiul de-a se mulţumi cu himere – stare de spirit comună irlandezilor din toate vremurile. Nu! Prichindel era ferm hotărât să meargă numai şi numai pe căile care urcă. Era singurul mijloc de-a ajunge sus şi instinctul său precoce îi spunea că faptul de-a lăsa oraşul Cork pentru Dublin însemna să se înalţe pe drumul viitorului.

Şi acum, pe ce cale avea să apuce Prichindel şi ce mijloc de locomoţie urma să foloscască?

Drumul cel mai scurt este acela urmat de railway până la Limerick şi de la Limerick, de-a curmezişul provineiei Leinster, până la Dublin. Mijlocul de transport cel mai rapid era deci trenul, pe care să-l ia de la Cork şi să coboare dintr-însul de îndată ce se oprea în capitala Irlandei. Însă acest mijloc de locomoţie avea neajunsul de-a nu se putea folosi decât cheltuind câte o guinee de persoană şi Prichindel ţinea prea mult la guineele lui. Când ai picioare, şi încă picioare zdravene, pentru ce să ţi le trambalezi prin vagoane, ca într-o tărăboanţă? În ceea ce priveşte timpul cât urma să dureze călătoria, de ce ar fi trebuit să se neliniştească? Nu era nici o grabă: când aveau să ajungă, erau buni ajunşi! Oricum, se aflau în sezonul călduros şi drumurile comitatului nu sunt deloc proaste din mai şi până în septembrie. Dar ce avantaj, ce început bun ar fi fost dacă această călătorie, în loc să-i coste din gros, le-ar aduce, dimpotrivă, ceva venituri!

Iată care fusese preocuparea tânărului nostru neguţător – să câştige bani în loc să-i irosească pe cheltuielile de călătorie, să continue din sat în sat, din târg în târg, comerţul ce-i izbutise atât de bine la Cork – adică să vândă ziare, broşuri, articole de librărie şi papetărie, într-un cuvânt să facă negoţ îndreptându-se spre Dublin.

Şi, pentru a urma acest gen de comerţ, de ce avea nevoie? De nimic altceva decât de un cărucior unde să fie pusă marfa aceea de mâna a doua a negustorului ambulant, şi de o bucată de pânză cerată care să îngăduie ca ea să fie ferită de praf sau de ploaie. Sus-pomenitul cărucior pe două roate la care fusese înhămat Birk, ce nu refuza să-l tragă înainte, urma să fie împins dindărăt de către cei doi copii. O porniseră prin urmare de-a lungul şoselelor litoralului, deoarece ele fac legătura între oraşe cu oarecare însemnătate – Waterford, Wexford, Wicklow de pildă – ca şi cu diferite staţiuni balneare, foarte frecventate în perioada aceea a anului. Fără îndoială, în asemenea condiţii, erau de străbătut aproape trei sute douăzeci de kilometri. Ei bine, de-ar fi avut nevoie pentru asta de două luni, de trei luni chiar, ce importanţă putea să aibă câtă vreme prăvălia ambulantă realiza câştiguri în drumul lor spre ţinta aleasă?

Iată pentru ce, în acea zi de l8 aprilie, la o lună după ce se întâlnise cu Grip la Queenstown87, Prichindel, Bob şi Birk, unul trăgând, ceilalţi împingând căruţul, umblau pe şoseaua dintre Cork şi Youghal, unde au ajuns în cursul aceleiaşi dimineţi, fără a se simţi prea obosiţi de etapa străbătută.

Nu aveau nici un fel de motive de-a se plânge şi, în orice caz, lui Birk nici prin cap nu i-ar fi trecut să bombăne. De altminteri, copiii nu-l oboseau peste măsură, deoarece pe când urcau costişele, îşi dădeau la fel de multă osteneală ca şi dânsul. Căruciorul pe două roate fusese un adevărat chilipir şi Prichindel profitase de ocazie cumpărându-l de la un negustor din Cork. Cât despre marfă, ea era alcătuită din ziare cumpărate prin gări, broşuri politice – unele dintre acestea doldora de idei şi de stil, totuşi! – hârtie de scrisori, creioane, peniţe şi alte asemenea ustensile de birou, pachete de tutun din care aveau o mică rezervă, ce urma să fie reînnoită de la cei mai buni debitanţi cu firma înfăţişând un scoţian de la munte zugrăvit în culori ţipătoare, în sfârşit, diferite alte articole mărunte şi bibelouri. Toate acestea nu cântăreau prea mult, dar, toate, se vindeau cu uşurinţă şi cu un beneficiu frumuşel.

Ce vreţi? Oamenii de la ţară se interesau de aceşti doi copii, unul serios ca un negustor dintr-o bucată, celălalt cu o fizionomie atât de surâzătoare, încât ţi-ar fi fost şi ruşine să te târguieşti cu el!

