Capitolul VII ŞAPTE LUNI LA CORK.

Oare în Cork, capitală a provinciei Munster, lui Prichindel avea să înceapă să-i surâdă norocul? Situat pe locul al treilea ca mărime în Irlanda, acest oraş este comercial, este industrial, are o viaţă literară. Or, care dintre aceste câmpuri deschise activităţii umane – litere, industrie, comerţ – ar fi putut sluji unui copil de unsprezece ani ca să-şi facă un rost în viaţă? Nu cumva sosise aici numai pentru a îngroşa rândurile acelor nenorociţi care mişună în mijlocul aşezărilor maritime ale Regatului-Unit?

Prichindel voise să ajungă la Cork. Acum se găsea la Cork, ce-i drept, în nişte condiţii câtuşi de puţin prielnice înfăptuirii planurilor sale de viitor. Altă dată, pe vremea când hoinărea pe plajele de la Galway sau pe când Pat Mac Carthy îi povestea istoria călătoriilor sale, imaginaţia lui copilărească se aprindea la gândul posibilităţilor pe care le oferea negoţul. Să cumperi din alte ţări încărcături de mărfuri pentru nave, să le revinzi în ţară la tine. ce vis frumos! Atâta doar că, după plecarea de la Trelingar-castle, chibzuise cât se poate de bine lucrurile. Pentru ca fostul copil ţinut de milă în Casa de caritate din Donegal să ajungă comandantul unui vas bun şi solid, navigând de la un continent la altul, era nevoie să se angajeze ca mus, la bordul unui clipper

[82]sau steamer

[82] apoi, cu trecerea timpului, să devină elev-marinar, matelot, maistru, locotenent, căpitan de cursă lungă! Şi acum, avându-i pe Bob şi pe Birk pe cap, se mai putea gândi să se îmbarce?… Dacă i-ar fi părăsit pe amândoi, ce avea să se aleagă de dânşii?… Deoarece – cu ajutorul lui Birk, se înţelege – îi salvase viaţa sărmanului Bob, era de datoria lui să se şi îngrijească de el de acum înainte.

A doua zi, Prichindel s-a târguit cu hangiul pentru închirierea unei cămăruţe de la mansardă, în care nu se găsea decât o simplă saltea din iarbă uscată. Făcea astfel un mare pas înainte. Dacă nu era la casa lui, măcar avea să stea în cameră mobilată. Preţul chiţimiei: două pence, care trebuiau plătite în fiecare dimineaţă. Cât priveşte mesele, Bob, Birk şi cu el urmau să le ia unde s-o nimeri – bucătărie la întâmplare, restaurant de ocazie. Tustrei au ieşit de la han în clipa când soarele începea să risipească ceţurile la orizont.

— Şi vapoarele?… a întrebat Bob.

— Care vapoare…?

— Acelea pe care mi le-ai făgăduit…

— Aşteaptă şi tu până când ne vom afla pe malul fluviului.

Astfel încât s-au dus în căutarea vapoarelor, umblând de-a lungul unei mahalale destul de întinse şi destul de mizerabile. De la un brutar au cumpărat o pâine mare, rotundă. În ce-l priveşte pe Birk, de prisos să vă neliniştiţi; el îşi rezolvase problema scormonind prin grămezile de gunoaie de pe stradă.

La cheiurile fluviului Cork – care cuprinde între cele două braţe ale sale oraşul Cork – erau trase doar câteva bărci, dar nu se vedeau deloc vapoare – vapoare dintr-acelea în stare să traverseze Canalul Sfântul Gheorghe

[83] sau Marea Irlandei84, apoi Oceanul Atlantic.

Ce-i drept, adevăratul port este mai în aval, mai bine zis la Queenstown, fostul Cowes, situat în golful Cork – unde ferry-boats rapide îţi îngăduie să cobori pe estuarul fluviului Lee până la mare.

Prichindel, ţinându-l pe Bob de mână, a pătruns în oraşul propriu-zis.

