Capitolul VI OPTSPREZECE ANI LA UN LOC.

Prichindel a răsuflat uşurat, aşa cum nu mai respirase poate în întreaga sa viaţă, trăgând adânc aer în piept, umflându-şi plămânii cu aer curat, de îndată ce contele Ashton, hăitaşul şi câinii lui au dispărut. Să ne fie dar îngăduit s-o spunem că şi Birk a făcut la fel, atunci când Prichindel a descleştat mâinile ce-i strângeau botul, zicându-i: „Nu lătra. nu lătra, Birk!”

Şi Birk n-a lătrat.

Fusese un adevărat noroc în dimineaţa aceea că Prichindel, foarte hotărât să plece, se îmbrăcase cu hainele lui vechi, îşi strânsese şi îşi legase lucrurile într-o mică bocceluţă şi îşi vârâse punga cu bani într-un buzunar. Asta îl scutea de neplăcerea de-a se întoarce la castel, unde contele Ashton n-avea să întârzie să afle al cui era ucigaşul prepelicarului. Ne putem închipui cu uşurinţă cum l-ar fi întâmpinat toată lumea pe groom. Ce-i drept, nemaifăcându-şi apariţia, el îşi jertfea simbria pe cincisprezece zile, sumă ce i se cuvenea şi pe care socotea îndreptăţit s-o ceară. Dar prefera să renunţe la bani. Apucase să plece de la Trelingar-castle, departe de contele Ashton şi de intendentul Scarlett. Îl însoţea câinele lui – nici nu-şi dorea mai mult – şi nu se gândea decât cum să facă să se îndepărteze cât mai iute de acele locuri.

La ce valoare ajunsese să se ridice mica lui avere? Exact la patru lire, şaptesprezece şilingi şi şase pence. Era cea mai mare sumă pe care o avusese el vreodată. De altfel, nu i se părea câtuşi de puţin că ar fi prea mare, nefăcând parte dintre acei copii ce s-ar fi crezut bogaţi având buzunarul atât de bine garnisit. Nu! El ştia prea bine că îşi va da gata foarte iute economiile dacă nu le va cheltui cu cea mai mare zgârcenie, până nu i se va oferi ocazia să se tocmească undeva – bineînţeles, păstrându-l pe Birk pe lângă sine.

Rana viteazului animal nu era, din fericire, deloc gravă – o simplă zgârietură, a cărei vindecare nu putea întârzia prea mult. Căci, trăgând asupra lui, hăitaşul nu fusese nici pe departe mai îndemânatic decât contele Ashton.

Cei doi prieteni au pornit la drum foarte repede, îndată ce au ajuns la şoseaua din spatele pădurii, Birk zbenguindu-se plin de voie-bună, Prichindel oarecum îngrijorat pentru viitor.

Cu toate acestea, el nu mergea deloc la întâmplare. Mai întâi îi trecuse prin minte gândul să se ducă la Kanturk sau la Newmarket. Cunoştea doar cele două târguşoare – unul, întrucât locuise într-însul, celălalt, pentru că îl însoţise deseori acolo pe tânărul Piborne. Însă ar fi avut de înfruntat primejdia unor întâlniri de care se cuvenea să se ferească. Astfel încât, apucând-o spre miazăzi, ştia bine ce face. Pe de o parte se îndepărta de Trelingar-castle, într-o direcţie în care nimeni nu ar fi încercat să-l urmărească; pe de alta, se apropia în acest fel de capitala comitatului Cork, aflată în fundul golfului cu acelaşi nume, unul dintre cele mai frecventate de pe coasta meridională a Irlandei… De acolo pornesc nave… vase comerciale… dintr-acelea mari… adevărate… îndreptându-se spre toate colţurile lumii… şi nu cabotierele de litoral sau bărcile de pescuit ca la Westport sau Galway… Asta îl atrăgea întotdeauna pe tânărul nostru băiat, mânat irezistibil de acel instinct al lucrurilor legate nemijlocit de negoţ.

