Capitolul X LA DUBLIN.

Dublin!… Prichindel se află, în sfârşit, la Dublin!… Ia uitaţi-vă la dânsul!… Este actorul care atacă marile roluri şi trece de la un teatru de târguşor la teatrul unui mare oraş.

Dublinul nu mai este o modestă reşedinţă de comitat, nu mai este Limerick cu cei patruzeci şi cinci de mii de locuitori, nici Cork, cu optzeci şi şase de mii de suflete. Este o capitală – capitala Irlandei – ce posedă o populaţie de trei sute de mii de oameni. Administrat de un lord-primar îndeplinind funcţia de guvernator atât militar cât şi civil şi care este al doilea funcţionar al insulei, asistat de douăzeci şi patru de aldermen

[92], de doi sherifi şi de o sută patruzeci şi patru de consilieri. Dublinul se numără printre oraşele cele mai importante ale insulelor britanice. Dar, atâta vreme cât docurile îi asigură viaţa comercială, fabricile pe aceea industrial, Universitatea şi Academiile pe cea ştiinţifică, pentru ce trebuie atunci ca ale sale workhouses să fie încă neîndestulătoare pentru săracii săi şi ale lui ragged-schools – neîncăpătoare pentru zdrenţăroşii lui?

Neavând de gând să ceară ajutor nici de la ragged-schools, nici de la workhouses, nu-i mai rămânea lui Prichindel decât să devină savant, comerciant sau industriaş, aşteptând ziua când viitorul va fi făcut dintr-însul un rentier. Nimic mai simplu, după cum se vede!

Oare, în clipa aceasta, eroului nostru nu-i părea rău că a părăsit oraşul Cork? Nu credea cumva că a fost prea cutezător de a fi urmat sfaturile lui Grip – sfaturi care, de altfel, se potriveau cât se poate de bine cu propriile sale instincte? A avut el presimţirea că lupta pentru existenţă urma să fie într-alt fel mai anevoioasă în mijlocul acestei mulţimi de combatanţi?… Nu!… Pornise încrezător şi încrederea nu-i slăbise pe drum!

Comitatul Dublin ţine de provincia Leinster. Muntos în partea de sud, relieful său este neted şi vălurit înspre nord – se cultivă aici mai cu seamă în şi ovăz, cu producţii destul de mari. Dar nu acestea îi asigură bogăţia. Căci bogăţia dânsul i-o cere mării şi îndeosebi negoţului maritim care se cifrează la un deplasament de trei milioane şi jumătate de tone şi la un total de douăsprezece mii de nave, ceea ce îi asigură capitalei Irlandei locul al şaptelea printre porturile Regatului-Unit.

Golful Dublin, în fundul căruia se înalţă oraşul, având un perimetru de aproape optsprezece kilometri, poate să fie comparat cu mult succes cu cele mai frumoase golfuri din Europa. El se întinde între portul meridional Kingstown şi portul septentrional Howth. În ce priveşte portul Dublin, el este alcătuit de estuarul fluviului Liffey. Două ziduri, prelungite până în mare spre a cuprinde între ele întreg ansamblul portuar, au distrus bara

[93] care îngreuna pătrunderea navelor şi îngăduie acum pacheboturilor cu un pescaj de 6 metri să urce cursul fluviului până la primul pod – Carlisle-bridge.

Se cuvine să ajungi în această capitală venind dinspre mare, într-o zi însorită, atunci când perdeaua de neguri a eliberat orizontul în întregime, dacă vrei să îmbrăţişezi ansamblul dintr-o singură privire. Bob şi Prichindel nu avuseseră însă norocul ăsta. Noaptea era întunecoasă, atmosfera înceţoşată, atunci când dânşii au ajuns în dreptul primelor case ale unei mahalale, după ce urmaseră drumul de-a lungul căii ferate pe care trenul face numai douăzeci de minute între Kingstown şi Dublin.

Înfăţişarea pe care o prezentau cartierele de jos la ora aceea, în mijlocul negurilor, găurite pe alocuri de luminiţele câtorva becuri de gaz aerian, era prea puţin încântătoare şi încurajatoare. Căruţul acela pe două roate, tras de Birk, o apucase pe străzi înguste şi întortochcate. Ici şi colo se întrezăreau case mizere, prăvălii închise, cârciumi deschise. Pretutindeni, gloata celor lipsiţi de locuinţe, forfota familiilor în fundul magherniţelor lor, ticăloşia beţiei – aceea cauzată de whiskey, cea mai înspăimântătoare dintre toate – dând naştere la certuri, la înjurături, la violenţe…