Căruţul a ajuns aşadar la Youghal, un târg de şase mii de locuitori, dublat de un port de cabotaj, în fundul estuarului fluviului Blackwater. Iată un ţinut în care sfântul cartof este ţinut în mare cinste! Căci Paddy va putea oare uita vreodată că, în împrejurimile Youghalului, sir Walter Raleigh

[88] a încercat pentru prima oară să cultive aceşti tuberculi, ce au devenit, în momentul de faţă, adevărata pâine a Irlandei?

Prichindel şi-a petrecut restul zilei Ia Youghal. El n-a consimţit să se odihnească decât după ce şi-a umplut iarăşi taraba ambulantă cu mărfuri, care aveau să se isprăvească iute pe drumul către Dungarvan. O cină consistentă la masa unui han, un pat pentru Bob şi pentru sine, o firidă pusă la dispoziţia câinelui – toate astea le-a obţinut ieftin. A doua zi s-au îndreptat cu toţii spre cătunul cel mai apropiat, oprindu-se pe la ferme, ce se aflau câte una-două la fiecare kilometru. De altfel, căruciorul staţiona cel mai adesea pe la ferme atunci când se apropia seara, căci era mai bine să nu rişte să colinde noaptea pe şosele. Da, era de preferat, în ciuda faptului că Birk putea să-şi apere, la nevoie, stăpânul şi taraba lui pe două roate.

Şi, atunci când Prichindel îşi aducea aminte cât avusese el altădată de îndurat pe drumurile din Connaught, se gândea ce schimbare se petrecuse cu dânsul faţă de epoca aceea! Şi ce deosebire între acest căruţ pe două roate şi cotiga brutalului Thornpipe, acea cutie întunecoasă unde se înghesuia, pe jumătate sufocat! Erau lucruri ce nu se asemănau câtuşi de puţin între ele, tot astfel cum Birk nu semăna defel cu câinele arţăgos al prezentatorului de marionete. Eroul nostru nu mai făcea acum să valseze familia regală şi înaltele personaje de la curtea Angliei, răsucind maşinăria… El nu mai trăia de pe urma pomenilor, ci din beneficiile realizate în fiecare zi. Şi apoi, ce încredere în viitor îl îmbărbăta în clipa de faţă şi ce nădejde că avea să izbutească tot atât de bine la Dublin ca şi la Cork, dacă nu şi mai bine încă!

La ieşirea din Youghal, urmau să treacă peste un pod, ca să ajungă la şoseaua dinspre Dungarvan.

— Iată un pod! a strigat Bob. Niciodată n-am mai văzut unul atât de lung!

— Nici eu, i-a răspuns Prichindel.

Căci, într-adevăr, era vorba despre un pod de cinci sute douăzeci şi cinci de metri, aruncat pe deasupra golfului Blackwater şi în lipsa căruia copiii şi-ar fi prelungit călătoria cu o zi întreagă de mers pe jos.

Căruţul şi-a rostogolit, aşadar, roatele peste tablierul său de lemn, măturat de o briză răcoroasă, suflând dinspre apus.

— E ca şi cum te-ai afia pe un vapor! a băgat de seamă Bob, ca un fin observator ce era.

— Da… Bob… un vapor cu vântul din spate… simţi şi tu cum ne împinge de la spate!

Odată podul străbătut, fără nici o daună, nu le-a mai rămas altceva de făcut decât să pătrundă în cuprinsul comitatului Waterford, care se învecinează cu comitatul Kilkenny din provincia Leinster.

Prichindel şi Bob nu s-au ostenit peste măsură. Ei mergeau fară să se grăbească. Şi de ce s-ar fi zorit? Lucrul cel mai important era să vândă şi încă să vândă cu folos articolele cumpărate din Youghal înainte de a ajunge la Dungarvan, unde aveau să se aprovizioneze cu noi mărfuri. Este de la sine înţeles că, în două sau trei zile, căruciorul putea fi cărat de la Youghal la Dungarvan. Căci, patruzeci sau cincizeci de kilometri, dacă ţinem seama şi de ocolişuri, n-ar fi însemnat altceva decât o plimbare de câteva zile. Însă, dacă nu existau decât puţine sate în apropierea ţărmului, ei întâlneau în drum numeroase ferme şi această împrejurare oferea posibilităţi de vânzare şi se cuvenea să nu piardă ocazia. Calea ferată nu trece prin această zonă din preajma litoralului, astfel încât ţăranilor le vine greu să-şi facă rost de lucrurile cele mai obişnuite. Prin urmare, Prichindel era hotărât să-şi facă meseria de negustor ambulant cu conştiinciozitate.

Şi a izbutit, într-adevăr. Prăvălioara lui a fost pretutindeni bine primită. În fiecare seară, după ce-şi găseau un adăpost pentru noapte, Bob număra şilingii şi pencele câştigate peste zi, iar Prichindel le înscria în „Registrul de casă” în coloana încasărilor, faţă-n faţă cu coloana cheltuielilor, unde nu figurau decât acelea în scopuri personale – hrană, culcuş şi aşa mai departe. Nimic nu-i făcea mai mare plăcere lui Bob decât să înşiruie aceşti bani, nimic nu-i plăcea mai mult lui Prichindel decât să-şi socotească averea, nimic nu-l încânta mai tare pe Birk decât să stea lungit pe lângă ei, în timp ce dânşii îşi puneau afacerile în bună rânduială, aşteptând ora ca să meargă la culcare!