Însă principalul era să ajungă la Cork – ceea ce avea să-i ia ceva timp. Or, Prichindel avea altceva mai bun de făcut decât să-şi cheltuiască banii pe trăsuri sau railway şi se gândea că ar fi cu putinţă să mai câştige câţiva şilingi prin târguşoarele şi satele din drum, tot aşa cum făcuse şi între Limerick şi Newmarket. Fără îndoială, vreo cincizeci de kilometri pentru picioarele unui copil de nici unsprezece ani înseamnă un drum bunicel şi i-ar lua cel puţin o săptămână, oricât de puţin s-ar fi oprit pe la ferme.

Vremea era frumoasă, dar începuse de pe acum să se simtă frigul, pe drum nu întâlneai nici noroi, nici praf, într-un cuvânt condiţii cât se poate de bune pentru mersul pe jos. Cu pălărie de fetru pe cap, cu haină, vestă şi pantaloni călduroşi de postav, pantofi buni de piele, cu bocceluţa subsuoară şi cuţitul în buzunar – acel cuţit primit în dar de la Mama mare – ţinând în mână un baston pe care şi-l întocmise dintr-o creangă ruptă din crâng. Prichindel nu avea nici pe departe înfăţişarea unui sărăntoc. Trebuia, totuşi, să se păzească de întâlniri nedorite. De altfel, numai arătându-şi colţii, Birk putea să-i facă să se îndepărteze pe oamenii suspecţi.

Prima zi de călătorie, doar cu un popas de două ceasuri, a însemnat un traseu de opt kilometri şi o cheltuială de o jumătate de şiling. Pentru două fiinţe – un copil şi un câine – asta nu înseamnă prea mult şi tainul de slănină şi de cartofi este cam mititel la asemenea preţ. însă lui Prichindel nu i-a părut rău nici măcar o clipă după mâncărurile de la Trelingar-castle. La căderea serii, a mas dincolo de târgul Baunteer, dormind într-o şură – cu îngăduinţa fermierului, se înţelege – iar a doua zi, după un dejun ce nu l-a costat decât câteva pence, a pornit-o iar, voiniceşte, la drum.

Aproape în acelaşi timp se căscau spărturi printre nori. Mersul devenea anevoios, căci drumul începea să urce. Partea aceasta a comitatului Cork prezintă un relief muntos de oarecare însemnătate. Şoseaua care merge de la Kanturk la reşedinţa comitatului Cork traversează complicatul sistem al munţilor Boggeraghs. Ca urmare, costişe abrupte şi ocolişuri dese. În schimb, Prichindel nu avea altceva de făcut decât să meargă tot înainte, fără a fi în primejdie să se rătăcească. De altminteri, avea un dar înnăscut de-a şti să se orienteze. Şi, ceea ce îi dădea mai multă siguranţă, era faptul că umbla destulă lume pe drum: câţiva agricultori îşi părăseau ogoarele şi se întorceau acasă, ici şi colo vedeai câte o şaretă mergând de la un sat la altul. La nevoie, oricând putea să afle de la cineva în ce direcţie s-o apuce. Cu toate acestea, el prefera să nu atragă atenţia şi să nu pună nimănui nici o întrebare.

După vreo zece kilometri, străbătuţi cu pas zorit, a ajuns la Derry-Grounva, mică localitate situată exact în locul unde şoseaua întretaie masivul munţilor Boggeraghs. Acolo, într-un han, un călător care îşi lua masa de seară i-a pus două sau trei întrebări – de unde vine, încotro se duce, când are de gând să pornească iar la drum – şi, foarte încântat de răspunsurile lui, i-a propus să cineze împreună. Şi, întrucât o făcea cu toată prietenia, Prichindel a acceptat cu dragă inimă. S-a întremat astfel din plin, iar Birk n-a fost nici el uitat de mărinimoasa gazdă. Era păcat că acest irlandez vrednic de toată încrederea nu avea treabă la Cork, astfel i-ar fi oferit un loc în trăsura lui; din nefericire, dânsul mergea înspre părţile de nord ale comitatului.