Cei doi copii mai văzuseră asemenea triste lucruri şi prin alte părţi, astfel încât nu erau deloc miraţi, nici măcar neliniştiţi. Şi, cu toate acestea, prea mulţi copii de vârsta lor şedeau întinşi pe treptele din faţa uşilor, pe lângă stâlpii de la răspântii, îngrămădiţi unii peste alţii ca mormanele de gunoaie, desculţi, cu capetele goale, cu trupurile abia acoperite de zdrenţe! Prichindel şi Bob au trecut apoi pe dinaintea masei nedesluşite a unei biserici – una dintre cele două catedrale protestante ale oraşului – restaurată mulţumită milioanelor marelui fabricant de bere Lee Guiness şi a marelui fabricant de băuturi spirtoase Roe. Din turnul ei, deasupra căruia se înalţă o fleşă

[94] octogonală, fremătând tot din cauza zgâlţâiturii celor opt clopote ale carilonului

[95] său, scăpau dangătele ce vesteau ora nouă seara.

Bob, foarte obosit după etapa aceea atât de lungă şi de rapid străbătută de la Bray încoace, se urcase în cărucior. Prichindel împingea căruţul de la spate, ca să-i mai uşureze lui Birk strădania. Era în căutarea unui hotel, a unei cămăruţe oarecare pentru noapte, chiar dacă avea să fie nevoit să umble după ceva mai bun a doua zi. Fără să ştie, traversa cartierul numit „Al Libertăţilor”, începând cu principala lui arteră, strada Sf. Patrick, ce merge de la catedrala sus-pomenită până la cealaltă catedrală prostestantă, numită Christ-Church. Strada era largă, mărginită de case odinioară confortabile, acum paărăginite, din care porneau străduţe nesănătoase, nişte străduţe dezgustătoare unde se găseau nenumărate cocioabe – magherniţe atât de cumplite, încât te apucau părerile de rău până şi după acea cabin a lui Hard, nici mai mult nici mai puţin! Şi atunci, un soi de înspăimântătoare aducere aminte a trecut parcă prin capul lui Prichindel… Însă, cu toate acestea, el nu se mai găsea într-un cătun din comitatul Donegal, ci se afla la Dublin, capitala Insulei de Smarald, şi avea la dânsul mai multe guinee, câştigate cu negoţul său, decât avuseseră vreodată prin buzunare monede de un farthing

[96] toţi coate-goale ăştia la un loc. Astfel încât, n-a căutat un loc de odihnă prin ungherele acelea suspecte, unde este îndoielnic să te poţi simţi în siguranţă, ci un han aproape cuviincios şi în care hrana şi patul să-ţi fie oferite la un preţ accesibil.

Norocul a făcut să găsească ceea ce căuta la mijlocul lui Saint-Patrick-street – un hotel cu o înfăţişare modestă şi destul de mulţumitor întreţinut, unde a fost adăpostit şi căruţul pe două roate. După cină, cei doi copii au urcat într-o cămăruţă strâmtă. În noaptea aceea, toate cariloanele catedralelor din lume şi toate zgomotele cartierului Libertăţilor laolaltă n-ar fi fost în stare să le strice somnul.

A doua zi, s-au trezit încă din zori. Se cuvenea să facă împreună o operaţie de recunoaştere, aşa cum un strateg cercetează terenul pe care urmează să dea bătălia. Trebuia, apoi, să meargă în căutarca lui Grip, căci nimic n-ar fi fost mai uşor de înfăptuit în cazul când Vulcan se întorsese la Dublin, portul său de înregistrare.

— Îl luăm şi pe Birk cu noi?… a întrebat Bob.

— Se înţelege, i-a răspuns Prichindel. Trebuie să înveţe să cunoască oraşul. Şi Birk nu s-a lăsat rugat câtuşi de puţin.

Oraşul Dublin descrie un oval al cărui diametru mare este de vreo cinci kilometri. Fluviul Liffey, intrând pe la apus şi ieşind pe la răsărit, îl taie în două părţi aproape egale. La vărsarea sa în mare, această arteră navigabilă se uneşte cu un dublu canal care încinge localitatea – spre miazănoapte Royal-Canal ce merge de-a lungul lui Midland-Great-Western-railway, iar spre miazăzi Grand-Canal, al cărui traseu, prelungindu-se până la Galway, pune în comunicare Oceanul Atlantic cu Marea Irlandei.