Abia la 3 mai a ajuns căruciorul pe două roate în târgul Dungarvan. Şi era gol – nu târgul, ci căruţul – încât aprovizionarca cu marfă trebuia făcută pe de-a-ntregul. Lucru uşor de înfăptuit, de altfel, întrucât, cu cele şase mii cinci sute de suflete ale sale, Dungarvan nu este lipsit de oarecare însemnătate. Este un port de cabotaj, deschis spre golful cu acelaşi nume, ale cărui maluri sunt legate de o şosea lungă de mai bine de un kilometru. Şi aici, acelaşi avantaj ca şi la Youghal: poţi traversa golful fără a fi silit să-i dai ocol.

Prichindel a rămas două zile la Dungarvan. Îi venise acum o idee nemaipomenită şi anume să cumpere de pe nişte cabotiere un stoc de confecţii de lână la preţuri foarte mici care, după părerea sa, s-ar fi putut vinde bine la ţară. Nu erau nici grele şi nici stânjenitoare, încât Birk nu avea să sufere de pe urma sporului de încărcătură.

Astfel a continuat această călătorie aducătoare de profit. Dacă norocul nu avea să-l părăsească, Prichindel ar fi ajuns un adevărat capitalist la sosirea lui în capitală! De altfel, nu numai că negoţul său ambulant se desfăşura fără incidente vrednice de-a fi povestite, dar era lipsit şi de accidente – lucru de care, într-adevăr, putea să se felicite. Vremea era, mereu, destul de prielnică. Nici o întâmplare neprevăzută la drumul mare. Cine ar fi dorit să-i maltrateze pe aceşti copii? Şi apoi, nu întâlneşti deloc oameni răi de-a lungul coastelor Irlandei de sud. Populaţia de pe aici este lipsită de instinctele acelea ce împing la fapte condamnabile. Căci, pe deasupra, ea nu trăieşte în cea mai neagră sărăcie ca aceea din multe comitate din provinciile Connaught şi Ulster, întrucât marea îi aduce câştig. Pescuitul şi cabotajul îi hrănesc din belşug pe pescar şi pe matelot, iar agricultorul are de câştigat de pe urma vecinătăţii cu dânşii.

În asemenea condiţii prielnice, căruţul pe două roate a trecut de Trenmore, situat la douăzeci şi şapte de kilometri de Dungarvan şi a ajuns, două săptămâni mai târziu, la Waterford, afiat la douăzeci şi şapte de kilometri de Trenmore, chiar la marginea Munsterului.

Prichindel urma să părăsească în sfârşit această provincie în care avusese de îndurat atâtea schimbări de situaţie – existenţa sa la Limerick, la ferma Kerwan, la Trelingar-castle, călătoria în zona lacurilor de la Killarney, începuturile lui negustoreşti la Cork. De altminteri, el şi uitase de zilele triste. Nu-şi mai aducea aminte decât de cei trei ani petrecuţi în mijlocul familiei Mac Carthy

[89] şi numai pe aceştia îi regreta, aşa cum îţi pare rău după bucuriile căminului părintesc.

— Bob, a întrebat dânsul, nu ţi-am făgăduit eu, oare, că o să ne odihnim la Waterford?

— Cred şi eu că da, i-a răspuns Bob, însă nu mă simt obosit şi, dacă vrei să mergem mai departe…

— Nu… Hai să rămânem câteva zile aici…

— Ca să nu facem nimic, aşadar…?

— Întotdeauna se găseşte câte ceva de făcut, Bob.

Şi, într-adevăr, e un lucru de nimic să vizitezi un oraş atrăgător, de douăzeci şi cinci de mii de locuitori, aşezat pe fluviul Suir, ce trece pe sub un pod impunător cu treizeci şi nouă de arcade? Să mai adăugăm şi faptul că Waterfordul este un port foarte frecventat – amănunt care îl interesa întotdeauna pe tânărul nostru neguţător – portul cel mai de seamă al Munsterului răsăritean, având linii permanente de navigaţie înspre Liverpool, Bristol şi Dublin.

După ce au ales un han potrivit unde şi-au lăsat căruţul, amândoi au pornit-o la plimbare pe cheiuri şi s-au preumblat câteva ceasuri bune. Şi cum te-ai putea plictisi privind la navele care sosesc, la navele ce pleacă din port?

— Hei! a făcut Bob. Ce-ai zice dacă ne-am trezi pe nepusă masă cu Grip…?

— Nu, Bob, i-a răspuns Prichindel. Vulcan nu face escală la Waterford. Şi am calculat că acum trebuie să fie departe… prin părţile Americii…

— Acolo?… Acolo? a întrebat Bob, întinzând braţul înspre orizontul de cer şi apă.

— Da… cam aşa ceva… şi am motive să cred că se va întoarce când noi vom fi ajuns la Dublin.