După o noapte liniştită petrecută la han, Prichindel a părăsit Derry-Gounva de cum s-a luminat de ziuă şi a pătruns în defileul munţilor Boggeraghs.

Drumul a fost foarte obositor. Vântul sufla cu furie, năvălind printre povârnişurile împădurite. S-ar fi zis că bătea dinspre sud-vest, cu toate că el urma toate întortocherile defileului, indiferent cum erau acestea orientate. Prichindel îl întâlnea întotdeauna din faţă, fără să aibă, asemenea unei nave, posibilitatea de-a face câteva volte. Era deci silit să meargă înfruntând rafala, să dea îndărăt cinci sau şase paşi din doisprezece, să se prindă de mărăcinii agăţaţi de stânci, să se târască în anumite porţiuni mai expuse, în sfârşit, să se spetească pentru a nu străbate decât o mică bucată de drum. Într-adevăr, o şaretă sau un jaunting-car i-ar fi fost de mare ajutor, dar n-a întâlnit asemenea vehicule. Ce-i drept, această porţiune a munţilor Boggeraghs este foarte puţin umblată, întrucât poţi ajunge în satele din ţinut fără a fi nevoit să te primejduieşti prin acel labirint. Prichindel n-a văzut prin urmare nici un trecător şi, chiar de s-ar fi întâlnit cu vreunul, acesta ar fi mers în direcţia opusă.

Tânărul nostru băiat şi câinele său au fost nevoiţi, în mai multe rânduri, să se întindă prin tufişuri, la poalele copacilor, să se mai odihnească un pic. Însă, în cursul după-amiezii, umblând cu paşi mai zoriţi, au trecut de punctul cel mai înalt al regiunii. Dacă ridicai cu compasul pe o hartă distanţa străbătută, ea nu era mai mare de şapte-opt kilometri. Obositoare etapă! Dar trecuseră de partea cea mai grea şi, în două ore, ar fi putut ajunge la capătul de răsărit al defileului.

Ar fi fost poate o imprudenţă să îndrăznească să meargă mai departe după apusul soarelui. Între povârnişurile acelea înalte, noaptea se lasă devreme. Îndată după ora şase seara, întunericul ajunsese de nepătruns. Cel mai bun lucru ar fi fost să se oprească locului, deşi nu se găsea prin împrejurimi nici ferme, nici hanuri. Era o porţiune de drum foarte singuratică, aflată între pereţi abrupţi şi Prichindel avea motive să nu se simtă deloc liniştit. Din fericire, Birk era un paznic credincios şi cu ochii în patru şi stăpânul său putea avea deplină încredere într-însul.

În noaptea aceea, el n-a avut alt adăpost decât o mică scobitură săpată în peretele stâncos al taluzului, deasupra căreia cădea ca o perdea un tufiş de paracherniţă. S-a strecurat dar înăuntru şi s-a lungit pe o saltea de pământ moale şi uscat. Birk a venit să i se culce la picioare şi au adormit amândoi. A doua zi şi-au reluat drumul dis-de-dimineaţă. Vremea era nehotărâtă, umedă şi rece. Încă o etapă de douăzeci şi cinci de kilometri şi oraşul Cork urma să se ivească la orizont. La ora opt, ieşiseră din defileurile munţilor Boggeraghs şi coborau la vale pe o pantă din ce în ce mai înclinată. Mergeau iute, dar li se făcuse foame. Desaga cu merinde începea să sune a gol. Birk alerga cu paşi mărunţi în dreapta şi în stânga, cu botul în pământ, în căutare de hrană; apoi, întorcându-se, părea să-şi întrebe stăpânul:

— Oare noi nu mai mâncăm în dimineaţa asta?

— În curând, îi răspundea Prichindel.

