Capitolul VIII FOCHISTUL-ŞEF.

Astfel s-a încheiat anul l882, care s-a caracterizat – la activul şi pasivul lui Prichindel – prin atâtea alternări de noroc şi nenorociri – risipirea familiei Mac Carthy despre care nu mai avea nici o Ştire, cele trei luni petrecute la Trelingar-castle, întâlnirea cu Bob, instalarea lor la Cork, afacerile lui înfloritoare.

Si, dacă negoţul n-a ajuns să se micşoreze în timpul primelor luni ale noului an, părea în schimb că atinsese nivelul său cel mai înalt. Înţelegând că nu mai există posibilităţi să-l extindă, Prichindel era tot timpul muncit de ideea de-a pune la cale vreo operaţie mai rodnică – nu la Cork, se înţelege, ci într-un oraş de seamă al Irlandei… Iar gândul său se îndrepta către Dublin… De ce nu s-ar ivi oare o împrejurare fericită?

S-au scurs astfel lunile ianuarie, februarie şi martie. Cei doi copii trăiau economisind penny cu penny. Din fericire, mica lor sumă de bani a crescut, mulţumită vânzării unui anumit articol, care le-a adus – pentru scurtă vreme, – un beneficiu frumuşel. Era vorba despre o broşură politică, în legătură cu alegerea domnului Parnell în Camera Comunelor, pe care Prichindel fusese singurul îndreptăţit s-o vândă pe străzile din Cork şi Queenstown. Voia cineva să cumpere această broşură, trebuia să i se adreseze lui şi numai lui, iar Birk o căra, teancuri-teancuri, în spinare. A fost un adevărat succes şi când, la începutul lui aprilie, au încheiat conturile, în casă existau treizeci de lire, optsprezece şilingi şi şase pence. Niciodată nu se văzuseră băieţii atât de bogaţi.

Atunci s-au iscat discuţii în legătură cu problema de-a închiria sau nu o mică prăvălioară în preajma gării. Ar fi fost atât de frumos să te afli la tine acasă! Drăcuşorul ăsta de Bob care nu se temea de nimic, se gândea că… Daţi-vă şi dumneavoastră seama: acest magazin, cu tejgheaua lui cu ziare şi articole de librărie, cu un patron de unsprezece ani şi un vânzător de opt – negustori cu autorizaţie, la care perceptorul ar veni să încaseze taxele! Da, era cât se poate de ispititor şi cei doi copii atât de vrednici de-a fi luaţi în seamă, ar fi găsit cu siguranţă credit… Clientela nu le-ar fi lipsit. Astfel încât, Prichindel se gândea la feluritele riscuri, cântărind argumentele pentru şi împotriva unei asemenea hotărâri… Şi apoi, gândul lui neabătut era să se ducă la Dublin, unde îl atrăgea nu ştiu ce soi de presimţire în privinţa propriei sale soarte. În sfârşit, şovăia, se lăsa greu la stăruinţele lui Bob, până când s-a ivit o anume împrejurare care avea să-i hotărască viitorul.

Era în 8 aprilie, o duminică. Prichindel şi Bob îşi făcuseră planul să-şi petreacă ziua la Queenstown. Cea mai de seamă atracţie a acestei partide de plăcere urma să fie masa de prânz şi cina, luate într-o modestă cârciumioară pentru marinari.

— Vom mânca peşte?… a întrebat Bob.

— Da, i-a răspuns Prichindel, ba chiar şi homari sau, în lipsa lor, crabi, dacă vrei tu…

— Oh, da… eu vreau!

Copiii şi-au pus hainele lor cele mai frumoase, bine curăţate, şi-au încălţat pantofii bine lustruiţi şi iată-i porniţi la drum dis-de-dimineaţă, împreună cu Birk, periat cum se cuvine.

Vremea era minunată, soarele strălucea primăvăratic, bătea o uşoară briză, destul de caldă. Drumul pe Lee în jos, la bordul unui feribot, a fost o adevărată încântare. Pe punte se aflau nişte muzicanţi, virtuozi ai străzii, a căror muzică a stârnit admiraţia lui Bob. Ziua se anunţa cât se poate de plăcută şi ar fi fost nemaipomenit dacă s-ar fi încheiat, la fel.

Abia debarcase pe cheiul din Queenstown, că Prichindel a şi zărit un han cu firma „La bătrânul marinar”, gata pregătit, după cât se părea, să-i primească.