Înălţat pe cea mai mare insulă din estuarul fluviului, el este legat de malurile acestuia prin numeroase poduri. Alte insule, din susul şi din josul oraşului, au fost transformate în locuri de promenadă şi grădini – promenade foarte umbroase şi parcuri foarte înverzite. Diferite monumente se ridică ici şi colo, o catedrală ce nu aparţine nici unui stil arhitectonic, dar a cărei turlă este foarte veche, bisericile Sfânta Maria şi Sfântul Patrick. Căci bisericile nu lipsesc din oraşele Irlandei, ca şi azilurile, ospiciile şi workhouses de altfel. Deoarece, în Verdele Erin există un mare număr de credincioşi, dar şi un mare număr de oameni sărmani. Numai la gândul de-a mai intra vreodată într-un aşezământ de caritate, Prichindel se simţea cuprins de spaimă şi dezgust. Cât de mult ar fi dorit să meargă la Queen's college, care este o şcoală prestigioasă! Numai că, înainte de-a fi admis aici, trebuie să mai ştii şi altceva decât să scrii, să citeşti şi să socoteşti!

Era ceva animaţie pe străzile oraşului – mişcarea aceea a oamenilor care îşi încep munca devreme, magazinele ce-şi ridică obloanele, uşile caselor ce se deschid ca să iasă servitoarele cu mătura în mână sau coşniţa sub braţ, şaretele care circulă încolo şi încoace, vânzătorii la mâna a doua ce-şi cară tarabele ambulante, pieţele în care se îngrămădesc mărfuri pentru o populaţie de o sută de mii de suflete, dacă o socotim şi pe aceea din Queenstown. Trecând prin cartierul comercial şi industrial, puteai vedea fabrici de pielărie, de hârtie, de postav, distilerii, fabrici de bere etc, dar nimic care să-ţi amintească de mare.

După o plimbare plăcută, Prichindel şi Bob s-au oprit să se odihnească pe o bancă de piatră, în colţul unei clădiri cu înfăţişare impunătoare. În locul acesta se simţea mirosul negoţului – de carne sărată, mirodenii aţâţătoare, articole coloniale, dar şi unt, pentru care Corkul reprezintă piaţa cea mai activă, nu numai din Regatul-Unit, ci chiar din întreaga Europă. Prichindel trăgea adânc în piept amestecul acesta de molecule îmbietoare.

Edificiul sus-pomenit se înălţa în locul unde se unesc braţele fluviului Lee, care nu mai formează apoi decât un singur curs de apă în drumul său spre golf. Era clădirea vămii, cu veşnica ei agitaţie, cu acel du-te-vino neîncetat la orice oră din zi şi din noapte. De-aici încolo, pornind de la confluenţă, nu mai întâlneşti nici un pod peste fluviu, albia lui fiind degajată de orice obstacol ce ar putea stânjeni libera circulaţie pe apă între Queenstown şi Cork.

Atunci, tot aşa cum întrebase „Şi vapoarele?”, Bob a strigat:

— Şi marea…?

Da… marea, pe care fratele său mai mare i-o făgăduise…

— Marea este mai departe, Bob!… O să ajungem noi până la urmă şi acolo, cred.

Şi, de fapt, n-ar fi fost nevoie decât să cumpere bilete pentru unul dintre aceste ferry-boats care fac de serviciu pe estuarul fluviului. Asta le-ar fi scutit şi timp şi osteneală. Cât despre preţul celor două locuri, el nu era prea mare. Doar câteva pence, acolo. Îşi puteau îngădui asemenea cheltuială în prima zi şi, de altfel, Birk nu avea nimic de plătit.

Ce bucurie a simţit Prichindel coborând cursul lui Lee pe acest vaporaş care mergea cu toată viteza! S-a întors atunci cu gândul la nobila familie Piborne vizitând insula Valentia, la marea aceea pustie de acolo. Aici, spectacolul era foarte diferit. Vedeai încrucişându-se ambarcaţii de toate tonajele. Pe maluri rămâneau în urmă, unele după altele, magazine încăpătoare, stabilimente de băi, şantiere de construcţii, pe care cei doi copii, aşezaţi în partea din faţă a feribotului, le priveau cu încântare.

Au ajuns în cele din urmă la Queenstown, un port frumos, lung de treisprezece-paisprezece kilometri de la nord la sud şi lat de vreo nouă, de la est la vest.

— Asta este marea? a întrebat, de cum au ajuns, Bob.

— Nu… abia o bucăţică din ea, i-a răspuns Prichindel.

— Atunci este mult mai mare?

— Da!… Nici nu vezi unde se sfârşeşte.