La o oră atât de matinală, foarte puţini oameni circulau pe străzi. Lumea se scoală destul de târziu dimineaţa la Dublin unde, de altfel, industria cunoaşte o dezvoltare destul de modestă. Există puţine uzine, chiar dacă am socoti printre ele şi întreprinderile ce prelucrează mătasea, inul, lâna şi mai cu seamă ţes poplin, al cărui secret de fabricaţie a fost adus odinioară de francezii emigranţi după revocarea Edictului din Nantes

[97]. Nu-i mai puţin adevărat însă că fabricile de bere şi distileriile sunt înfloritoare. Astfel, aici se înalţă renumita fabrică de whisky a domnului Roe. Tot aici se întinde pe o mare suprafaţă fabrica de bere a domnului Guiness, valorând o sută cincizeci de milioane de franci, legată printr-o reţea de conducte subterane de docul Victoria, de unde pornesc o sută de nave ce-i distribuie berea pe cele două continente. Dar, dacă industria este primejduită, dimpotrivă, comerţul tinde să sporească fără încetare, iar Dublinul a devenit cea dintâi piaţă a Regatului-Unit în ceea ce priveşte exportul de porci şi de vite mari. Prichindel ştia toate lucrurile astea, deoarece le aflase de prin statistici şi liste de preţuri, pe care le citea tot făcând comerţ ambulant cu ziare şi broşuri.

Ajungând prin împrejurimile fluviului Liffey, Bob şi Prichindel nu pierdeau nimic din ceea ce li se oferea privirilor. Bob, foarte limbut de felul lui, pălăvrăgea după cum îi era obiceiul: „Ah, biserica asta! Ah, piaţa asta! Ce mai clădire uriaşă. Ce scuar frumos!”

Clădirea aceea era Bursa, Royal-Exchange. În lungul lui Dame-street se înălţa Primăria, se afla Clubul comercianţilor, o sală de întrunire hărăzită numai negustorilor oraşului. Mai departe se ivea Castelul, cocoţat pe coama lui Cork-Hill

[98], cu turnul său rotund, gros şi crenelat şi greoaiele sale construcţii din cărămidă. Odinioară fortăreaţă, restaurată de Elisabeth99 dar căreia cu greu i-ai mai regăsi urmele, el serveşte drept reşedinţă lordului-locotenent şi drept sediu guvernământului civil şi militar. Dincolo de dânsul se desenează parcul Stephen, împodobit cu statuia ecvestră a lui George I-ul

[100] turnată în bronz, cu peluze verzi şi umbrit de copaci frumoşi, mărginit de case pe cât de triste, pe atât de simetrice, printre care cele mai vaste sunt palatul arhiepiscopului protestant şi Board-room101 Apoi, pe mâna dreaptă se întinde parcul Merrion, unde se înalţă străvechiul castel al casei de Leinster

[102], palatul Societăţii Regale

[103] cu faţada în stil corintic şi vestibul în stil doric, precum şi casa care l-a văzut venind pe lume pe marele O'Connell.

Prichindel, lăsându-l pe Bob să trăncănească verzi şi uscate, chibzuia. Căuta să scoată vreo idee practică din toate câte le observa în jur. Cum să facă să-şi fructifice mica sa avere?… Cărui soi de comerţ să i se dedice ca s-o dubleze, să o întreiască…?

De bună seamă că, mergând la voia întâmplării pe străzile mizerabile ce se învecinau cu cartierele bogate, cei doi copii s-au rătăcit în mai multe rânduri. Aceasta explică pentru ce, la o oră după ce părăsiseră Saint-Patrick-street, ei nu ajunseseră încă pe cheiurile fluviului Liffey.

— Nu este, aşadar, nici un râu pe-aici? tot repeta Bob.

— Ba da… este un râu care se varsă în port, îi răspundea Prichindel.

Şi îşi continuau excursia de recunoaştere a terenului, prelungită din cauza feluritelor ocoluri. Astfel încât, dincolo de Castel, s-au trezit dinaintea unui vast ansamblu de construcţii cu patru etaje din piatră de Portland

[104], având o faţadă grecească lungă de o sută de metri. Un fronton susţinut de patru coloane corintice, două clădiri anexe, în colţuri, decorate cu pilaştri şi atice105. În jurul său se desfăşoară un adevărat parc, în care mai mulţi tineri se şi dedicau diferitelor exerciţii sportive. Să fi fost aşadar un gimnaziu?… Nu, era Universitatea, ce a fost înfiinţată încă pe vremea lui Elisabeth, Trinity-College pe numele ei oficial. Aceşti tineri erau, prin urmare, studenţi, sportmeni pătimaşi, ce rivalizează în îndrăzneală şi antren cu colegii lor de la Cambridge şi Oxford. Iată deci ceva care nu semăna nici pe departe cu ragged-school din Galway, iar rectorul va fi fost, cu siguranţă, un cu totul alt personaj decât domnul O'Bodkins!

Bob şi Prichindel au cotit-o atunci la dreapta şi nu apucaseră să facă nici o sută de paşi, când băieţelul a strigat:

— Nişte catarge… Zăresc nişte catarge…

— După cum se vede, Bob… există şi un râu!

Însă, din arborada aceea nu se vedeau răsărind decât vârfurile, pe deasupra caselor înşirate de-a lungul cheiului. De aici izvora necesitatea de-a găsi o stradă care să coboare spre fluviul Liffey şi iată-i pe amândoi rupând-o la fugă în această direcţie, precedaţi de Birk, cu botul în pământ şi dând din coadă, de parcă luase urma cuiva.