Chiar la uşă, într-un hârdău, o jumătate de duzină de crustacee îşi agitau cleştii şi labele, aşteptând ora clocotului final, dacă vreun consumator binevoia să plătească preţul cerut. De la o masă aşezată lângă fereastră, puteai vedea tot timpul navele amarate la estacadele portului.

Prichindel şi Bob se pregăteau deci să pătrundă în acest loc al desfătărilor, când, atenţia le-a fost atrasă de un mare bastiment, sosit din ajun, aflat în escală la Queenstown şi care-şi făcea toaleta duminicală.

Era Vulcan, un steamer de opt-nouă sute de tone, venind din America şi urmând să pornească iarăşi a doua zi în direcţia Dublin. Cel puţin aşa le-a spus un bătrân matelot purtând pe cap o pălărie din pânză impermeabilă de culoare gălbuie, răspunzând la întrebările ce-i fuseseră puse.

Or, pe când tocmai examinau amândoi această navă, ancorată la jumătate de cablu de chei, un flăcău înalt, cu chipul mânjit de cărbune, s-a apropiat de Prichindel, l-a privit, a căscat o gură cât o şură, apoi a strigat:

— Tu… tu!… Tu eşti?

Prichindel a rămas foarte tulburat şi Bob nu mai puţin decât dânsul. Auzi dumneata, individul ăsta îl tutuia!… Şi mai era şi un negru pe deasupra!… Fără îndoială, nu putea să fie decât o confuzie la mijloc.

Dar iată că presupusul negru, tot sucindu-şi şi răsucindu-şi capul, a devenit şi mai convingător.

— Eu sunt… Nu mă mai recunoşti?… Eu sunt… De la ragged-school… Grip!

— Grip! a repetat Prichindel.

Grip era, într-adevăr, şi s-au aruncat unul în braţele celuilalt, sărutându-se cu atâta înfocare, încât Prichindel a ieşit din îmbrăţişare negru ca un cărbunar. Ce bucurie pe ei că se revedeau! Fostul supraveghetor de la ragged-school era acum un vlăjgan de douăzeci de ani, dezgheţat, viguros, bine făcut, care n-ar fi reamintit câtuşi de puţin de cel ce fusese ţapul ispăşitor al zdrenţăroşilor din Galway, dacă nu şi-ar fi păstrat înfăţişarca sa blajină de odinioară.

— Grip… Grip… Tu eşti… Tu eşti!… nu înceta să repete Prichindel.

— Da… eu… şi nu te-am uitat niciodată, my boy!

— Şi tu eşti matelot acum…?

— Nu… fochist la bordul lui Vulcan.

Denumirea de fochist l-a făcut pe Bob să fie foarte impresionat.

— Ce puneţi dumneavoastră la foc, domnule? a întrebat el. Supa…?

— Nu, puştiule, i-a răspuns Grip, eu fac foc în căldarea cu aburi care face să ne meargă maşina, care face să ne meargă vaporu'!

Şi, în acel moment, Prichindel i l-a prezentat pe Bob fostului său protector de la ragged-school.

— Un soi de frate, i-a spus el, pe care l-am întâlnit la drumul mare… şi care te cunoaşte de minune, căci i-am povestit adesea istoria noastră a amândurora!… Ah, bunul meu Grip, ce de lucruri cred că ai să-mi spui… de mai bine de şase ani de când ne-am despărţit!

— Şi tu nu? l-a întrebat, la rândul său, fochistul.

— Ei bine, vino!… Hai să iei masa împreună cu noi… în cârciuma asta, unde tocmai era să intrăm…

— Ah, nu! a replicat Grip. Voi o să luaţi masa cu mine! Dar, mai înainte, urcaţi la bord…

— La bordul lui Vulcan?

— Da.

La bord… amândoi? Lui Bob şi lui Prichindel nu le venea să-l creadă pe Grip. Era ca şi cum le-ar fi propus să-i ducă în paradis!

— Dar câinele nostru?

— Care câine?

— Birk.

— Animalu' ăsta ce se tot învârte în juru' meu… e câinele vostru?

— El e prietenul nostru, Grip… Un prieten… cam în felul tău!

Vă rog să mă credeţi că Grip s-a simţit măgulit de comparaţie şi că Birk a primit din partea lui o mângâiere prietenească!

— Dar căpitanul?… a făcut Bob, care vădea o şovăială cât se poate de firească.