— Ce plăcere să te întâlneşti cu Grip. Oare o fi tot aşa de negru la faţă…?

— Se prea poate.

— Oh! Asta nu te împiedică să-l iubeşti…!

— Ai dreptate, Bob, căci el m-a iubit, într-adevăr, mult, pe vremea când eram atât de nefericit…

— Da… tot aşa cum ai făcut şi tu cu mine! a răspuns copilul, ai cărui ochi străluceau de recunoştinţă.

Dacă Prichindel s-ar fi grăbit să ajungă la Dublin, ar fi fost de-ajuns să ia bilete pe pachebotul destinat transportului de călători între Waterford şi capitală. Asemenea traversări se fac la preţuri foarte reduse. Toată marfa fiind vândută, căruciorul ar fi fost urcat la bord, cei doi băieţi şi câinele s-ar fi îmbarcat, plătind numai câţiva şilingi pentru nişte locuri la prova şi, în vreo douăsprezece ore, ar fi ajuns la destinaţie. şi ce plăcere le-ar fi făcut să navigheze pe Canalul Sfântul Gheorghe, la suprafaţa acestei admirabile Mări a Irlandei, în apropierca coastelor ce au un aspect atât de variat – ce mai, o adevărată traversadă, pe un adevărat pachebot!

Ispititor lucru, cu siguranţă. Atâta doar că Prichindel se apucase să chibzuiască, aşa cum făcea dânsul întotdeauna. Or, lui i se părea mai avantajos să nu ajungă la Dublin înainte de-a se reîntoarce Grip. Grip cunoştea oraşul, el avea să-i călăuzească pe cei doi copii în mijlocul acelei localităţi aşa de întinse, pe care închipuirea lor o prefăcea în ceva peste măsură de mare şi unde n-ar mai fi fost în primejdie să se rătăcească. Şi apoi, pentru ce să întrerupă o călătorie care începuse atât de rodnic? Spiritul de ordine ce-l caracteriza pe Prichindel îi învingea plăcerea pe care i-ar fi oferit-o atrăgătoarea excursie maritimă. După ce l-a adus pe Bob la o sănătoasă apreciere a împrejurărilor – nu fără oarecare caznă, de altfel – s-a luat hotărârea ca ei să-şi continue călătoria în aceleaşi condiţii, urcând până la Dublin de-a lungul litoralului provinciei Leinster.

Aşadar, să nu vă prindă mirarea dacă, la trei zile după aceea, căruţul pe două roate străbătea comitatul Wexford, încărcat din belşug, tras de vigurosul Birk cu neobosită vioiciune. Un măgar n-ar fi putut face mai mult, ba nici măcar un cal. Ce-i drept, pentru a se căţăra pe costişe, Bob se înhăma şi el la hulube, în timp ce Prichindel împingea voiniceşte de la spate.

În fundul golfului Waterford, drumul părăseşte litoralul pe care limanurile şi golfuleţele îl festonează atât de capricios. Însoţitorii căruciorului au fost atunci nevoiţi să piardă din vedere partea aceea a mării unde se conturează capul Carnsore, punctul cel mai înaintat al Verdelui Erin în apele Canalului Sfântul Gheorghe.

Însă copiii n-au avut motive prea mari să regrete acest lucru. Căci, departe de a trece printr-un ţinut sălbatic şi pustiu, acest drum străbate sate şi cătune, leagă fermele una de cealaltă, astfel încât feluritele articole din prăvălia aceea pe roate au fost vândute la preţuri ridicate. De aceea, Prichindel n-a ajuns la Wexford mai înainte de 27 mai, în ciuda faptului că distanţa în linie dreaptă de la Waterford şi până acolo nu măsoară nici cincizeci de kilometri. Dar ce de ocolişuri, ce de cotituri la dreapta şi la stânga mai fusese silit căruţul pe două roate să facă!

Wexfordul este mai mult decât un târg oarecare: este un oraş de douăsprezece până la treisprezece mii de locuitori, situat în preajma fluviului Slaney, în apropiere de vărsarea acestuia în mare. Ai fi zis că este un orăşel englezesc care a fost transportat într-unul dintre comitatele Irlandei. Aceasta se explică prin faptul că Wexford a fost prima garnizoană pe care englezii au înfiinţat-o pe teritoriul irlandez şi, după ce aşezarea a devenit oraş, piaţa centrală şi-a păstrat înfăţişarea de la început. Poate că Prichindel va fi fost oarecum mirat să vadă atâtea ruine strânse laolaltă, metereze pe jumătate distruse, zidurile dintre bastioane sparte. Adevărul este că el nu cunoştea istoria acestui ţinut pe vremea lui George al III-lea, în timpul cumplitelor lupte dintre protestanţi şi catolici, oribilele măceluri făptuite şi de o parte şi de cealaltă, incendiile şi distrugerile care le însoţeau. Şi poate că era mai bine că habar n-avea, deoarece se păstrează aici înspăimântătoare amintiri, dintr-acelea ce însângerează prea multe pagini din trecutul Irlandei. Şi le-ar fi aflat prea curând, dacă şi-ar fi îngăduit măcar o singură zi de răgaz.