Însă, cum feribotul nu mergea mai departe de Queenstown, Bob n-a putut vedea ceea ce dorea atât de mult să vadă.

În schimb, se găseau acolo cu sutele nave de toate soiurile – atât de cursă lungă, cât şi de cabotaj. Aceasta se explică prin faptul că Queenstown este, totodată, port de escală şi port de aprovizionare. Marile transatlantice ale liniilor maritime engleze sau americane, pornite din Statele Unite, îşi lasă aici depeşele, care câştigă astfel o jumătate de zi, fiind telegrafiate numaidecât. De aici, vasele cu aburi se îndreaptă spre Londra, Liverpool, Cardiff, Newcastle, Glasgow, Milford şi alte porturi ale Regatului-Unit – pe scurt, o mişcare maritimă ce se cifrează la mai mult de un milion două sute de mii de tone anual.

Şi Bob care întrebase de vapoare!… El nici măcar nu-şi închipuise că ar fi putut să existe atâtea – nici Prichindel, de altminteri – unele amarate sau ancorate, altele intrând sau ieşind din port, unele sosind din ţările de peste mare, altele pornind spre ţinuturi îndepărtate, acestea cu velatura lor elegantă umflată de briză, acelea tulburând cu puternicele lor elice apele domoale ale golfului Cork.

Iar, în timp ce Bob contempla cu ochii holbaţi toată forfoteala aceea din golf, Prichindel se gândea la agitaţia comercială ce se desfăşura sub privirile sale, la bogatele încărcături stivuite în calele navelor – baloturi de bumbac, baloţi de lână, butoaie cu vin, poloboace de alcool de 960, saci de zahăr, butoaie de cafea, şi îşi spunea că toate aceste mărfuri se vindeau… că toate astea se cumpărau… că ele însemnau a face afaceri.

Totuşi, la ce le-ar fi folosit lor să întârzie pe cheiurile din Queenstown, unde atâta mizerie se amestecă, vai! cu atâta bogăţie? Ici şi colo se vedeau grupuri mari dintr-acei vagabonzi, mici sărăntoci şi femei bătrâne, ocupaţi cu toţii să scormonească prin mocirlele lăsate de reflux, ca şi, pe lângă bornele de la marginea şoselei, o ceată de nefericiţi luptându-se cu câinii pentru câteva rămăşiţe de alimente culese din gunoaie.

Aşadar, au luat amândoi feribotul şi s-au întors la Cork. Plimbarea aceea fusese distractivă, fără îndoială, însă ea costase o groază de bani. A doua zi trebuiau născocite mijloacele de-a câştiga mai mult decât erau siliţi să cheltuiască, altminteri preţioasele guinee se vor topi ca o bucată de gheaţă într-o mână ce o cuprinde strâns. Şi, până atunci, lucrul cel mai bun cu putinţă era să se culce pe patul lor mizerabil de la han, ceea ce de altfel s-a şi întâmplat de cum au ajuns.

Nu are rost să reluăm în amănunt care a fost existenţa lui Prichindel, sporită cu aceea a prietenului său Bob, în timpul primelor şase luni ce au urmat sosirii lui la Cork. Iarna, lungă şi grea, ar fi fost poate fatală unor copii nedeprinşi să îndure foamea şi frigul. Nevoia a făcut din acest băieţel de unsprezece ani un adevărat bărbat. Dacă, odinioară, în cocioaba lui Hard trăise din mai nimic, în momentul de faţă trăia din puţin şi a izbutit să facă în aşa fel încât să-şi ducă zilele – şi Bob împreună cu el. Adeseori, când venea seara, nu aveau amândoi de împărţit decât un singur ou, în care; unul după altul, îşi întingea bucăţica de pâine. Şi, cu toate acestea, dânşii n-au cerut niciodată de pomană. Bob înţelesese că este ruşinos să cerşeşti. Stăteau, şi unul şi celălalt, la pândă după un mic comision de făcut – să caute o trăsură în staţie, să care bagajele – un pic cam grele uneori – pe care li le încredinţau călătorii la ieşirea din gară şi aşa mai departe.