Într-adevăr, pe la zece, poposeau amândoi la Casa de la Mila l0.

În acel loc, punga tânărului nostru călător s-a uşurat de un şiling, într-un han modest, care i-a oferit meniul obişnuit al irlandezilor cartofi, slănină şi o bucată din brânza aceea roşie numită cheddar. Birk a căpătat şi el o porţie bună de pateu, bine scăldată în supă. După masă, odihnă şi, după ce s-au odihnit, şi-au reluat călătoria printr-un teritoriu accidentat, cultivat de o parte şi de cealaltă a şoselei. Ici şi colo vedeai ogoare de pe care ţăranii isprăveau de secerat orzul şi secara, recolte târzii în acest climat aspru.

Acum Prichindel nu se mai găsea singur pe drum. Se întâlnea cu oameni de la ţară, cărora le dădea ziua-bună şi ei îi răspundeau la fel. Copii nu se vedeau mai deloc – adică vrem să spunem dintr-aceia ce nu au altă ocupaţie decât să alerge îndărătul trăsurilor ca să cerşească. Asta se datora faptului că turiştii se aventurau rareori prin aceste părţi ale comitatului, astfel încât ei n-ar fi avut nici un profit dacă întindeau mâna. Nu-i mai puţin adevărat însă că, dacă vreun puşti ar fi venit să-i ceară de pomană lui Prichindel, ar fi căpătat unul sau doi coppers. Dar nu a fost cazul.

Pe la orele trei după-amiază a ajuns în punctul în care şoseaua începe să meargă de-a lungul unui râu, pe o distanţă de doisprezece sau treisprezece kilometri. Era Dripsey, un afluent al lui Lee, care merge să se piardă în fundul unuia dintre cele mai îndepărtate golfuri dinspre sud-vest ale Irlandei.

Dacă nu voia ca noaptea să se culce iar sub cerul liber, trebuia ca Prichindel să-şi prelungească drumul până la Woodside, un târg mare, situat la cinci-şase kilometri de Cork. Frumoasă etapă de străbătut până la căderea nopţii! Însă acest lucru nu i s-a părut cu neputinţă şi Birk avea aerul că este de aceeaşi părere cu dânsul.

,Haide, şi-a spus el, o ultimă sforţare. O să am tot timpul să mă odihnesc după ce ajung acolo.”

Tot timpul, da! Căci nu timpul urma să-i lipsească, ci banii… Pentru ce s-ar îngrijora eroul nostru? Avea doar patru lire de aur curat, fără a mai socoti câte pence îi rămăseseră. Cu asemenea economii o putea duce săptămâni în şir şi săptămânile astea… însemnau o groază de zile…

La drum deci, şi lungeşte pasul, băiatul meu! Cerul este acoperit de nori, vântul s-a potolit. Dacă începe să plouă, nu ai altă scăpare decât să te ghemuieşti în vreo căpiţă, dar ăsta nu-i vreun motiv de bucurie pentru tine, atâta vreme cât există atâtea colţişoare plăcute ce te aşteaptă într-unul dintre hanurile din Woodside.

Prichindel şi Birk au luat-o iute la picior şi, un pic înainte de orele şase seara, când nu se găseau decât la cinci kilometri de târg, Birk s-a oprit deodată şi a scos un mârâit ciudat.

Prichindel, oprindu-se la rândul său, a privit în lungul drumului, însă n-a văzut nimic deosebit.

,Ce ai, Birk?”

Birk a lătrat din nou. Apoi, năpustindu-se spre dreapta, a alergat în direcţia râului, al cărui mal se găsea la o distanţă de numai douăzeci de paşi, „Îi este sete, fără îndoială, s-a gândit Prichindel, şi pe legea mea, mi-a făcut şi mie poftă să beau apă.”

Tocmai se îndrepta şi el spre Dripsey, când câinele, scoţând o lătrătură mai ascuţită, s-a aruncat în râu.