În cele din urmă, Prichindel şi Bob au ajuns pe malul drept al fluviului Liffey.

— Cât este de frumos! a spus unul dintre dânşii.

— Niciodată n-am văzut ceva mai frumos! a răspuns celălalt.

Şi, într-adevăr, la Limerick sau la Cork, pe cursul lui Shannon sau al lui Lee, în zadar ai căuta această încântătoare privelişte a cheiurilor de granit, mărginite de superbe locuinţe – pe dreapta ale familiilor Ushers, Aleschant, Wood, Essex, iar pe stânga ale familiilor Ellis sau Aran şi hanul cu firma King's Inn, ca să nu le mai pomenim pe cele din amonte.

Atâta doar că nu în această parte a fluviului Liffey vin să acosteze navele. Pădurea lor de catarge nu se arată decât în aval, într-o crestătură adâncă de pe malul stâng mai cu seamă, loc unde pădurea aceasta pare a fi încă şi mai deasă.

— Fără îndoială, astea sunt docurile, nu-i aşa?… a făcut Prichindel.

— Hai într-acolo! i-a răspuns Bob, căruia cuvântul „doc” îi stârnea curiozitatea.

Nimic mai simplu pentru dânşii decât să traverseze fluviul Liffey. Cele două cartiere ale Dublinului sunt legate între ele prin nouă poduri, iar cel mai răsăritean dintre ele, Carlisle-bridge, pune în legătură Westmoreland-street cu Sacke-ville-street, care se numără printre cele mai frumoase străzi ale capitalei Irlandei.

Însă, cei doi copii n-au apucat-o pe Sackeville-street, căci aceasta i-ar fi îndepărtat de docuri, unde îi atrăgea acel talmeş-balmeş de clădiri. În primul rând au cercetat cu luare-aminte navele ancorate în apele fluviului Liffey, pe sub Carlisle-bridge. Poate că şi Vulcan îşi lăsase acolo ancora la apă? Numai că dânşii ar fi recunoscut dintr-o mie steamer-ul lui Grip, căci nu uiţi cu uşurinţă un bastiment pe care l-ai vizitat – şi mai cu seamă atunci când Grip este fochistul său şef.

Atâta doar că Vulcan nu era tras la cheiurile fluviului Liffey. Se prea poate ca el să nu se fi întors încă. Sau ar fi fost cu putinţă ca el să fie ancorat în mijlocul docurilor ori chiar în bazinul de andocare106, pentru cine ştie ce operaţie de carenaj.

Prichindel a urmat atunci linia cheiului, coborând de-a lungul malului stâng al fluviului. Se prea poate ca unul dintre dânşii, fiind cu gândul numai la Vulcan, să nici nu fi zărit clădirea vămii, deşi ca este un vast edificiu dreptunghiular, având în vârf un turn înalt de peste treizeci de metri, împodobit cu statuia Speranţei. În ce-l priveşte pe celălalt, însă, el s-a oprit o clipă s-o contemple. Urma să aibă, vreodată, mărfuri ale lui, care să fie supuse aici controlului vamal?… Oare să existe ceva mai vrednic de jinduit decât a plăti taxe pentru încărcăturile aduse din ţări îndepărtate?… Avea să-i fie dat să simtă cândva asemenea satisfacţie…?

Tot umblând aşa, au ajuns în cele din urmă în docurile Victoria. În acest bazin, inima însăşi a oraşului negustoresc, ale cărei vine radiază pe nemărginirea mărilor globului, se putea vedea un grup de nave – unele în curs de încărcare, altele pe cale de-a fi descărcate.

La un moment dat, lui Bob i-a scăpat un strigăt:

— Uite-l pe Vulcan… acolo… acolo!

Şi nu se înşela, de bună seamă. Vulcan era tras la chei şi îmbarca sumedenie de mărfuri.

Câteva clipe mai târziu, Grip, pe care nici o ocupaţie nu-i reţinea la bord, s-a alăturat celor doi buni prieteni ai săi.

— În sfârşit, iată-vă… repeta dânsul, strângându-i în braţe, gata-gata să-i sufoce. Tustrei au apucat-o după aceea pe chei în sus şi, dornici să stea de vorbă mai în voie, au cotit pe malul lui Royal-Canal, în locul în care acesta îşi uneşte apele cu fluviul Liffey.

Locul acela era aproape pustiu.

— Şi de câtă vreme sunteţi la Dublin? a întrebat Grip, care-i ţinea pe câte unul sub fiecare braţ.

— De ieri seară, a răspuns Prichindel.

— Numa' de ieri?… Văd eu, my boy, că ai făcut ceva fasoane pân' să te hotărăşti să vii!