Părăsind oraşul Wexford, căruciorul, umplut iarăşi cu multă grijă, a trebuit să se îndepărteze din nou de coastă, pe care n-avea s-o regăsească decât douăzeci şi cinci de kilometri mai departe, în împrejurimile portului Arklow, însă asta nu era prilej de nemulţumire, din două motive.

Cel dintâi este acela că populaţia e mai deasă în partea aceea a comitatului, satele aproape învecinate, fermele destul de apropiate una de alta, mulţumită căii ferate care, trecând prin Arklow şi Wicklow, pune oraşul Wexford în legătură cu Dublinul.

Cel de al doilea e că ţinutul este încântător. Drumul pătrunde în mijlocul unor codri deşi – hăţişuri mari de stejari şi de fagi, printre care se înalţă stejarul negru, atât de bătător la ochi în pământul gaelic

[90]. Câmpia este aici stropită din belşug de apele fluviului Slaney, ale fluviului Ovoca şi ale afluenţilor lor, la fel cum fusese scăldată – vai – în sânge, în perioada disensiunilor religioase! Şi când te gândeşti că tocmai în acest colţişor de sol irlandez, bogat în zăcăminte de sulf şi de cupru, însufleţit de cursurile de apă coborâte din munţii învecinaţi, cărând cu sine bucăţele de aur, fanatismul a dus la cutremurătoare violenţe! Urmele acestora se regăsesc şi astăzi la Enniscorthy, la Ferns şi în alte multe localităţi, ba chiar şi la Arklow, unde soldaţii regelui George, în anul l798, au înfrânt treizeci de mii de rebeli – astfel erau atunci numiţi aceia care îşi apărau patria şi credinţa!

Prichindel, care poposise în portul Arklow, a găsit de cuviinţă că trebuie să acorde o zi de odihnă personalului său de serviciu – cuvinte îndreptăţite dacă binevoim a-l considera pe Birk ca fiind o persoană.

Arklow, cu cei cinci mii şase sute de locuitori ai săi, alcătuieşte o aşezare pescărească unde domneşte întotdeauna o mare însufleţire. Portul este despărţit de largul mării prin mari bancuri de nisip. La poalele stâncilor, îmbrăcate în varec

[91] verzui, se culeg stridii în cantităţi considerabile, astfel încât aici ele nu costă mult.

— Sunt sigur că n-ai mâncat niciodată stridii, nu-i aşa? l-a întrebat Prichindel pe mâncăciosul de Bob.

— Niciodată!

— Şi n-ai vrea să guşti?

— Ba aş vrea, cum să nu.

Bob vroia întotdeauna, cum să nu vrea? Atâta numai că doar a încercat, căci nu a mâncat decât una singură.

— Îmi place mai mult homarul! a spus el după aceea.

— Asta pentru că eşti încă prea tânăr, Bob!

La care, Bob i-a replicat că nici nu cere altceva decât să stingă vârsta judecăţii cumpănite, când poţi aprecia cum se cuvine asemenea moluşte.

La l9 iunie, în cursul dimineţii, amândoi şi-au încheiat etapa la Wicklow, capitala comitatului cu acelaşi nume, ce se învecinează cu comitatul Dublin.

Ce mai ţinut admirabil străbăteau ei acum, unul dintre cele mai neobişnuite din Irlanda, aproape la fel de frecventat ca şi regiunea lacurilor de la Killarney! Ce ansamblu plin de pitoresc şi varietate, parcă anume întocmit pentru încântarea privirilor! Ici şi colo munţi care se iau la întrecere cu cele mai frumoase înălţimi din Donegal şi Kerry, lacuri naturale ca Bray şi Dan de pildă, ale căror ape limpezi oglindesc monumentele rămase din vechime, risipite pe malurile lor; apoi, la confluenţa cu fluviul Ovoca, valea aceea a râului Glendalough, cu turnurile sale înlănţuite de iederă, cu vechile ei capele ridicate pe malul unui lac mărginit de morene scânteietoare şi vâlceaua îmbogăţită cu şapte biserici purtând hramul sfântului Kevin, unde dau năvală pelerinii din întregul Erin!

Dar ce se mai întâmpla cu turneul comercial?… Ei bine! acesta mergea din ce în ce mai bine. Tinerii negustori ambulanţi erau întâmpinaţi întotdeauna la fel! Ah, ce departe se aflau dânşii de comitatele sărace dinspre nord-vest, în această porţiune relativ bogată a Irlandei! Ca se resimţea de urmările apropierii de marea capitală! Căci, într-adevăr, pornind de la Arklow, drumul de coastă leagă între ele numeroase staţiuni balneo-climaterice, frecventate încă din acel anotimp de familiile de gentry din Dublin. Toată această lume elegantă avea buzunarele doldora de bani, în staţiunile de aici circulau mai multe guinee decât circulă şilingii prin târgurile din comitatele Sligo şi Donegal. Era însă nevoie de ceva talent spre a le atrage în casa de bani a tânărului nostru neguţător. Or, asta se şi înfăptuia, puţin câte puţin şi, cu siguranţă, Prichindel avea să-şi dubleze averea înainte de-a ajunge la capătul călătoriei.