Foarte uimit, Prichindel a ajuns pe mal din câteva salturi şi tocmai se pregătea să-şi cheme câinele înapoi, când…

Se găsea acolo un trup, târât de curentul rapid al râului. Era trupul unui copil. Câinele tocmai îl înşfăcase cu colţii de haine sau, mai bine zis, de zdrenţe. Însă Dripsey este plin de vâltori, care îi fac cursul foarte primejdios. Birk încerca să se întoarcă la mal… Abia dacă izbutea să se apropie, în timp ce copilul i se agăţa convulsiv de blană.

Prichindel ştia să înoate – ne reamintim că îl învăţase Grip. N-a şovăit nici o clipă şi tocmai începea să-şi scoată haina când, cu o ultimă sforţare, Birk a reuşit să se caţăre pe mal.

Prichindel n-a mai avut nevoie decât să se aplece, să apuce copilul de veşminte, să-l întindă la loc sigur, în timp ce câinele se scutura de apă lătrând.

Acest copil era un băiat – un băieţel de şase, cel mult şapte ani. Cu ochii închişi, cu capul bălăbănindu-i-se, el îşi pierduse cunoştinţa.

Mare a fost uimirea lui Prichindel atunci când, după ce i-a dat la o parte părul şiroind de apă, i-a privit chipul…

Era puştiul pe care contele Ashton, cu două săptămâni mai înainte, nu şovăise să-l lovească, plesnindu-l cu biciul, pe drumul dinspre Trelingar-castle, fapt ce i-a atras tânărului groom atâtea vorbe jignitoare pentru milostiva sa intervenţie.

De cincisprezece zile încoace, bietul micuţ mergea unde vedea cu ochii, rătăcind la întâmplare pe drumuri… În cursul după-amiezii ajunsese în acest loc, pe malul râului Dripsey… voise să-şi potolească setea şi, fără îndoială… îi alunecase piciorul… căzuse în curentul de apă şi – în lipsa lui Birk, mânat de instinctul său de salvator – el n-ar fi întârziat să dispară în mijlocul vâltorii…

Acum era nevoie să fie readus la viaţă şi Prichindel i-a dat toate îngrijirile cu putinţă.

Nefericită şi jalnică fiinţă! Chipul lui prelung, trupul său slab şi descărnat vorbeau de la sine despre toate câte avusese de suferit – oboseala, frigul, foamea. Pipăindu-l cu mâna, simţeai că pântecele lui era fleşcăit ca un sac gol. Prin ce mijloc să-l facă să-şi revină în simţiri? Ah, da! Descotorosindu-l de apa pe care o înghiţise, prin apăsarea pe stomac, şi insuflându-i aer pe gură… Da, asta i-a venit în minte lui Prichindel… Câteva clipe mai târziu, copilul respira, deschidea ochii şi buzele lăsau să-i scape următoarele cuvinte:

— Mi-e foame. mi-e foame!

Acesta este strigătul irlandezului, strigătul întregii sale existente şi ultimul pe care-l scoate în clipa când moare!

Prichindel mai avea la dânsul ceva provizii. Dintr-un pic de pâine şi niţică slănină, a făcut două sau trei îmbucături pe care le-a vârât printre buzele copilului. Acesta le-a înghiţit cu atâta lăcomie, încât a fost nevoie să-l potolească, altfel s-ar fi înecat cu ele. Alimentele pătrundau într-însul întocmai ca aerul într-o sticlă în care ai făcut vid.

Apoi, ridicându-se în capul oaselor, copilul a simţit cum îi revin forţele. Privirile i s-au aţintit asupra lui Prichindel. A şovăit puţin, l-a recunoscut şi a murmurat;

— Tu… tu…?

— Da… Îţi mai aduci aminte?

— Pe şosea… dar nu mai ştiu când…

— Eu însă… eu ştiu… my boy…

— Oh! Să nu mă părăseşti…!

— Nu… am… am să te duc înapoi… Încotro mergeai…?