— Nu, Grip, căci îndată după plecarea ta am luat hotărârea să părăsesc oraşul Cork.

— Bun… Păi au şi trecut trei luni bune de atunci… şi eu am avut timp să mă duc de două ori în America şi să mă-ntorc. De fiecare dată când m-am aflat la Dublin, am străbătut oraşu'-n lung şi-n lat, tot sperând să te-ntâlnesc… Şi nici urmă de Prichindel… nici pomencală de musu' ăsta de Bob şi de animalu' ăsta bun de Birk!… Atunci ţi-am scris. N-ai primit scrisoarea mea?

— Nu, Grip, şi asta se explică prin faptul că n-aş crede că noi mai eram la Cork când a sosit scrisoarea ta. Sunt două luni şi mai bine de când am pornit la drum.

— Două luni? a strigat Grip. Vai de mine! Da' ce fel de tren aţi luat voi ca să veniţi încoace?

— Ce tren? a replicat Bob, uitându-se la fochist cu un ochi sclipind maliţios. Eh, trenul propriilor noastre picioare,

— Aţi făcut tot drumu' pe jos…?

— Pe jos şi pe drumul cel mai ocolit.

— O călătorie de peste două luni! a strigat uimit.

— Şi care nu ne-a costat nici o para chioară, a spus Bob.

— Ba care chiar ne-a făcut să câştigăm o sumă frumuşică! a adăugat Prichindel.

Au fost nevoiţi, bineînţeles, să-i spună lui Grip povestea acestei expediţii – căruţul pe două roate tras de Birk, vânzarea diferitelor articole prin sate şi pe la ferme, specularea eliberării păsărelelor închise în colivie – o idee de-a lui Bob, dacă nu vă supăraţi…

Şi pupilele domnului Bob străluceau ca două bucăţele de jeratic. Apoi, i-au istorisit lui Grip despre oprirea lor la Bray, întâlnirea cu moştenitorul Pibornilor, fapta rea a tânărului conte şi tot ce a mai urmat după aceea.

— Cel puţin l-ai cârpit bine?… a întrebat Grip.

— Nu, însă răul ăla de Ashton era mai umilit că se află la pământ, sub genunchiul meu, decât dacă l-aş fi pocnit zdravăn!

— Tot una-i… eu l-aş fi altoit când mă aflam deasupra lui! i-a răspuns fochistul-şef de pe Vulcan.

În timp ce se povesteau toate aceste interesante aventuri, voiosul trio urca din nou pe malul drept al canalului. Grip cerea mereu noi amănunte. Nu-şi ascundea deloc admiraţia faţă de Prichindel. Ce mai pricepere putea să aibă pentru lucrurile legate de comerţ!… Ce geniu, care ştia să cumpere şi să vândă, care ştia să socotească – pe puţin la fel de bine ca domnul O'Bodkins!… Şi, atunci când Prichindel i-a făcut cunoscută valoarca capitalului pe care-l avea „în casă”, adică o sută cincizeci de lire sterline, a spus:

— Ia te uită, eşti la fel de bogat ca mine, my boy!… Numai că mie mi-a luat şase ani ca să câştig cât ai agonisit tu în şase luni!… Îţi repet acum ce ţi-am zis la Cork… că ai să reuşeşti în afaceri. că ai să faci avere…

— Unde anume?… l-a întrebat Prichindel.

— Oriunde te-ai duce, i-a răspuns Grip pe tonul celei mai nestrămutate convingeri. La Dublin, dac-ai să rămâi aici… într-altă parte, dac-ai să pleci în altă parte!

— Şi eu?… l-a întrebat Bob.

— Şi tu la fel, puştiule, cu condiţia să-ţi vină des idei ca ideea aia cu păsările.

— Au să-mi mai vină, Grip.

— Şi să nu faci nimic fără să-ţi consulţi patronul…

— Cine este… patronul?

— Prichindel!… Ce, ori nu-ţi face impresia că este unul dintr-ăştia, un patron…?

— Ei, bine, a spus acela din urmă, să stăm de vorbă despre toate astea…

— Da… numai că după ce prânzim, i-a răspuns Grip. Eu sunt liber toată ziulica. Şi cunosc oraşu' ca pe camera cazanelor sau ca buncărele de pe Vulcan… Trebuie să te pilotez şi să cutreierăm tot Dublinu' împreună… O să vezi şi tu de ce va fi mai bine să te apuci…

Au mâncat într-o cârciumă pentru marinari, pe chei. Lucrurile au fost făcute cum se cuvine, dar fără ca masa să fi fost la fel de grozavă ca festinul de neuitat de la Cork. Grip şi-a povestit călătoriile, spre marea încântare a lui Bob, Prichindel asculta, mereu pe gânduri, aşa cum îl ştim, mereu superior vârstei sale prin inteligenţa dezvoltată, seriozitatea ideilor şi puternica încordare a minţii. Ai fi zis că număra douăzeci de ani la naştere şi că acum avea pe puţin treizeci!