— Căpitanul a coborât pe ţărm şi şefu' de echipaj are să vă întâmpine ca pe nişte milords!

În privinţa asta, Bob nu se îndoia defel… în tovărăşia lui Grip, era de la sine înţeles… Un fochist şef… este cineva!

— Şi, de altminteri, a reluat Grip, trebuie să fac niţică toaletă: să mă spăl pe cap şi pe picioare, acum că tot mi-am isprăvit serviciu'.

— Aşadar, Grip, tu ai să fii liber toată ziulica…?

— Toată ziulica.

— Ce idee minunată am avut noi, Bob, să venim azi la Queenstown!

— Te cred şi eu, a făcut Bob.

— Şi ce-i mai rău, a spus Grip, e că şi tu tre' să te speli pe faţă, pentru că te-am înnegrit tot, Prichindel! Tot aşa te cheamă şi acum…?

— Da, Grip.

— Îmi place mai mult aşa.

— Grip… aş vrea să te mai sărut o dată…

— Nu te sfii, my boy, de vreme ce tot o să-ţi moi nasu' într-un hârdău!

— Am voie şi eu? a întrebat Bob.

— Şi tu la fel, puştiule!

Ceea ce s-a şi întâmplat şi a făcut ca Bob să arate la fel de negru ca şi Grip.

Aveau să fie chit dacă-şi săpuneau faţa şi mâinile la bordul lui Vulcan, în cabina unde se culca fochistul şef. La bord… în cabină… lui Bob nu-i venea să-şi creadă urechilor!

O clipă mai târziu, cei trei prieteni – fără a-l uita însă pe Birk – se îmbarcau în youyou

[86]pe care Grip îl conducea vâslind cu rama din pupa – spre nemaipomenita încântare a lui Bob de-a fi balansat în acest chip – şi, în mai puţin de două minute, ajunseseră lângă Vulcan.

Şeful de echipaj i-a făcut lui Grip un semn cu mâna – un semn de sinceră prietenie – şi numaidecât fochistul şi-a îndemnat prietenii să coboare prin tambuchiul camerei cazanelor, lăsându-l pe Birk să alerge pe punte.

În cabină, un lighean pus la picioarele cuşetei lui Grip a fost umplut cu apă limpede şi curatăceea ce le-a îngăduit tuturor să-şi recapete culoarea naturală. Apoi, în timp ce se îmbrăcau iar, Grip le-a spus povestea lui.

Cu ocazia incendiului de la ragged-school, destul de grav rănit, fusese internat în spital, unde a rămas vreo şase săptămâni. A ieşit de acolo perfect sănătos, dar la fel de lipsit de mijloace ca mai înainte. Oraşul se ocupa atunci de reinstalarea şcolii zdrenţăroşilor, căci aceşti nenorociţi nu puteau fi lăsaţi să stea pe stradă. Dar, aducându-şi aminte de cei câţiva ani petrecuţi în acel mediu îngrozitor, Grip nu mai simţea câtuşi de puţin dorinţa de-a se întoarce acolo. Nu-l trăgea deloc inima să-şi petreacă viaţa între domnul O'Bodkins şi bătrâna Kriss, ca să-i supravegheze pe netrebnicul de Carker şi tovarăşii acestuia. Şi, de altfel, Prichindel nu se mai afla acolo. Grip ştia că fusese luat şi dus de o doamnă frumoasă. Unde anume?… Habar n-avea şi, după ce a ieşit din spital, toate cercetările făcute în această privinţă au rămas fără nici un rezultat.

Iată deci că Grip a părăsit oraşul Galway şi a început să bată drumurile districtului. Între timp, a mai găsit câte ceva de lucru pe la ferme, în perioada recoltării. Ceea ce îl neliniştea era faptul că nu găsea un loc permanent de muncă. A mers astfel, la voia întâmplării, din târg în târg, abia izbutind să se descurce, dar se simţea mai puţin nefericit decât fusese pe vremea când era la ragged-school.