— Înainte… unde vedeam cu ochii…

— Unde locuieşti…?

— Nu ştiu nici eu… Nicăieri…

— Cum de-ai căzut în râu?… Ai vrut să bei apă, fără îndoială, nu-i aşa?

— Nu.

— Atunci, ai alunecat?

— Nu… am căzut… dinadins!

— Dinadins…?

— Da… da… Însă acum nu mai vreau… dacă tu ai să rămâi cu mine.

— Am să rămân… am să rămân!

Şi lui Prichindel i s-au umplut ochii de lacrimi. La şapte ani, să-ţi vină ideea asta înfiorătoare: să cauţi cu tot dinadinsul să mori!… Disperarea îl mânase pe acest boy la moarte, disperarea de-a se şti sărac lipit, pământului, părăsit de toată lumea, înfometat!

Copilul închisese iarăşi ochii. Prichindel şi-a spus că nu trebuie să-l înghesuie cu întrebări… Astea vor rămâne pentru mai târziu… Şi de altfel, îi ştia povestea pe dinafară… Era istoria tuturor acestor sărmane fiinţe… a lui însuşi… Însă lui, care fusese înzestrat cu o energie puţin obişnuită, nu-i trecuse niciodată prin minte gândul să isprăvească astfel cu toate mizeriile vieţii…!

Totuşi, se cuvenea să ia o hotărâre. Copilul nu era în stare să străbată cei câţiva kilometri până la Woodside. Prichindel nu l-ar fi putut căra în braţe până acolo. Şi, în afară de asta, se apropia noaptea şi lucrul cel mai însemnat era să găsească un adăpost. Prin împrejurimi nu se zărea nici un han, nu se vedea nici o fermă. De o parte a drumului, râul Dripsey, un curs de apă lung, fără vreun vas, fără vreo barcă. De cealaltă parte, păduri care se întindeau cât vedeai cu ochii. Aşadar, chiar în acel loc trebuiau să-şi petreacă noaptea, sub un copac, pe un aşternut de ierburi, lângă un foc de vreascuri uscate dacă era nevoie. După răsăritul soarelui, atunci când copilul îşi va fi recăpătat forţele, nu le va fi greu amândurora să ajungă la Woodside, ba poate chiar la Cork. Avea la el merinde îndeajuns ca să poată mânca în seara aceea cu toţii, păstrând câteva bucăţele şi pentru masa de a doua zi dimineaţa.

Prichindel l-a luat în braţe pe copil, care, de oboseală, adormise din nou. Urmat de Birk, a traversat şoseaua şi a înaintat vreo douăzeci de paşi în codrul destul de întunecat încă de pe acum, printre fagii aceia seculari, care se numără cu miile prin părţile acestea ale Irlandei.

De câtă încântare a fost cuprins când a găsit unul dintre trunchiurile acelea groase, pe jumătate curbate, scobite de bătrâneţe! Era într-însul un soi de leagăn, un cuib dacă vreţi, în care îşi putea depune mica pasăre firavă. Scorbura aceasta era umplută cu o pulbere moale ca rumeguşul şi, adăugând un braţ de iarbă, se putea întocmi un pat cât se poate de mulţumitor. Ba chiar, n-ar fi fost cu neputinţă să se ghemuiască acolo amândoi, să se culce la căldură. Chiar şi adormit, copilul avea să simtă că nu este singur.

Încă o clipă şi îl instalase în scorbură. Ochii nici măcar nu i se mai deschiseseră, dar respira încetişor şi, în scurtă vreme, micuţul a căzut într-un somn adânc.

Prichindel s-a apucat atunci să pună la uscat veşmintele pe care protejatul său – protejatul lui Prichindel, ce mai! – urma să le îmbrace a doua zi. După ce a aprins un foc de lemne uscate, a tot răsucit zdrenţele acelea, le-a ţinut pe lângă flăcările vioaie, apoi le-a întins pe o creangă de la poalele fagului uriaş.