Grip şi-a condus apoi amândoi prietenii spre centrul oraşului, tot apropiindu-se de albia fluviului Liffey. Acolo se lăfăia bogăţia în toată strălucirea ei. Era o izbitoare deosebire între zona centrală şi cartierele sărăcăcioase, căci în capitala aceasta a Irlandei nu există nici o tranziţie. Clasa de mijloc lipseşte la Dublin. Luxul şi sărăcia îşi dau aici coate şi se bruftuluiesc. Cartierul lumii bune, după ce a păşit peste fluviu, se întinde până la Stephen's square. Aici locuieşte înalta burghezie, ce se remarcă printr-o educaţie binevoitoare, printr-o cultură aleasă, dar care este – din nefericire – învrăjbită din motive religioase şi politice.

O stradă splendidă, Sackeville-street, este mărginită de case cu faţade elegante, cu magazine somptuoase, cu apartamente cu ferestre mari. Această arteră largă este inundată de lumină atunci când vremea este frumoasă şi de aer, atunci când o străbate briza aspră dinspre răsărit. Şi, dacă în mod oficial ca se numeşte Sackeville-street, patriotic i se spune O'Connell-street. Aici şi-a întemeiat Liga naţională comitetul său central, al cărui sediu are o firmă ce străluceşte cu litere de aur.

Dar, pe strada aceasta frumoasă, ce de sărmani în zdrenţe, culcaţi pe trotuare, şezând pe vine pe treptele din faţa caselor, rezemaţi în coate de piedestalurile statuilor! Atâta mizerie nu se putea să nu-l impresioneze pe Prichindel, oricât era el de deprins cu dânsa.

Într-adevăr, ceea ce părea aproape acceptabil în cartierul Sf. Patrick, îţi sărea în ochi în Sackeville-street.

O trăsătură specifică şi uimitoare totodată era numărul mare de copii ocupaţi cu vânzarea ziarelor – Gazeta din Dublin, Dublin Express, National Press, Freeman's Journal – principalele organe de presă catolice şi protestante – şi multe altele.

— Hm, a făcui Grip, o sumedenie de vânzători pe străzi, primprejuru' gărilor, pe malurile cheiurilor…

— O meserie cu care nu merită să-ţi încerci aici norocul, a băgat de seamă Prichindel. Dacă mi-a izbutit la Cork, n-are să-mi reuşească la Dublin!

Nimic mai adevărat. Concurenţa ar fi fost foarte de temut şi căruţul lui Birk, umplut dis-de-dimineaţă, era în primejdie să rămână şi seara la fel!

Mai departe au descoperit, continuându-şi preumblarea, alte străzi minunate, edificii fruntaşe – şi printre ele Post-office, al cărei portic central se sprijină pe coloane ionice. Şi Prichindel se gândea la uriaşa cantitate de scrisori ce se năpustesc asupra clădirii întocmai ca un nor de păsări ce-şi iau apoi zborul în lumea întreagă.

— Asta s-a clădit anume ca să te foloseşti de ea, my boy, şi ca să-ţi vină scrisori pe adresa ta: Master

[108] Prichindel, negustor la Dublin.

În cele din urmă au zărit clădirea celor patru Curţi de justiţie strânse toate sub acelaşi acoperiş, cu faţada ei lungă de o sută douăzeci şi trei de metri şi cupola străpunsă de douăsprezece ferestre pe care soarele catadicsea să le lumineze în ziua aceea cu câteva raze firave.

— La naiba! a băgat de seamă Grip. Socot că n-ai să ai niciodată de-a face cu clădirea asta!

— Şi pentru ce, mă rog…?

— Pentru că e o adevărată cameră a cazanelor, la fel cu aia de pe Vulcan. Atâta doar că ea nu consumă cărbune, ci prăjeşte clienţii la foc scăzut. Şi pe ăştia, tot soiu' de solicitors, de attorneys, de proctors…

[109] şi alţi asemenea neguţători de legi îi vâră la cuptor. şi-i vâră. şi-i tot vâră.

— Nu poţi face afaceri fără să rişti să ai procese, Grip…

— În sfârşit, caută să ai cât mai puţin de-a face cu ei. Asta te costă scump atunci când câştigi procesu' şi te ruinează când îl pierzi!

Şi Grip scutura din cap cu mutra unui om care ştie bine despre ce este vorba, însă cum a mai schimbat el tonul, de îndată ce tustrei s-au apucat să admire un edificiu circular, al cărui desen arhitectural reproducea splendorile stilului doric!