Un an mai târziu, Grip ajunsese la Dublin. Atunci i-a venit ideea să navigheze, să se facă marinar. Meseria asta i se părea mai sigură, mai „hrănitoare” decât oricare alta. Însă, la optsprezece ani, este prea târziu ca să te faci mus, ba chiar şi elev-marinar. Ei bine, pentru că nu mai era la vârsta să se îmbarce ca matelot, întrucât nu ştia nimic despre ceea ce ar fi avut de făcut, urma să se angajeze ca rujar

[86]. Asta şi făcuse, la bordul lui Vulcan. Să locuieşti în fundul buncărelor, să respiri un aer sufocant, poate că acesta nu era un ideal de bunăstare. Bine! Grip era curajos, muncitor, hotărât şi avea viaţa asigurată. Cumpătat, sârguincios, el s-a obişnuit iute cu disciplina de la bord. Niciodată nu şi-a atras vreo mustrare. A cucerit respectul căpitanului şi al ofiţerilor săi, care au început să se intereseze de acest nefericit fără familie.

Vulcan naviga de la Dublin spre New York sau către alte porturi de pe litoralul răsăritean al Americii. Timp de doi ani, Grip a traversat de nenumărate ori Oceanul, fiind însărcinat cu nivelarea cărbunelui în buncăre şi cu transportul combustibilului. Apoi, a devenit ambiţios. A cerut să fie folosit ca fochist, sub ordinele maşiniştilor. L-au pus la încercare şi el n-a întârziat să-şi mulţumească şefii. Astfel încât, după ce şi-a isprăvit ucenicia, i s-a încredinţat postul de fochist-şef şi, în această calitate, l-a regăsit Prichindel, pe fostul său tovarăş de suferinţă de la ragged-school pe cheiurile din Queenstown.

Se înţelege de la sine că bunul băiat, dând dovadă de o purtare fără cusur şi neavând defel gust pentru chiolhanurile de pe uscat şi nici poftă să ajungă un chefliu înrăit cum sunt atâţia în marina comercială, vrusese întotdeauna să pună deoparte ceea ce câştiga. Avea, aşadar, câteva economii pe care le vedea sporind lună de lună – vreo şaizeci de lire, ce nu intenţionase niciodată să le investească. Îi venise însă ideea să scoată un profit de pe urma banilor lui. Nu-i aşa că era ceva de nemaipomenit ca Grip să aibă parale de investit în afaceri?

Aceasta a fost povestea pe care Grip a istorisit-o plin de voie bună, la care Prichindel a replicat istorisindu-i-o pe a lui. Ei, aceasta era mult mai plină de frământări şi Grip nu-şi putea crede urechilor când a auzit vorbindu-i-se despre succesele dramatice ale domnişoarei Anna Waston, despre viaţa cinstită şi fericită a fermierilor de la Kerwan, despre nenorocirile ce loviseră familia, acum risipită care încotro şi despre care nu mai avea veşti, apoi despre belşugul de la Trelingar-castle şi despre isprăvile contelui Ashton şi, în sfârşit, despre modul cum luaseră sfârşit toate astea.

Bob a trebuit să dea şi el câteva desluşiri asupra biografiei sale. Biografia lui Bob!… Dumnezeule, cât era de simplă; nu avea niciuna. Viaţa lui nu începea cu adevărat decât din ziua în care fusese cules de pe drumuri sau, mai curând, pescuit din râu, atunci când vrusese cu tot dinadinsul să moară…

În ce-l priveşte pe Birk, povestea lui era aceea a tânărului său stăpân. Atâta doar că el s-a abţinut să le-o istoriscască, lucru pe care l-ar fi făcut – fără îndoială – dacă ar fi fost rugat frumos.

— Şi, în prezent, este timpu' să mergem să prânzim! a spus fochistul-şef de pe Vulcan.

— Nu mai înainte de a fi vizitat nava! i-a răspuns Prichindel cu vioiciune.

— Şi de a ne fi căţărat în vârful catargelor! a adăugat Bob.

— După cum veţi dori, boys! a replicat Grip.

La început au coborât în cală, trecând prin panourile punţii. De ce încântare a mai fost cuprins tânărul nostru neguţător să vadă asemenea impunător arimaj de mărfuri: baloturi de bumbac, butoaie de zahăr, saci de cafea, lăzi de toate soiurile cuprinzând produsele exotice ale Noului-Continent. Trăgea adânc în piept mirosul acesta pătrunzător de comerţ. Şi când te gândeşti că toate mărfurile-astea fuseseră cumpărate în depărtări pe contul armatorilor lui Vulcan, care aveau să le vândă iarăşi pe pieţele Regatului-Unit… Ah! dacă, vreodată, şi Prichindel…

Grip i-a întrerupt acest frumos vis, invitându-l pe boy să urce înapoi pe punte, spre a-l conduce la cabinele căpitanului şi ale ofiţerilor, rânduite sub dunetă, în timp ce Bob, căţărându-se pe grilele şarturilor, călărea pe barele arborelui trinchet. Nu, niciodată în viaţa lui nu fusese mai fericit, mai voios, mai mlădios, nu se maimuţărise mai mult! Şi poate că avea într-însul stofă de mus…?