Venise clipa să cineze – pâine, cartofi şi brânză cedar. Câinele n-a fost nici el uitat şi, cu toate că porţia lui nu era prea mare, dânsul nu se plângea deloc. Tânărul său stăpân a mers apoi să se întindă în scorbura fagului şi, cuprinzându-l pe băieţel în braţe, s-a lăsat pradă somnului, în timp ce Birk a rămas să vegheze asupra perechii adormite.

A doua zi, l8 septembrie, copilul s-a trezit cel dintâi, mirat din cale afară că se află culcat într-un pat atât de bun. Birk l-a întâmpinat cu un hămăit protector… Ce naiba! Oare el nu făcuse nimic pentru salvarea micuţului?

Prichindel a deschis ochii aproape numaidecât şi copilul i s-a aruncat de gât, sărutându-l.

— Cum te cheamă pe tine? l-a întrebat el.

— Prichindel. Dar pe tine?

— Bob.

— Ei bine, Bob, vino să te îmbraci!

Bob n-a aşteptat să i se spună de două ori. Foarte curajos din fire, abia dacă îşi mai aducea aminte că în ajun se aruncase în apele râului. Nu avea el acum o familie, un tată care n-avea să-l mai părăsească sau măcar un frate mai mare, ce-l mângâiase atunci când îi dăduse un pumn de coppers pe şoseaua dinspre Trelingar-castle? Se lăsa târât de încrederea aceea a vârstei fragede, nuanţată de familiaritatea firească atât de caracteristică pentru copiii irlandezi. Pe de altă parte, lui Prichindel i se părea că întâlnirea cu Bob îi crease noi îndatoriri: acelea de părinte.

Să ne mai întrebăm dacă Bob s-a arătat încântat atunci când s-a trezit cu o cămaşă albă pe sub veşmintele lui, bine uscate! Şi ce ochi mari a făcut, căscând şi gura de uimire, dinaintea unei felii groase de pâine, a unei bucăţi de brânză şi, a unui cartof gros, care tocmai fusese încălzit în spuza focului! Dejunul acesta în doi era poate cea mai bună masă pe care o luase de când se născuse şi până atunci…

Cât despre naşterea lui… El nu îşi cunoscuse tatăl, însă, mai norocos decât Prichindel, îşi cunoscuse mama. moartă de mizerie – în urmă cu doi ani. ba cu trei… Bob nu putea spune prea sigur. După aceea, fusese vârât la orfelinat într-un oraş, nu prea mare, al cărui nume nu-l ştia… Mai târziu, lipsind banii trebuincioşi, azilul fusese închis şi Bob se trezise aruncat în stradă – fără să ştie pentru ce – Bob nu ştia niciodată nimic! – împreună cu ceilalţi copii, cea mai mare parte dintre ei neavând familie. De atunci încoace trăise pe drumuri, culcându-se pe unde se nimerea, mâncând când putea – făcea şi el ce putea, bietul Bob! – până în ziua în care, după un post de patruzeci şi opt de ore, îşi pusese în gând să-şi curme zilele.

Aceasta era povestea vieţii lui, pe care a istorisit-o muşcând din cartoful lui şi povestea asta nu era un lucru nou pentru un fost pensionar al lui Hard, redus apoi la starea de manivelă sub biciul lui Thornpipe, şi ajuns „elev” la ragged-school!

Însă, la un moment dat, tocmai când flecărea mai abitir, iată că figura inteligentă a lui Bob s-a schimonosit dintr-o dată, ochii săi atât de vioi au devenit inerţi şi el s-a făcut alb la faţă.

— Ce-i cu tine? l-a întrebat Prichindel.

— Tu n-ai să mă laşi singur! a şoptit copilul. Căci de asta se temea el cel mai mult.

— Nu, Bob.

— Atunci… mă iei cu tine?

— Da… acolo unde mă duc şi eu!