Prichindel înţelegea să gospodărească rămăşiţele simbriei de la Trelingar-castle cu multă chibzuinţă. Căci, încă din primele zile ale sosirii sale la Cork, fusese silit să jertfească o parte dintr-însa. Era nevoie să îi cumpere haine şi pantofi lui Bob şi de câtă bucurie a fost cuprins acesta din urmă când a îmbrăcat un costum de haine de treisprezece şilingi, nou-nouţ! N-ar fi fost cuviincios să umble în zdrenţe, descoperit şi cu picioarele goale, în vreme ce fratele său mai mare era îmbrăcat atât de corect. Această cheltuială odată făcută, ei se străduiau din răsputeri să nu mai trăiască decât din cele câteva pence câştigate zilnic. Şi, cu burta goală, cât îl mai invidiau pe Birk care, cel puţin, ajungea să-şi găsească hrana umblând în dreapta şi în stânga.

— Tare-aş mai fi vrut să fiu câine!… spunea Bob.

— Tu te mulţumeşti cu orice! îi răspundea Prichindel.

În ceea ce priveşte chiria cămăruţei din pod, ea n-a fost niciodată plătită cu întârziere. Astfel încât, proprietarul, care se interesa de viaţa celor doi copii, le dăruia din când în când,o supă bună, caldă… Hotărât lucru, le era îngăduit s-o accepte fără să roşească.

Dacă Prichindel ţinea cu tot dinadinsul să-şi păstreze cele două lire ce-i mai rămăseseră în buzunar după primele cumpărături, o făcea pentru că aştepta mereu ocazia de a le „vârî în afaceri”. Aceasta era formula de care se folosea. Bob căsca ochii mari de fiecare dată când îl auzea exprimându-se astfel. Atunci, Prichindel îi explica:

— Asta înseamnă să cumperi nişte lucruri şi să le vinzi apoi mai scump decât le-ai cumpărat.

— Lucruri care se mănâncă?… l-a întrebat, odată, Bob.

— Lucruri care se mănâncă sau lucruri care nu se mănâncă, depinde.

— Mie mi-ar plăcea mai mult lucrurile care se mănâncă…

— Pentru ce, Bob?

— Pentru că, dacă nu le vinzi, cel puţin te-ai putea hrăni cu ele!

— Ei, Bob, ai şi început să te cam pricepi la negoţ. Lucrul cel mai important este să alegi bine ceea ce cumperi ca să ajungi întotdeauna să vinzi cu profit.

Iată aşadar la ce se gândea fără încetare eroul nostru – şi a făcut câteva încercări menite să-i dea curaj să meargă mai departe. Hârtie de scrisori, creioane, chibrituri – a încercat genul acesta de comerţ ambulant, dar nu s-a ales aproape cu nici un profit din cauza concurenţei. A izbutit în schimb mai bine cu vânzarea de ziare, aţinându-se prin preajma gării. Bob şi Prichindel erau atât de interesanţi, aveau o înfăţişare atât de cinstită, îşi ofereau marfa cu atâta amabilitate, încât lumea nu se putea opri să nu cumpere de la dânşii gazetele ce apăreau de obicei, mersul trenurilor, orare de călătorie, diferite cărticele ieftine. La o lună după ce se apucaseră de asemenea negoţ, Prichindel şi Bob aveau fiecare câte o mică tarabă, pe care ziarele şi broşurile erau orânduite cum se cuvine, cu titlurile scoase la iveală, cu ilustraţiile la vedere şi totdeauna cu mărunţiş la îndemână, ca să dea călătorilor restul. Este de la sine înţeles că Birk nu-şi părăsea niciodată stăpânul. Se socotea oare asociatul sau, cel puţin, angajatul copiilor? Din când în când, cu un jurnal între dinţi, dădea fuga dinaintea trecătorilor şi se prezenta, făcând nişte sărituri atât de insinuante, atât de demonstrative! În curând a fost văzut chiar şi purtând un coş în spate, în care publicaţiile erau aşezate cu multă grijă şi care putea fi învelit, în caz de ploaie, cu o pânză ceruită.

Fusese o idee de-a lui Prichindel şi defel proastă, la urma urmelor. Nici n-ar fi putut născoci ceva mai bun pentru a atrage clienţii decât să-l folosească pe Birk – atât de serios, atât de pătruns de importanţa funcţiilor sale. Însă atunci, spusese adio alergărilor smintite şi jocurilor cu câinii din vecini! Când aceştia din urmă se apropiau de inteligentul animal, ce mârâieli surde îi întâmpinau, ce mai colţi se iveau de sub buzele rânjite ale neguţătorului ambulant pe patru picioare! În oraş nu se mai vorbea decât despre câinele micilor negustori din vecinătatea gării. Clienţii mergeau bucuros direct la dânsul. Cumpărătorul lua din coş ziarul ce-i convenea şi punea banii într-o puşculiţă pe care Birk o purta atârnată de gât.