— Banca Irlandei! a strigat dânsul făcând o plecăciune. Uite, my boy, unde-ţi doresc să intri de douăzeci de ori pe zi… Clădirea asta are nişte seifuri mari cât o casă!… Ţi-ar plăcea să locuieşti într-una din casele-alea, Bob?

— Da' ce, sunt de aur?

— Nu, da' tot ce-i înăuntru e de aur!… Şi trag nădejde că Prichindel are să-şi găzduiască acolo banii, într-o bună zi!

Veşnic aceleaşi exagerări ale lui Grip, care veneau din inimă, dintr-o profundă convingere! Prichindel îl asculta cu o jumătate de ureche, în timp ce privea acest spaţios edificiu, în care atâtea averi îngrămădite alcătuiau „mormane de milioane puse unele peste altele”, dacă ar fi fost să-l creadă pe fochistul-şef de pe Vulcan.

Plimbarea a fost apoi reluată, prietenii noştri trecând fără tranziţie de la străzile mizerabile la străzile fericite; ici bogătaşii, în cea mai mare parte căscând gura; colo săracii, întinzând mâna, dar fără a încerca să-i înduioşeze din cale-afară pe trecători. Şi, peste tot, policemeni cu bastonul în mână şi – pentru a asigura securitatea insulei-surori, cu revolverul la cingătoare. Iată urmarea clocotului pasiunilor politice care bântuie Irlanda!… Sunt fraţi, alde Paddy?… Da, atâta vreme cât o dispută religioasă sau o problemă legată de home-rule nu vine să-i stârnească pe unii împotriva celorlalţi! Atunci ei nu mai sunt în stare să se stăpânească! În vinele lor nu mai curge acelaşi sânge ca al vechilor gaeli şi ei ar fi în stare să meargă până acolo încât să îndreptăţească această zicală din ţara lor: Puneţi un irlandez la frigare şi veţi găsi întotdeauna un alt irlandez care s-o învârtească!

Şi ce de statui le-a arătat Grip celor doi prieteni ai lui în timpul acestei excursii! Încă o jumătate de veac şi ele vor ajunge să fie la fel de numeroase ca şi locuitorii capitalei! Închipuiţi-vă şi dumneavoastră această populaţie de bronz şi de marmură înfăţişându-i pe diverşi Wellington, O'Connell, O'Brien, Burke, Goldsmith, Grawan, Thomas Moore, Crampton, Nelson, Wilhelm de Orania, ca şi pe acei George, care, în epoca aceea, nu erau numerotaţi încă decât de la unu la patru!

[111] văzuseră asemenea mulţime de personaje ilustre înălţate pe piedestalurile lor!

Şi apoi, şi-au mai făcut cadou o excursie cu tramvaiul şi, în timp ce vehiculul tras de cai defila pe dinaintea atâtor edificii ce le atrăgcau atenţia prin mărime sau aşezare, copiii îi puneau întrebări lui Grip, iar Grip nu le rămânea niciodată dator cu răspunsurile. Când era vorba despre unul dintre penitenciarele acelea în care sunt închişi oamenii, când despre una dintre acele workhouses unde aceştia sunt siliţi să muncească în schimbul unei retribuţii cât se poate de neîndestulătoare.

— Dar asta?… a întrebat Bob, arătând o clădire uriaşă de pe Coombe-street.

— Asta?… i-a replicat Grip, asta este ragged-school!

Ce de amintiri dureroase a stârnit numele acesta în mintea lui Prichindel! Însă nu era mai puţin adevărat că, dacă într-un asemenea trist refugiu a avut atâta de suferit, acolo îl cunoscuse pe Grip… şi asta îl despăgubea pentru tot ceea ce îndurase. Aşadar, îndărătul acelor ziduri se găsea o întreagă lume de copii părăsiţi! Ce-i drept însă, cu jerseul lor albastru şi pantalonii bătând în cenuşiu, purtând pantofi buni în picioare şi beretă pe cap, ei nu semănau defel cu zdrenţăroşii din Galway de care domnul O'Bodkins se sinchisea atât de puţin! Aceasta se explică prin faptul că Societatea Misiunilor Bisericilor Irlandei, proprietara acestei şcoli, caută interni, atât pentru a-i creşte şi a-i hrăni, cât şi pentru ca să le insufle principiile bisericii anglicane. Să adăugăm că ragged-schools catolice, ţinute de călugăriţe, îi fac o concurenţă cât se poate de fericită.

În sfârşit, călăuziţi mai departe de ghidul lor, Prichindel şi Bob au coborât din tramvai la intrarea într-o grădină situată în partea de apus a oraşului şi mărginită de cursul fluviului Liffey, care-i alcătuieşte limita inferioară.