Şi apoi, lui Bob i-a venit o idee… da, o idee… foarte originală, o idee care nu-i trecuse prin cap fratelui său mai mare, dar care îi venise lui… o idee ce trebuia să producă sută la sută beneficii, trăgând foloase de pe urma ei în lumea aceea a copiilor bogaţi, oaspeţii obişnuiţi ai plajelor de la Wicklow – în sfârşit, o idee genială!

Bob, după cum o dovedise de nenumărate ori, se pricepea de minune să prindă păsările în cuib, iar cuiburile de păsări se găsesc din belşug prin copacii de pe marginea şoselelor Irlandei.

Până atunci nu trăsese nici un profit de pe urma talentelor sale de căţărător – de adevărată maimuţică, la drept vorbind! Numai o dată sau de două ori, fie culegând un cuib din vârful unui fag, fie înşfăcând o pasăre prinsă în capcană – o simplă scândurică sprijinită pe trei bucăţele de lemn aşezate în forma cifrei 4 – câştigase câteva monede vânzându-şi micuţii captivi. Dar, înainte de-a părăsi oraşul Wicklow, ideea despre care vorbeam îi încolţise în creier, şi, de aici, cererea aceea neaşteptată ca Prichindel să-i cumpere o colivie îndeajuns de mare ca să cuprindă vreo treizeci de vrăbii, piţigoi, sticleţi, cintezoi şi alte păsărele de talie mijlocie.

— Şi pentru ce, mă rog? l-a întrebat Prichindel. Nu cumva ai de gând să te apuci să creşti păsări?

— Deloc.

— Atunci, ce vrei să faci cu ele?

— Să le las să-şi ia zborul.

— Dacă-i aşa, la ce bun să le mai vâri în colivie?

Trebuie să recunoaşteţi şi dumneavoastră că Prichindel nu putea pricepe nimic din asemenea propunere. Dar a înţeles foarte iute, de îndată ce Bob a început să-i explice cum stăteau lucrurile.

Da, Bob îşi propunea să dea drumul păsărilor sale să zboare… în schimbul unei sume de bani, se înţelege. Purtându-şi colivia ciripitoare, el urma să umble printre copiii nu mai puţin ciripitori de pe plajele staţiunilor de pe litoral… Şi care ar fi fost acela dintre dânşii care să refuze să răscumpere, pentru câteva pence, libertatea drăgălaşilor prizonieri ai lui Bob?… Este doar atât de plăcut să vezi cum îşi ia zborul o păsărică, atunci când ai plătit pentru ea preţul răscumpărării! Iată un lucru încântător pentru inima unui băieţel şi mai cu seamă a unei fetiţe!

Bob nu se îndoia de succesul ideii sale şi, pe legea mea, Prichindel i-a sesizat numaidecât latura cât se poate de practică. De altfel, nimic nu-i costa să încerce. Colivia a fost, aşadar, cumpărată şi Bob abia dacă străbătuse un kilometru şi jumătate dincolo de Wicklow, că o şi umpluse cu păsări, nerăbdătoare să-şi ia zborul.

Lucrurile au mers de minune în numeroasele staţiuni unde familiile bogate, aflate în călătorie balneară, dădeau năvală în acel an. Acolo, în timp ce Prichindel era ocupat cu vânzarea mărfurilor de pe tarabă, Bob, cu colivia în mână, mergea să solicite milostivirea tinerilor gentlemen şi a tinerelor misses pentru drăgălaşele sale prizoniere. Păsărelele îşi luau zborul în mijlocul unui ropot de aplauze, colivia se golea… şi pencele plouau în buzunarele isteţului băieţel!

Ce idee bună îi venise şi cu câtă încântare îşi număra seară de seară câştigurile, înainte de-a le adăuga încasărilor obişnuite!

Bray, o localitate pe care numai douăzeci şi trei, douăzeci şi patru de kilometri o despart de Dublin, este culcată la picioarele unui promontoriu desprins din sistemul munţilor Wicklow, dominat de piscul Lugnaquilla, înalt de peste nouă sute de metri. Mulţumită unor împrejurimi atât de minunate, târgul pare încă şi mai fermecător decât Brighton de pe coasta engleză. Cel puţin aceasta este părerea domnişoarei de Bovet care dă dovadă, descriind frumuseţile Insulei Verzi, de o simţire foarte delicată şi foarte artistică. Închipuiţi-vă o îngrămădire de hoteluri, de vile sclipitor de albe, de cottages fanteziste, unde localnici şi străinii veniţi pe timpul sezonului ajung, laolaltă, să numere cinci-şase mii de suflete. Casele, s-ar putea spune, mărginesc şoseaua spre Dublin fără întrerupere. Bray este legat de capitală printr-un railway, al cărui rambleu dispare uneori sub stropii valurilor aduse de hulă, ce pătrunde furioasă în strâmtul golf Killiney, închis spre miazăzi de un superb promontoriu. Ruinele se îngrămădesc primprejurul târgului Bray, dar ce oraş din Insula de Smarald este lipsit de ruine? Aici se găsesc ruinele unei vechi abaţii înălţate în cinstea sfântului Benedict, apoi un grup de turnuri, denumite martello, care slujeau pentru apărarea ţărmului în veacul al XVIII-lea, fără a mai vorbi despre bateriile de coastă care îl apără în secolul al XlX-lea. S-ar părea că, dacă te caţări pe pantele promontonului, o lunetă bună îţi îngăduie să zăreşti contururile munţilor din Ţara Galilor, dincolo de Marea Irlandei. Prichindel n-a putut să verifice această afirmaţie, mai întâi pentru că nu avea lunetă şi, mai apoi, întrucât a fost nevoie să părăsească târgul Bray mai curând decât ar fi găsit dânsul de cuviinţă.