Încurajat de succes, Prichindel s-a gândit să-şi extindă „afacerile”. La vânzarea de ziare şi broşuri, a adăugat cutii de chibrituri, pachete de tutun, ţigări de foi ieftine şi alte asemenea mărfuri. A urmat din asta că Birk căra în spinare o adevărată prăvălie. În unele zile, făcea mai mare vânzare decât stăpânul său, care nu se dovedea câtuşi de puţin invidios – ba dimpotrivă – încât Birk era răsplătit cu câte o bucăţică gustoasă, însoţită de o mângâiere plină de dragoste. Se simţeau de minune împreună aceste trei fiinţe. Măcar de-ar putea toate familiile să se simtă la fel de unite ca acel câine şi cei doi copii!

Prichindel a ajuns curând să bage de seamă că Bob este înzestrat cu o inteligenţă vie şi ascuţită. Acest boy de şapte ani şi jumătate, mai puţin dotat cu spirit practic decât fratele său mai mare, avea în schimb o fire mai voioasă, lăsând cu dragă inimă să i se reverse vioiciunca înnăscută. Întrucât nu ştia nici să citească, nici să scrie şi nici să socotească, se înţelege de la sine că Prichindel îşi impusese singur sarcina de-a-l învăţa mai întâi alfabetul. Nu se cuvenea oare ca dânsul să fie în stare să descifreze titlurile ziarelor care-i erau cerute de clienţi? Copilul a prins curând gust de învăţătură şi a făcut progrese cu atât mai rapide, cu cât profesorul lui dădea dovadă de multă răbdare iar el de mare sârguinţă. După literele mari ale titlurilor, a trecut la textele mai mărunte ale coloanelor. Apoi, s-a apucat de scris şi de socotit, ceea ce i-a dat ceva mai multă bătaie de cap. Dar, cu toate acestea, în ce măsură a avut de profitat! Mai ajutându-l şi imaginaţia, se şi vedea vânzător de librărie, conducând magazinul lui Prichindel, de pe cea mai frumoasă stradă din Cork, cu o vitrină superbă şi o minunată firmă: Bookseller. Trebuie să spunem că el căpăta de pe acum un mic procentaj din vânzare şi că în fundul buzunarului său zăngăneau câteva monede binemeritate, câştigate prin munca lui. Astfel încât, ocazional, nu refuza să dea de pomană un copper micuţilor care întindeau mâna să-i ceară. Ce, nu-şi mai aducea aminte de vremea când alerga pe şosele… îndărătul trăsurilor…?

Să nu ne mirăm dacă Prichindel, mulţumită unui instinct deosebit, îşi ţinuse contabilitatea zilnică cu cea mai mare regularitate: atâta pentru cămăruţa lui din podul hanului, atâta pentru mese, atâta pentru spălatul rufelor, încălzit şi luminat. În fiecare dimineaţă îşi scria în carnet suma hărăzită cumpărării mărfurilor, iar seara stabilea balanţa dintre cheltuieli şi încasări. Ştia să cumpere, ştia să vândă şi totul cu profit. Atât de bine, încât la sfârşitul acelui an l882 ar fi avut vreo zece lire sterline în casa de bani, dacă ar fi avut şi casă de bani. Ce-i drept, editorul, de la care se aproviziona de cele mai multe ori, i-o pusese la dispoziţie pe a lui, unde erau depuse în fiecare săptămână beneficiile săptămânale, care-i aduceau chiar şi o mică dobândă.