Unde?… Bob nici măcar nu voia să ştie unde, cu condiţia ca Prichindel să-l ia cu dânsul.

— Dar mămica ta. tăticul tău… ce-au să zică…?

— Eu nu am părinţi…

— Ah! a făcut Bob. Eu am să te iubesc mult!

— Şi cu la fel, my boy şi vom încerca să ne descurcăm împreună.

— Oh, ai să vezi cum alerg după trăsuri, a strigat Bob, şi câţi coppers au să mi se arunce am să ţi-i dau ţie!

Puştiul ăsta nu avusese niciodată altă meserie decât cerşetoria.

— Nu, Bob, nu va trebui să mai alergi după trăsuri.

— Pentru ce?

— Pentru că nu este frumos să cerşeşti.

— Ah!… a făcut Bob şi a căzut pe gânduri.

— Ia spune-mi, tu ai picioarele zdravene?

— Da. dar încă nu-s prea mari!

— Ei bine, avem de făcut un drum lung astăzi, ca să ne culcăm deseară la Cork.

— La Cork…?

— Da… un oraş frumos, în partea aia… cu vapoare.

— Vapoare?… Ştiu eu ce-s alea…

— Şi pe urmă marea… Tu ai văzut vreodată marea…?

— Nu.

— Ai s-o vezi acum. Se întinde până departe. departe!… La drum!

Şi iată-i umblând, cu Birk înaintea lor, care ţopăia legănându-şi coada.

Trei kilometri mai departe, şoseaua părăseşte malul râului Dripsey şi merge de-a lungul fluviului Lee, care îşi aruncă apele în fundul golfului Cork. În drum, prietenii noştri s-au întâlnit cu mai multe trăsuri cu turişti, care se îndreptau spre partea muntoasă a comitatului.

Şi atunci Bob, după cum avea obiceiul, a luat-o la fugă, strigând:

— Copper… copper!

Prichindel l-a prins din urmă.

— Ţi-am spus să nu mai faci aşa ceva, i-a repetat el.

— Şi pentru ce?

— Pentru că este foarte rău să ceri de pomană!

— Chiar şi atunci când n-ai ce mânca?

Prichindel nu i-a răspuns şi Bob a fost foarte îngrijorat pentru prânzul lui, până în clipa în care s-a văzut aşezat la masă într-un han de pe marginca şoselei. Şi, pe legea mea, pentru şase pence s-au ospătat pe cinste cu toţii – fratele cel mare, fratele cel mic şi câinele.

Bob nu-şi putea crede ochilor. Prichindel avea o pungă de bani şi punga aceea conţinea şilingi adevăraţi şi a văzut că-i mai rămâneau destui atunci când i-a plătit hangiului consumaţia!

— Monedele astea frumoase, a întrebat dânsul, de unde le ai?

— Le-am câştigat prin muncă, Bob…

— Prin muncă?… Şi eu aş vrea să muncesc… dar nu ştiu cum…

— Am să te învăţ eu, Bob.

— Numaidecât… acum…

— Nu… după ce vom fi ajuns acolo.

Însă, dacă voiau să ajungă în aceeaşi seară, nu trebuia să piardă nici o clipă. Prichindel şi Bob au pornit iar la drum şi au mers cu atâta sârguinţă, încât au intrat în Woodside între orele patru şi cinci seara. În loc să se oprească la vreun han din acest târguşor, era mai bine să-şi prelungească drumul, deoarece până la Cork nu aveau de făcut mai mult de cinci kilometri.

— Tu nu eşti prea obosit, my boy? a întrebat Prichindel.

— Nu… Mă simt foarte bine… foarte bine! a răspuns copilul.

Şi, după o nouă masă care le-a refăcut forţele, amândoi şi-au continuat călătoria.

La ora şase, au ajuns în marginea uneia dintre mahalalele oraşului. Patronul unui hotel le-a oferit un pat şi cei doi copii au adormit unul în braţele celuilalt.