La ora unsprezece, Grip, Prichindel şi Bob erau aşezaţi dinaintea unei mese în cârciumă Old Seeman, iar Birk şedea în fund, cu botul la înălţimea feţei de masă. Şi vă puteţi închipui ce poftă de mâncare aveau cu toţii!

Dar ce prânz vrusese Grip să le ofere pe cheltuiala lui: ouă cu unt încins, jambon rece întovărăşit de un fremătător aspic de culoarea aurului, brânză de Chester, totul stropit cu o excelentă bere spumoasă! Ei au mai mâncat homar – nu vulgarul crab al săracului – ci homar adevărat de culoare albă-roz în carapacea sa înroşită de apa clocotită, homarul bogătaşilor, pe care Bob l-a declarat superior a tot ceea ce s-ar putea născoci ca „să-ţi vâri în burtă!”

Este de la sine înţeles că mâncarca bună nu-i împiedica defel să stea de vorbă. S-a vorbit cu gura plină şi, dacă asta nu se face la oamenii bine crescuţi, tinerii noştri convivi s-ar fi dezvinovăţit, dacă li s-ar fi atras atenţia, spunând că nu aveau deloc timp de pierdut.

Şi atunci, ce de amintiri au mai schimbat între dânşii Grip şi Prichindel, de pe vremea când sufereau existenţa aceea degradantă de la ragged-school. Şi întâmplarea cu sărmanul pescăruş… şi faimoasa vestă de lână primită în dar… şi mârşăviile lui Carker…!

— Ce s-a mai întâmplat cu ticălosu' ăla? a întrebat Grip.

— Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu, i-a răspuns Prichindel. Cea mai mare nenorocire ce mi s-ar putea întâmpla ar fi să mă întâlnesc iar cu el.

— Fii liniştit, n-ai să te întâlneşti cu el neam! Da', pentru că tu vinzi maldăre de ziare, my boy, te sfătuiesc să le şi citeşti din când în când!

— Asta şi fac.

— Ei bine… ai să citeşti într-una din zilele-astea că potlogaru' ăla a murit de… cânepă!

— Spânzurat adică?… Oh, Grip…!

— Da… spânzurat! Şi funia asta… n-are cum s-o mai fure!

Apoi, le-au venit iar în minte amănunte privitoare la incendiul şcolii. Grip îl salvase pe copil cu riscul propriei sale vieţi şi acum era pentru prima oară când acesta avea ocazia să-i mulţumească şi i-a mulţumit strângându-i mâinile.

— Dar să ştii că m-am gândit mereu la tine de când ne-am despărţit! a spus el.

— Şi ai avut dreptate, my boy!

— Numai eu nu m-am gândit la Grip! a strigat Bob cu o intonaţie vădind o adâncă părere de rău.

— Peniru că tu nu mă cunoşteai decât după nume, săracu' Bob! i-a răspuns Grip. Acum mă cunoşti…

— Da, şi am să vorbesc totdeauna despre tine, când o să stau de vorbă cu Birk!

Birk i-a răspuns cu un lătrat ce adeverea cele spuse de Bob – ceea ce i-a adus în dar un sandviş gros cu slănină, pe care l-a hăpăit dintr-o îmbucătură. Căci, în ciuda a ceea ce îl asigurase Bob, nu prea părea să-i placă homarul.

Lui Grip i s-au pus atunci întrebări despre călătoriile sale în America. El le-a vorbit despre marile oraşe din Statele Unite, despre industriile lor, despre comerţul lor şi Prichindel îl asculta cu atâta lăcomie, încât uita să mai înghită ceea ce avea în gură.

— Şi apoi, a băgat de seamă Grip, există oraşe dintr-astea mari şi în Anglia şi, dacă ai merge vreodată la Londra, la Liverpool, la Glasgow.

— Da, Grip… ştiu şi eu… Am citit prin ziare… oraşe în care se face negoţ… Dar sunt departe…

— Nu… nu-s cine ştie ce departe.