Lumea copiilor este foarte numeroasă pe plajele acelea nisipoase, mângâiate din plin de valuri şi de-a lungul digului de la Bray, parade cum mai este el numit. Acolo se adună micuţii aceia bogaţi, bucălaţi şi trandafirii, pentru care viaţa nu a fost altceva decât un şir de încântări din clipa în care au venit pe lume, băieţei certaţi cu şcoala, fetiţe zbenguindu-se sub ochii atenţi ai mamelor şi ai guvernantelor, însă nu ne-am afla în Irlanda dacă, la Bray chiar, mizeria tradiţională nu ar fi fost reprezentată de o ceată considerabil de mare de zdrenţăroşi care-şi petreceau timpul scormonind prin varecul de pe plajă.

Primele trei zile au fost cât se poate de fructuoase – din punct de vedere comercial, se înţelege, în acest târg. Marfa din căruciorul pe două roate a dispărut. De altfel, taraba fusese alcătuită în aşa fel, încât să poată plăcea copiilor, cuprinzând mai cu seamă jucării dintr-acelea simple, dar care aduc beneficii serioase. Păsărelele lui Bob s-au bucurat de un succes ce depăşea orice aşteptări. Începând de la patru dimineaţa, se ocupa cu întinsul capcanelor şi umplerea coliviei, pe care clientela de copii se grăbca s-o golească după-amiaza. Cu toate acestea, şederea la Bray nu trebuia să se mai prelungească. Ţelul călătoriei era oraşul Dublin şi ce bucurie i-ar fi cuprins pe prietenii noştri dacă l-ar fi găsit acolo pe Vulcan, ancorat în mijlocul portului, şi pe Grip la postul său – Grip de la care nu mai aveau veşti de mai bine de două luni de zile!

Prin urmare, Prichindel se gândea s-o pornească iar la drum chiar de a doua zi, însă nu avea cum să prevadă că o împrejurare neaşteptată avea să-i grăbească plecarea.

Lucrurile se petreceau în data de l3 iulie. Pe la opt dimineaţa, după ce îşi strânsese capcanele, Bob se întorcea spre port cu colivia plină de păsărele – ceea ce urma să-i asigure nişte încasări foarte frumoase pentru acea ultimă zi de şedere la Bray.

Nu se vedea încă nici ţipenie de om, nici pe plajă, nici pe parade.

În clipa în care dădea ocol acostamentului digului, Bob a dat nas în nas cu trei tineri băieţi de doisprezece până la paisprezece ani – nişte gentlemen plini de voie-bună, cu o ţinută foarte elegantă, cu bretele de marinari date pe ceafă şi bluze de uniformă din lână fină, stacojie, cu nasturi de aur, ştanţaţi cu ancora reglementară.

Mai întâi, Bob s-a gândit să se folosească de această ocazie ca să-şi desfacă marfa zburătoare, pe care ar fi avut timp să şi-o reînnoiască până la ora când urma să înceapă baia în mare. Cu toate acestea, sus-pomeniţii gentlemen, cu aerul lor zeflemist, cu purtări prea puţin îmbietoare, l-au făcut oarecum să şovăie. Nu dintr-ăştia erau copiii – băieţei sau fetiţe – ce făceau de obicei o bună primire captivilor săi. Acest trio părea mai degrabă dispus să-şi bată joc de el şi de comerţul său, astfel încât i s-a părut mai cuminte să treacă mai departe.

Atâta doar că asta nu le convenea tinerilor băieţi şi, cel mai în vârstă dintre ei – un mic domnişor – a cărui privire vădea cât este de rău din fire, i-a tăiat calea lui Bob şi l-a întrebat pe un ton răstit unde merge.

— Mă întorc acasă, i-a răspuns copilul cu politeţe.

— Şi colivia asta…?

— Este a mea.

— Şi păsările astea…?

— Le-am prins în cursă astăzi, dis-de-dimineaţă.

— Eh, acesta e puştiul care colindă toată plaja, a strigat atunci unul dintre cei trei gentlemen. L-am mai văzut eu… îl recunosc… Pentru două sau trei pence pune în libertate una dintre aceste păsărele!