O grădină?… Ba, pe legea mea, este un ditamai parcul – un parc de o mie şapte sute cincizeci de acri – Phoenix-Park, cu care Dublinul are dreptul să se mândrească. Codri de ulmi cu o înfăţişare superbă, pajişti înverzite unde pasc oi şi vaci, desişuri adânci prin care ţopăie căprioarele, ronduri scânteind de flori, câmpuri de manevră pentru trecerea în revistă a trupelor, întinse locuri împrejmuite, amenajate pentru jocurile de polo şi de fotbal, ce-i mai lipseşte oare acestei bucăţi de câmpie de la ţară păstrată în mijlocul oraşului?

O plimbare prin Phoenix-Park, apoi până la grădina zoologică, care se găseşte alături, au încheiat această frumoasă excursie de-a curmezişul capitalei. Era ora cinci după-amiază când cei doi prieteni şi-au luat rămas bun de la Grip, pentru a se întoarce în camera lor mobilată din Saint-Patrick-street. Căzuseră de acord că trebuie să se revadă în fiecare zi, dacă acest lucru avea să fie cu putinţă, până la plecarca steamer-ului.

Dar, iată că Grip l-a întrebat pe Prichindel în clipa când erau gata să se despartă:

— Ei bine, my boy, ţi-a venit vreo idee bună în după-amiaza asta?

— O idee, Grip…?

— Da… ce te-ai hotărât să faci?

— Ce-am să fac, nu… Grip, dar ce n-am să fac, da! Căci, dacă am relua negoţul de la Cork, la Dublin n-am izbuti câtuşi de puţin… Ca să vindem ziare, ca să vindem broşuri, aici concurenţa ar fi prea mare!

— Asta-i şi părerea mea, a reluat Grip.

— Dar, dacă aş bate străzile, împingând căruciorul de la spate… nu ştiu nici eu ce să zic… Ce articole aş putea vinde?… Şi, la urma urmelor, e de groază câţi fac meseria asta!… Nu! Poate că ar fi de preferat să ne stabilim undeva… să închiriem o mică prăvălioară…

— Iată c-ai găsit soluţia, my boy!

— O prăvălie, într-un cartier prin care se perindă multă lume… Oameni nu prea bogaţi… pe una dintre străzile acelea – strada Libertăţilor, de exemplu…

— Nici nu puteai născoci altceva mai bun! a replicat Grip.

— Însă, ce-ar urma să vindem?… a întrebat Bob.

— Lucruri folositoare, i-a răspuns Prichindel, lucruri dintr-acelea obişnuite, de care ai cea mai mare nevoie…

— Lucruri care se mănâncă, în acest caz? s-a interesat numaidecât Bob. Prăjituri, nu-i aşa?

— Ce mai mâncăcios! a strigat Grip. Prăjiturile nu sunt deloc folositoare…

— Ba da, pentru că sunt bune…

— Asta nu-i de ajuns, trebuie mai cu seamă să vindem lucruri necesare, i-a răspuns Prichindel. În sfârşit… vom vedea… am să chibzuiesc… am să străbat tot cartierul acela… Există negustorii de lucruri de ocazie, şi comerţul lor pare înfloritor… M-aş gândi că un soi de bazar…

— Un bazar, asta era! a strigat Grip, care şi vedea cu ochii minţii magazinul lui Prichindel, cu o vitrină zugrăvită în culori ţipătoare şi o firmă cu litere de aur.

— Am să mă mai gândesc, Grip… Să nu fim pripiţi… Se cuvine să chibzuim înainte de-a lua o hotărâre…

— Şi nu cumva să uiţi, my boy, că toţi banii mei ţi-i pun la dispoziţie. Tot nu ştiu cum să mă folosesc de ei… şi mă încurcă de-a dreptul să-i port tot timpu' cu mine…

— Tot timpul?

— Da, tot timpu'… în cingătoare!

— De ce nu-i pui undeva cu dobândă, Grip?

— Da… la tine… Nu vrei…?

— O să vedem… mai târziu… dacă ne va merge bine comerţul… Nu de bani avem noi nevoie, ci de modul de-a ne folosi de ei cum se cuvine… fără prea multe riscuri, dar cu profit…

— Să nu-ţi fie frică, my boy!… Îţi repet, tu ai să faci avere, e lucru sigur! Am să te văd cu sute şi cu mii de lire.

— Când pleacă Vulcan la drum, Grip?

— Într-o săptămână.

— Şi când urmează să se întoarcă?

— Nu mai devreme de două luni, căci va trebui să mergem la Boston, la Baltimore… şi mai ştiu şi eu unde. sau, mai degrabă. oriunde se va găsi o încărcătură de luat…

— Şi de adus înapoi!… i-a răspuns Prichindel cu un oftat de invidie.

În cele din urmă, s-au despărţit. Grip a apucat-o înspre docuri, în timp ce Prichindel, urmat de Bob şi de Birk, a traversat înapoi fluviul Liffey, spre a se reîntoarce în cartierul Sf. Patrick.