— Nu sunt prea departe pentru marinarii care merg acolo cu vaporul, în timp ce, pentru ceilalţi oameni…

— Ei bine… şi Dublinul… a strigat Grip. Nu-i decât la patru sute optzeci de kilometri de aici… Trenurile te dau jos acolo într-o singură zi… şi nu mai ai nici marea de traversat…

— Da… Dublin! a murmurat Prichindel.

Şi, întrucât asta răspundea direct dorinţei sale celei mai arzătoare, a căzut pe gânduri.

— Vezi tu, a reluat Grip, e un oraş frumos, unde se fac mii de afaceri… Navele nu se mulţumesc să facă escală, aşa, ca aici, la Cork… ele iau încărcături… se întorc cu încărcături…

Prichindel îl tot asculta şi gândul îl purta cu sine… îl purta departe…

— Tu ar trebui să vii să te instalezi la Dublin, a spus Grip. Sunt sigur că ai face lucruri mult mai bune ca aici… şi dacă ai avea nevoie de ceva bani…

— Avem economiile noastre, Bob şi cu mine, i-a răspuns Prichindel.

— Te cred şi eu, l-a susţinut Bob, care a scos un şiling şi şase pence din buzunar.

— Şi eu am ceva bani puşi deoparte şi nu ştiu în ce să-i vâr!

— Pentru ce nu-i depui la o bancă? Nu-i investeşti undeva…?

— N-am încredere.

— Dar atunci pierzi ceea ce ţi-ar putea aduce banii ca profit, Grip…

— E mai bine-aşa decât să pierzi şi ce ai… Ei asta-i, păi, dacă n-am încredere în alţii, aş avea încredere în tine, my boy şi, dacă tu ai veni Ia Dublin, care e portu' de înregistrare a lu' Vulcan, ne-am vedea adesea! Ce fericire… Şi, îţi repet, dacă ţi-ar trebui niscai parale ca să începi un negoţ, ţi-aş da bucuros tot ce am,.

Minunatul băiat era gata s-o facă, numaidecât. Era doar atât de fericit, atât de fericit că l-a regăsit pe Prichindel al lui… Oare asta nu dovedea că prietenia ce-i legase unul de celălalt fusese atât de strânsă încât nici o împrejurare neaşteptată n-ar fi putut vreodată s-o distrugă?

— Vino, deci, la Dublin, a repetat Grip. Vrei să-ţi spun ce gândesc eu?

— Spune, dragă Grip.

— Ei bine. întotdeauna am avut ideea asta în cap. aşa. că tu ai să faci avere…

— Şi eu la fel, am avut întotdeauna ideea asta! i-a răspuns simplu Prichindel, ai cărui ochi sclipeau cu o strălucire nemaipomenită.

— Da… a continuat Grip, eu te văd bogat. într-o bună zi. foarte bogat. Atâta doar că nu la Cork ai să câştigi mulţi bani! Chibzuieşte bine la ce-ţi zic, că nu trebuie să acţionezi fără să chibzuieşti!

— Aşa cum se şi cuvine, Grip dragă.

— Şi acum, dacă nu mai e nimic de mâncat. a suspinat Bob ridicându-se în picioare.

— Vrei să spui, mus, că acum nu-ţi mai e foame…

— Da. poate. nu ştiu… E pentru prima oară că mi se întâmplă…

— Atunci, hai să ne plimbăm, a propus Prichindel.

Iată, deci, în ce chip s-a încheiat acea după-amiază. Şi ce de planuri de viitor şi-au mai făcut cei trei prieteni, în timp ce străbăteau cheiurile şi străzile din Queenstown, escortaţi de Birk!

Apoi, când a sosit momentul să se despartă, după ce Grip îi condusese pe cei doi copii la debarcaderul feribotului, le-a spus:

— O să ne revedem… Nu se poa' să ne fi regăsit ca să nu ne mai revedem…

— Da, Grip. la Cork. prima oară când Vulcan va mai face escală…

— Şi de ce nu la Dublin, unde rămâne, uneori, cu săptămânile? Da. la Dublin, dacă te hotărăşti.

— Adio, Grip!

— La revedere, my boy!

S-au îmbrăţişat atunci cu toată dragostea şi nu fără o adâncă emoţie, de care niciunul nici celălalt nu căuta să se ferească.

Bob şi Birk şi-au luat şi ei rămas bun şi, după ce feribotul s-a desprins de ţărm, Grip l-a urmărit multă vreme cu privirea, în timp ce vaporaşul urca, gâfâind, cursul fluviului.