— Şi, de această dată, a reluat cel mai mare, îşi vor lua zborul cu toatele, pe de pomană!

Acestea fiind zise, a smuls colivia din mâinile lui Bob, a deschis-o şi toată lumea aceea cu fulgi şi pene şi-a luat zborul cât o ţineau aripile.

Iată o faptă foarte păgubitoare pentru Bob. Tocmai de aceea, băieţelul a început să strige în gura mare, repetând:

— Păsările mele!… Păsările mele…!

Iar tinerii domni s-au lăsat pradă unor hohote de râs pe cât de nestăpânite, pe atât de imbecile.

Apoi, din cale-afară de încântaţi de gluma lor proastă, se pregăteau s-o apuce pe parade, când s-au auzit interpelaţi în felul următor:

— Este foarte urât ce aţi făcut dumneavoastră acolo, domnilor!

Dar cine vorbea astfel?… Nimeni altul decât Prichindel, care tocmai se apropia, întovărăşit de Birk. El văzuse tot ce se petrecuse şi a reluat, cu o voce energică:

— Da, este foarte urât ce aţi făcut dumneavoastră acolo!

Şi atunci, după ce-l privise ţintă în ochi pe cel mai mare dintre cei trei tineri gentlemen, a adăugat:

— La urma urmelor, asemenea răutate nu mă miră din partea contelui Ashton!

Căci, într-adevăr, el era, moştenitorul marchizului şi al marchizei. Nobila familie a Pibornilor părăsise Trelingar-castle spre a veni în această staţiune de pe litoral şi ocupa, din ajun, una dintre cele mai confortabile vile din târg.

— Ah, acesta este ticălosul de groom! a răspuns, pe un ton ce vădea cel mai profund dispreţ, contele Ashton.

— În persoană.

— Şi, dacă nu mă înşel, iată şi câinele care a cauzat moartea prepelicarului meu, nu-i aşa?… Prin urmare, a reînviat?… Credeam, totuşi, că i-am făcut de petrecanie!

— Nu s-ar părea! a replicat Prichindel, care nu se zăpăcea defel dinaintea obrăzniciei fostului său stăpân.

— Ei bine, dacă tot ne-am reîntâlnit, boy rău ce eşti, am să-ţi plătesc ceea ce ţi-am rămas dator, a strigat contele Ashton, care a înaintat, plin de vioiciune, cu bastonul înălţat deasupra capului.

— Ba dimpotrivă, dumneavoastră aveţi să-i plătiţi lui Bob ceea ce i se cuvine pentru păsările lui, domnule Piborne!

— Ba nu… ţie mai întâi… Uite-aşa!

Şi, cu o lovitură de baston, l-a izbit pe Prichindel drept în piept. Acesta însă, deşi era mai tânăr decât adversarul său, era la fel de puternic ca şi dânsul şi cu mult mai curajos. A făcut un salt, s-a năpustit asupra contelui Ashton, i-a smuls bastonul din mână şi l-a cadorisit cu două palme zdravene.

Urmaşul Pibornilor a vrut să riposteze… Nu avea însă destulă forţă. Cât ai clipi, a şi fost aruncat la pământ şi ţintuit locului de genunehiul lui Prichindel.

Cei doi tovarăşi ai săi au vrut să intervină ca să-l elibereze, însă şi lui Birk i-a venit atunci ideea să se amestece în încăierare, căci înălţându-şi capul, cu botul căscat şi colţii rânjiţi, i-ar fi învăţat el minte dacă stăpânul său, care între timp se ridicase, nu l-ar fi potolit.

Apoi, acesta din urmă, adresându-se lui Bob, i-a spus:

— Vino!

Şi fără să se neliniştească din pricina contelui Ashton şi a celorlalţi doi, care tot nu aveau de gând să intre în luptă cu Birk, Prichindel şi Bob s-au întors la hanul unde trăseseră.

Însă, drept urmare a unei scene atât de neplăcute pentru amorul-propriu al junelui Piborne, cel mai bun lucru pe care-l puteau face era să părăsească oraşul Bray cât mai curând cu putinţă. Nu de alta, dar ar fi fost o treabă supărătoare dacă persoana bătută ar fi depus plângere, indiferent care fusese agresorul. Poate că, dacă ar fi apreciat mai bine firea omencască, Prichindel ar fi trebuit să gândească astfel: că băiatul acela prost şi înfumurat s-ar păzi foarte tare să bată toba în privinţa unei aventuri care nu i-ar fi dat decât motive să roşească. Însă, nefiind câtuşi de puţin încredinţat că aşa stau lucrurile, şi-a achitat nota, l-a înhămat pe Birk la căruţul cu două roate, golit în clipa aceea de toată marfa şi, înainte de ora opt dimineaţa, părăseau târgul Bray.

În aceeaşi seară, foarte târziu, tinerii noştri călători au ajuns la Dublin, după un traseu de vreo patru sute de kilometri, străbătut într-un răstimp de trei luni de la plecarea lor din Cork.