Nu vă vom ascunde faptul că, dinaintea acestui succes obţinut cu preţul economisirii şi cu ajutorul inteligenţei, tânărul nostru băieţel începea să fie muncit de o ambiţie şi anume – ambiţia bine chibzuită şi îndreptăţită – de a-şi spori afacerile. Poate că ar fi izbutit cu timpul, dacă s-ar fi stabilit definitiv la Cork. Însă el îşi spunea, şi nu fără temei, că un oraş mai important – Dublin, de exemplu, capitala Irlandei – i-ar oferi cu totul alte posibilităţi. Cork, după cum se ştie, nu este decât un port de pasaj, unde negoţul este destul de restrâns… în timp ce Dublin… Numai că se afla foarte departe Dublinul ăsta!… Cu toate acestea, n-ar fi fost un lucru cu neputinţă de îndeplinit… Ia seama bine, Prichindel!… Oare spiritul tău practic nu are cumva tendinţa să se amăgească singur?… Ai fi în stare să dai cioara din mână pe vrabia de pe gard, realitatea pe un vis?… Dar, la urma urmelor, nu îi este interzis unui copil să viseze…

Iarna aceea nu a fost prea aspră, nici în timpul ultimelor luni ale anului l882, nici în cursul primelor luni ale anului l883. Prichindel şi Bob n-au avut prea mult de suferit bătând străzile de dimineaţă până seara. Şi, cu toate acestea, e greu să stai locului în zăpadă, în mijlocul vijeliei, prin pieţe şi pe la răscrucile drumurilor.

Amândoi erau deprinşi cu intemperiile din fragedă copilărie şi, dacă au fost uneori puşi la încercare de vremea nemiloasă, măcar nu s-au îmbolnăvit niciodată, în ciuda faptului că nu se cruţau câtuşi de puţin. În fiecare zi, fără a ţine seama de starea vremii, îşi părăseau culcuşul în zori, lăsând ultimele bucăţi de cărbune să ardă pe grătarul sobei şi dădeau fuga să cumpere marfa ca s-o vândă după aceea pe peronul gării, în timpul plecării şi sosirii trenurilor şi apoi prin diferitele cartiere pe unde Birk le căra tejgheaua. Doar duminica, ziua în care nu se lucrează în satele, târgurile şi oraşele Regatului-Unit, ei îşi îngăduiau oarecare odihnă, cârpindu-şi hainele, gospodărind, făcându-şi cămăruţa cât mai curată cu putinţă, în plus unul punându-şi contabilitatea în ordine, iar celălalt luând lecţii de citit, scris şi socotit. Şi după-amiaza, însoţiţi de Birk, hălăduiau prin împrejurimile oraşului Cork sau coborau iarăşi cursul fluviului Lee până la Queenstown, ca doi mici burghezi cumsecade care se plimbă după o săptămână întreagă de muncă!

Într-una din zile şi-au îngăduit să facă ocolul golfului cu vaporul, iar Bob, pentru întâia oară în viaţă, a putut să îmbrăţişeze cu privirea marea aceea fără de sfârşit.

— Şi, mai departe, a întrebat el, tot mergând înainte de apă… mereu… ce ai să nimereşti…?

— O ţară mare, Bob.

— Mai mare decât a noastră…?

— De mii de ori mai mare, Bob. Şi navele astea mari au nevoie, ca să ajungă până acolo, de cel puţin o săptămână de mers!

— Şi sunt ziare în ţara aia…?

— Ziare, Bob?… Oh, sunt cu sutele… Ziare care se vând până la şase pence bucata.

— Eşti sigur…?

— Foarte sigur… numai că ţi-ar trebui luni şi luni de zile ca să le citeşti de la un cap la altul!

Şi Bob se uita cuprins de admiraţie la acest uluitor Prichindel ce era în stare să afirme asemenea lucruri. Cât priveşte marile bastimente, aceste steamers care făceau escală la Queenstown, cea mai vie dorinţă a lui era să se repeadă pe punte, să se caţăre pe arboradă, în timp ce Prichindel ar fi preferat, de bună seamă, să le viziteze cala şi să le vadă încărcătura…

Însă, până în clipa aceea, niciunul nici celălalt nu îndrăznise să se urce la bordul unor asemenea nave fără îngăduinţa căpitanului – un personaj despre care îşi făceau o idee nemaipomenită!… Nici vorbă să-i ceară aşa ceva, asta ar fi fost cu mult peste curajul lor! Gândiţi-vă şi dumneavoastră, doar căpitanul era,al doilea stăpân după Dumnezeu”, cum auzise Prichindel spunându-se şi cum i-o repetase el lui Bob!

Aşadar, această dorinţă a celor doi copii nu se îndeplinise încă. Să nădăjduim însă că au să şi-o împlinească într-o bună zi… ca, de altfel, atâtea alte năzuinţe care aveau să se mai trezească într-înşii.